De cîțiva ani buni se discută intens despre procurorii din România, cât pot fi de golani și de jigodii, în frunte cu numitul Augustin Lazăr Briceag… Ultimele dezvăluiri și comentarii sunt de un penibil total. În acest context deprimant mi-am adus aminte de procurorii cu care am avut de-a face înainte de 1990, aparținători de justiția comunistă.

Unul ar fi procurorul ION DIACONESCU, de la procuratura generală, la care a ajuns memoriul meu adresat tovarășului Președinte Nicolae Ceaușescu. Familia mea de la Constanța, adică maică-mea și cei doi frați, fuseseră dați în judecată la Legea 18, cea cu ilicitul. Procuratura locală, ațîțată de județeana de partid, ne imputa construirea unei locuințe, pe trei niveluri, compusă din 2 apartamente de 4 camere și altul de 2 camere și un garaj dublu. Supărarea tovarășilor de la partid avea altă cauză: locul pe care se ridicase casa părintească era vizat de ei pentru un bloc mult mai mare, la doi pași de Casa Albă, cu câteva apartamente pentru activiștii cei mai destoinici, în frunte cu tovarășul Tăvală, care conducea represaliile împotriva familiei noastre. Au băgat și un articol în „Dobrogea Nouă”, pe prima pagină, despre pensionara cu o pensie de 350 de lei care își ridică un „bloc cu trei etaje”! În realitate construcția era ridicată din salariile a trei medici și doi profesori… Dar, deh, presa era cea de atunci!

A durat vreo trei ani toată tărășenia. Ne-au găsit buni de plată cu 40 de mii de lei, care nu puteau fi justificați. Au refuzat să ia în calcul contribuția mea și a lui frate-meu la ridicarea casei, și au luat în calcul numai două salarii: al soră-mii și al cumnatului meu Ion Efrim. Bietul Ion a trebuit să-și vîndă mașina ca să plătească suma cu care statul socialist l-a găsit dator!…

În tot acest timp eu enervam pe toată lumea, încercând să-i calmez și să-i încurajez: nedreptatea care ni se făcea era prea mare ca să nu se îndrepte lucrurile! Și plin de încredere în justiția noastră, cea multilateral dezvoltată, m-am pus pe scris memorii la Consiliul de Stat și la Comitetul Central al PCR. Am fost și într-o audiență în care mi s-a promis că justiția își va face datoria… În cele din urmă am ajuns pe mâna Procuraturii generale. Dosarul a ajuns la procurorul Ion Diaconescu, un ins plăcut, respectuos, doritor să facă dreptate. Din păcate a dat rezoluție nefavorabilă deschiderii unui proces la Curtea Supremă. L-am căutat la birou, m-a primit și mi-a explicat că la dosar nu se găsea actul despre care eu vorbisem în memoriu, un act care ar fi dovedit că participasem și eu la ridicarea construcției. M-am arătat mirat, actul îl pusesem eu între filele dosarului.

A scos dosarul din fișet și a început să-l răsfoiască, filă cu filă! Până când a apărut copia carnetului de CEC. Bietul om! Cât a suferit că din neatenție fusese injust cu noi! M-a pus să fac o cerere nouă și în scurt timp procesul s-a judecat la Curtea Supremă, unde am fost reprezentat de un avocat recomandat de dînsul, de procurorul Ion Diaconescu. S-a trimis dosarul la rejudecare și am fost achitați! Cumnatul meu și-a luat banii înapoi, iar eu eram foarte mulțumit că până la urmă justiția socialistă și-a făcut treaba.

Mai mult chiar. De pe urma memoriilor mele, ca membru PCR, adresate conducerii superioare de partid și de stat, a intervenit și Controlul Muncitoresc, o instanță de care nu știam mare lucru. Se pare că era spaima activiștilor PCR! Au venit tovarășii la Constanța, au constatat că era adevărat tot ce reclamasem eu, și s-au dat sancțiunile de rigoare. Cei 4-5 derbedei care, în frunte cu temutul Tăvală – al doilea om din județ, au fost dați la munca de jos, au dispărut din nomenclatura PCR.

Eu mă lăudam cu memoriile mele, ce efect au avut. Dar maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească, a avut altă explicație:

„Acatistele mele, sărăcuțele, vedeți ce-au făcut!”

Procurorul Ion Diaconescu a mai rămas viu în amintirea mea și pentru cum a decurs ultima noastră întâlnire. L-am sunat să-i spun că totul s-a terminat cu bine la Constanța și l-am rugat să-mi dea adresa să-i fac o vizită acasă. Am insistat și până la urmă a acceptat să-i fac o vizitită. Am aterizat la ușa apartamentului modest din Floreasca, înarmat cu o canistră de vin de Lipnița. N-a făcut prea multe nazuri, se aștepta, m-a invitat să iau loc și să-i povestesc cum a mers la Constanța procesul. Pe parcursul discuției mi-am scos țigările să fumez una, dar nu aveam la mine cu ce s-o aprind, așa că i-am cerut un foc. Parcă ar fi fost pregătit pentru clipa asta. Mi-a întins o cutie elegantă, din care am extras o brichetă cum nu mai văzusem. Am reușit să-mi aprind țigara și am dat să înapoiez obiectul. Nu l-a primit și mi-a zis cam așa: E plăcerea mea să vă ofer și eu ceva!…

Adică mi-a dat o lecție pe care am primit-o, câțiva ani mai târziu, și de la Marin Preda: să nu refuz cadourile care mi se oferă de oameni care așteaptă ceva de la bunăvoința mea!… Veneau profesori, mai ales profesoare, să le conduc lucrarea de grad și trebuia să le dau întâlnire la facultate, unde mi-era mai incomod decât acasă. Dar mi-era așa mai ușor să le refuz cadourile!… Am schimbat obiceiul și fixam întâlnirea acasă, luam peșcheșul, iar la plecare le puneam și eu sub braț o plasă cu darul meu, de cele mai multe ori mai valoros decât găina și zaibărul venite din județele limitrofe…

Procurorul ION DIACONESCU… S-a stins din viață la puțină vreme după acel proces care mi-a prilejuit și acest câștig, cunoștința cu un magistrat adevărat.

La celălalt capăt se află procurorul care, la ordinul județenei de partid, ne-a băgat în proces. După ani de zile, aflându-mă la Breaza pe ulița mare, împreună cu Nelu Coman, gazda noastră, am dat nas în nas cu procurorul din Constanța. L-am salutat și am mers mai departe. Nelu Coman m-a întrebat de unde îl cunosc pe domnul procuror. Dar Nelu de unde îl cunoștea? Îl cunoștea că-și făcuse o vilă la Breaza pe numele soră-sii… I-am cerut să mă ducă să-i văd vila. Era pe aproape! Ditamai! Ridicată cu mult mai mulți bani decât ne costase pe noi „blocul” de pe Cuza Vodă 33…

Am avut un moment de cumpănă: să sesizez „controlul muncitoresc”? L-am lăsat „în plata Domnului” să se bucure de vila lui și de roadele muncii sale… Reflex din copilărie. Când am mers la școală în prima zi, taică-meu mi-a dat trei porunci împărătești:

să nu cumva să-mi pârăsc colegii și să nu vin acasă bătut de alții…

A treia poruncă am uitat-o! Nu m-aș mira să aflu că pe asta, uitata, am încălcat-o cu nemiluita, cu nesaț! Dar dacă n-am mai știut de ea, nu se pune! Nu?!

După 1990 n-am mai avut ocazia să depind de vreun procuror, am avut parte numai de judecători, în câteva cauze civile. Ultima oară, în procesul cu Primăria Capitalei, am avut parte de un judecător minunat de corect… În schimb, la Constanța, mai mulți judecători, rând pe rând, de mai bine de 25 de ani – un sfert de veac, oameni buni!, de când mă judec cu pereții ca să primesc moștenirea la care am dreptul… Mâine-poimâine dau colțul, fără să știu cum e când ai în buzunar câteva milioane de euro!

Iar controlul muncitoresc se pare că nu mai există!

 

.

Ion Coja