Pro memoria Germanorum

Propaganda iredentistă maghiară mizează, astăzi ca și odinioară, pe slăbiciunile noastre omenești. Fie că nu știm prea multe, fiind deci neinformați, fie ca am uitat ceea ce s-a știut bine altădată. În felul acesta, oricare dintre noi devine un medium propice în care își poate găsi sălaș virusul minciunii.

Un asemenea medium se pare că este și publicul german. În orice caz, propaganda maghiară își pune mari nădejdi că va găsi înțelegere printre germani încercând să stabilească, artificial, o serie de similitudini și punți de legătură între situația Germaniei divizate și cea a Ungariei „Mari” dezmembrate. De asemenea, faptul că a funcționat un dualism austro-ungar, o Austro-ungaria, este deseori invocat în favoarea unei simpatii pan-germanice față de cauza iridenței maghiare. Căci publicul larg nu trece dincolo de aceste date atât de sumare și nici propaganda maghiară nu face greșeala de a intra în detalii. Dar și de data aceasta – ca și în atâtea alte ocazii, detaliile contează cel mai mult. Ne propunem să le oferim cititorilor germani câteva:
I
Mai întâi de toate, se cuvine ca publicul german să știe și azi ceea ce bunicii noștri au știut foarte bine în urmă cu vreo 60-70 de ani : dezmembrarea Austro -Ungariei, evoluția centrifugă a naționalităților cuprinse în imperiul habsburgic, a avut principală cauză în politica față de naționalități concepută de cercurile politice de la Budapesta, cărora curtea imperială a avut slăbiciunea să le acorde un credit nemeritat și o responsabilitate pe care n-au înțeles-o niciodată. Greșelile Budapestei au fost plătite, în 1918-19, cu un preț de a cărui valoare Europa și a dat seama mult prea târziu: dispariția imperiului Habsburgic, și odată cu el descoperirea flancului european dinspre Rusia, devenită tot atunci URSS, adică și mai de temut ca înainte… Nu ne e greu să ne dăm seama că alta ar fi fost soarta Europei de Răsărit dacă… Budapesta ar fi fost un factor de coeziune între popoarele din Austria, iar nu principala sursă a disensiunilor naționaliste care au dus la ruperea Imperiului.

Acestea nu sunt calcule post-factum, dintre cele care s-ar putea face azi cu sutele. După război mulți…deștept se arată!… Nu?! De data aceasta însă e vorba de un avertisment ce s-a rostit cât se poate de clar, nu o dată, ci de mai multe ori și cu mulți ani înainte de 1918. Oameni propriu-zis responsabili, clarvăzători, au avertizat asupra consecințelor inevitabile ale greșelii făcute în momentul când, prin instituirea dualismului austro-ungar în 1867, maghiarilor li s-au dat drepturi pe care aceștia le-au refuzat sistematic celorlalte naționalități din imperiu: români, sași, sârbi, slovaci,etc.

Astfel încă din 1869, publicistul Ad. Fischhof își dădea seama – și nu era singurul care să își dea seama – cine acționează propriu zis împotriva intereselor împeriului austriac : ” Anexându-și Transilvania, care până în zilele noastre s-a bucurat de propria sa legislație și administrație, maghiarii nu i-au lăsat nici măcar o dietă provincială. În felul acesta ei i-au adus pe români, care alcătuiesc majoritatea populației, în imposibilitatea de a-și utiliza limba într-un corp consultativ mai însemnat… Iată că nu diatribele a lui Brătianu, ci lipsa de suplețe politică a maghiarilor compromite interesele noastre la Dunărea de Jos.”

Cât de adânc erau compromise astfel interesele imperiului ne-o spune o somitate a gândirii social-politice de la sfârșitul secolului trecut, Ludwig Gumplowicz, în lucrarea Grundriss de Soziologie:
„De mult Ungaria a degenerat într-un stat gen hibrid de anarhic și polițist, în care nebunia naționalistă a partidului guvernamental și înalta trădare față de curtea imperială, fățiș manifestată, organizează adevărate orgii. Aceste partide se întrec unul pe altul în folosirea cât mai abuzivă a aparatului represiv al statului împotriva majorității populației, pe care reușesc să o țină în frâu numai cu ajutorul jandarmeriei și armatei. Această Ungarie nu numai că ea singură se va nărui, prin absurda ei politică de violență, dar va atrage în prăpastie și Austria!…”

Caracterul aberant al politicii maghiare îl găsim bine prins de către un alt autor german, Anton Springer, care scria, încă din 1850, cu privire la evenimentele din anii imediat anteriori : ” Maghiarii voiau să rămână maghiari, dar totodată ei le pretindeau românilor și slavilor din Ungaria să abdice de la drepturile lor naționale. Baza politicii maghiare era un amestec nefiresc de liberalism și de pretenții dominatoare asupra altora, și de aici se putea deja prevedea că acest amalgam va duce inevitabil la o confruntare violentă”.

Profet – dar, firește, profet în pustiu a ceea ce avea să se întâmple și la 1918, veritabilă vox clamantis in deserto, a fost îndeosebi Aurel C. Popovici, omul ale cărui idei găsiseră atâta înțelegere la arhiducele moștenitor Franz Ferdinand și a cărui doctrină vizionară, îmbrățișată și de liderii celorlalte naționalități din imperiu, sârbi, slovaci, sași etc., ni s-a păstrat într-o carte, a cărei republicare, (Die Vereiningsten Staaten von Gross-Osterreich ,Leipzig, 1906), este tot ce poate fi azi ma util și mai decisiv în încercările noastre de a demasca minciunile iredenței maghiare. Cităm din lucrarea menționată : „preferința cu totul disproporționată de care se bucură maghiarii, constituie o ațâțare pentru toate celelalte naționalități. (…) Politica maghiară a naționalităților ascunde în ea cele mai grave primejdii pentru destinele imperiului nostru.. ” (vezi cap. al lucrării).

Dinaintea iminenței pericolului de dezmembrare a imperiului habsburgic, nu puțini au fost aceia care au gândit cu seriozitate și responsabilitate la soluția salvatoare. Într-o cvasi-unanimitate a acestora, soluția preconizată a fost federalizarea Austriei, cam după modelul elvețian, spre a se da astfel dreptate și egalitate tuturor popoarelor din imperiu. Iată, succint, descrisă această soluție de către românul Aurel Popovici, cel mai aprins susținător al unei Austria Magna federalistă: „Avem deci nevoie de o nouă concepție, o concepție a unui imperiu al Marii Austrii, pentru a ieși din această mocirlă și ca să ridicăm pentru noi toți, pe o temelie solidă, un nou edificiu constituțional acceptabil pentru națiunile din imperiu. În același timp acest imperiu să fie astfel în stare să trezească simpatia micilor națiuni limitrofe din răsărit. Principiul dinastic, destoinicie militară și, înainte de toate, dreptatea față de toate popoarele care dau conținut acestui imperiu – iată care trebuie să fie în viitor stâlpii pe care să se sprijine edificiul imperiului(…) Aceasta va fi cu putință numai atunci când conducătorii lui vor fi satisfăcut principiul simplu, dar hotărâtor pentru noi, de a abandona dualismul austro-maghiar înfăptuindu-se imediat o constituție imperială federală pe baza delimitării naționalităților. O Austrie Mare, care ar face în acest fel dreptate tuturor popoarelor, ar avea de îndeplinit o misiune deosebită în sud-estul Europei, și prin îndeplinirea ei, ar avea un viitor asigurat” (pag 19).

În finalul cărții sale, Aurel C. Popovici precizează scenariul acestei soluții salvatoare: ” ce ar obține monarhia prin această libertate acordată popoarelor sale? Ar câștiga apropierea sinceră a acestor popoare; prin încurajarea particularismului politic și cultural al slavilor săi, i-ar înstrăina pe aceștia de toate veleitățile pan-rusismului; ar obține pacea între naționalități și, prin aceasta, posibilitatea progresului în toate domeniile; monarhia ar câștiga simpatiile popoarelor vecine de la miazăzi și a celor balcanice, ba chiar apropierea și intrarea lor în această alianță, pentru a fi ocrotite de colosul nordic; dezvoltarea tuturor națiunilor sale ar ajuta imperiul să devină o uriașă putere, iar imperiul hapsburgic, astfel consolidat, să devină un adăpost firesc pentru națiunile lui și totodată cel mai rezistent instrument de apărare împotriva asaltului celor 100 de milioane de moscoviți. (vezi pagina 319 și întreg capitolul respectiv, Perspective pentru viitor)

Este impresionant numărul celor care, în intervenții publice temeinic argumentate, au combatut idea nefericită a dualismului austro-ungar, preferată de contele Beust la 1867, opunându-i ideea unei Austrii federalizare. Iată ce scria pe această temă profesorul Attilio Brunialti, publicist de seamă în urmă cu un secol: „dacă orice stat își are misiunea sa, apoi nici una nu ne pare mai evidentă ca cea a Austriei, căreia istoria îi incredințează o sarcină exprimată în însuși numele ei istoric: să fie întotdeauna un imperiu răsăritean. Toate neamurile mici care trăiesc în Peninsula Balcanică și se amestecă acolo atât de curios, vor trebui să își adune forțele într-o unire strânsă pentru a rezista a Rusiei. Toate provinciile care astăzi sunt mai mult sau mai puțin supuse Turciei, dacă nu chiar și Grecia, sunt membrele predestinate ale unui viitor Imperiul răsăritean federal, care va deveni un centru eficace al civilizației, un zid de apărare sigur împotriva puterii crescânde și amenințătoare a Imperiului rusesc. ” (pagina 316.)

Cum vedeau politicienii maghiari viitorul Austriei? Răspunsul îl aflăm din comentariile presei budapestane pe marginea Congresului naționalităților din Ungaria, ținut la 10 august 1895., când a fost încă o dată formulată teza acestei organizări federative. Replica maghiară a fost pe cât de violentă și de trivială, pe atât de egoistă, de iresponsabilă, de oarbă:

” Lăudabila adunare, ale cărei diferite grupări nu se înțeleg între ele nici în trei limbi, a răsturnat statul ungar cât ai clipi din ochi, a ciopârțit națiunea ungară, a desfăcut țara în parcele, a dat la o parte unirea cu Ardealul, a dărâmat raportul constituțional cu Croația, a dat la o parte orânduirea dualistă a monarhiei și au clădit turnul babilonic al unui imperiu federativ. Într-adevăr nici fantezia cea mai absurdă nu se poate ridica la o atât de nemărginită nebunie. Ce este un noroc pentru organizatorii acestui sabat, că agitația lor este privită numai ca o plăsmuire a nebuniei politice și naționale. Căci dacă am voi să îi recunoaștem responsabili, ar trebui să ai ardem pe frunte cu stigmatul înaltei trădări și să îi deferim justiției. Nu are nici un rost să acoperim faptele: programul de acțiune unificat al ligii românilor, slovacilor și sârbilor, este de fapt al bandei de instigatori nemernici și constituie o provocare insolită nemaipomenită pentru orice sentiment patriotic și cinstit, o îndrăzneală de a dreptul revoluționară, care se leapădă de tot ce este scump și sfânt națiunii ungare, care declară război constituției ungare, dreptului public ungar, evoluției și organizării istorice a Ungariei. Și această îndrăzneală este demn încununată cu hotărârea nerușinată de a plictisi cu un memorandum pe împăratul Austriei, pe purtatorul constituțional al Coroanei Sfântului Ștefan. ” (” Pestor Lloy. ” din 10 august 1895)

Judece acum oricine, din perspectiva istoriei trăite, din perspectiva realităților de azi cât rău a făcut întregii Europe șovinismul maghiar, trufia lor zănatecă de a pretinde altora să își abandoneze naționalitatea pentru a deveni maghiari! Cât au putut să fie de orbi și să nu vadă ceea ce toată Europa simțea în ceafă: răsuflarea rece, înghețată, din stepele Rusiei!

Iar lucrurile s-au petrecut, din păcate, așa cum se temuse Aurel C. Popovici că s-ar putea desfășura: destrămarea imperiului Habsburgic după primul război mondial și invazia rusă în Europa de Est, petrecută un război mai târziu.!…

Singurul lucru care a supraviețuit acestor cataclisme istorice pare a fi șovinismul maghiar, consecința inevitabilă a incapacității maghiarilor de a-și asuma răspunderea pentru greșelile trecutului. Aceste greșeli nu trebuie uitate sau iertate cu atât mai mult cu cât iredența maghiară invocă la tot pasul argumentul istoric. Așadar, invocând acest argument, iredenții maghiari să precizeze ce răsplată așteaptă ei de la Europa de azi pentru dezmembrarea la 1918 a imperiului habsburgic, căci aceasta catastrofă este în primul rând opera politicienilor maghiari!

Ca români am mai avea o întrebare: cât oare mai avem de așteptat până când, contemplând pentru o clipă puhoiul de minciuni și calomnii la adresa noastră, publiciștii maghiari ne vor face un semn, oricât de mic, un semn de recunoștință maghiară pentru eliberarea Ungariei de sub flamurile roșii ale leninistului Bella Kun! Fără intervenția armatelor românești, intervenție hotărâtă de guvernul român în pofida Occidentului, ezitant și inconștient de dimensiunile celor ce se petreceau la Petersburg, odată cu destrămarea imperiului habsburgic s-ar fi produs și transformarea Ungariei într-o a 17-a republică sovietică: RSS Ungaria!… Doamne ferește!… Dar până la Dumnezeu au fost românii cei ce i-au ferit pe unguri de un deznodământ întradevăr tragic și ireversibil ! Românii, iar nu politicienii maghiari, campioni ai trufiei șovine stupide și iresponsabile, care au lăsat poporul maghiar pradă atât de ușoară haosului bolșevic în 1919! Lucrul acesta a fost uitat!

Îl amintim acum, aici, pentru cititorii germani, dar in primul rând pentru adversarii noștri! Ca să le aducem aminte că avem același adversar comun. Ăla adversar!… Ceea ce face ca adversitatea dintre noi, dintre români și maghiari să devină superfluă și contrară intereselor noastre, maghiare sau românești, deopotrivă!… În general, contrare intereselor Europei! Asta să nu uităm, oameni buni!

Când vorbim despre șovinismul maghiar, despre disprețul arătat în Ungaria față de celelalte naționalități, nu-i avem astfel în vedere numai pe români și pe sârbi, pe ruteni și pe slovaci, ci și pe germanicii care trăiau pe teritoriile administrate de guvernul de la Budapesta. În ciuda dualismului austro-ungar, în Austro-Ungaria guvernul maghiar a adus o susținută politică împotriva germanicilor, a sașilor din Ardeal, a șvabilor din Banat și a germanilor din Ungaria propriu zisă, încercând prin toate mijloacele să îi maghiarizeze. Acest lucru a fost uitat în Germania!…

Să le dăm cuvântul, așadar sașilor, citând din ” Kronstädter Zeitung” nr. 151, din 6 iulie 1891:

” Să nu ne amăgim că schimbarea unor persoane aflate în posturi de răspundere ar fi de natură să pună capăt suferințelor sașilor(s. n.). Plângerile noastre privesc principiile și reclamă lipsa de respect a autorităților maghiare față de legi și în mod deosebit față de legea naționalităților”.

În același ziar, în numărul 191 din 1890, găsim și acest text revelator pentru coeziunea și colaborarea dintre sași și români în Ardeal, aflați în situația de a face față aceluiași dușman: șovinismul maghiar: „ întreg poporul român gândește aidoma scriitorilor săi. În spatele unor oameni de mărimea lui Mureșanu, Pop, Slavici sau Bobancu se află trei milioane de români. Și nu numai românii, ci și celelalte naționalități din Ungaria, care resimt o adâncă nemulțumire dinaintea liniei de conduită politică a maghiarismului față de celelalte naționalități. Oare maghiarii nu înțeleg nimic din lecțiile istoriei? ”
Nu! N-au înțeles nimic, continuând aceeași politică și după 1918 precum se va vedea.

În legătură cu tradiția propagandei maghiare, de apela la „înțelegere” și simpatie din partea publicului german, să luăm aminte la ceea ce scria un eminent publicist german:

„Maghiari obișnuiesc să se fălească cum că marea masă a germanilor din Ungaria acceptă situația existentă. Dar acești maghiari păcătuiesc atunci când își închipuie că poziția pe care o ocupă în momentul de față se găsește sub scutul protector al dualismului și al alianței dintre Austrio-Ungaria și Imperiul german. Întradevăr, nici împăratul Austriei, nici politica Imperiului german nu au pus până acum opreliști politicii de maghiarizare a germanilor(s.n.) din Ungaria. Germanofili în afara hotarelor, germanofobi înăuntrul hotarelor(s.n.). Această politică le-a mers ungurilor de foarte multă vreme, de ce nu ar merge și de acum înainte? ” se întreaba Fr. Guntran Schultheiss în 1898. (vezi. Deutschun und Maghyarisierung in Ungarn und Siebenbürgen, München 1898. p 50).
Întradevăr, cu această politică duplicitară le-a mers și în continuare, găsind sprijin la o anumită categorie de germani: cei neinformați ! neștiutori!… Căci – oricât ne-am mira, există și așa ceva: nemți neștiutori!…

Cât privește germanofilia arătată de maghiari „în afara hotarelor”, iată ce observa un franțuz, Charles Loiseau: „ungurii îl aclamă pe împăratul Germaniei la Budapesta, dar în același timp au grijă, între patru ochi să ne spună și să încerce a ne face să-i și credem, precum că nutresc aceleași aspirații și idealuri ca și poporul francez, luându-ne astfel drept mai naivi decât suntem! ” ( Le Balkan slave et la crise autrichienne, Paris 1898.)

Câțiva ani mai târziu, în 1916, presa maghiară uita de toate și publica asemenea texte, inacceptabile chiar și în vreme de război: „Franța este țara înapoierii sociale. Libertatea francezului este libertatea pungașilor, independența franceză este independența vagabonzilor. Căzând Franța, va cădea nu democrația, ci tembelismul ! (după” Vilag” din Aprilie 1916.)

Filogermanismul maghiar a mers atât de departe încât ungurii s-au străduit, atât înainte de Primul Război Mondial, cât și după, să-i maghiarizeze pe toți… germanii din cuprinsul Ungariei. Chiar și după 1918, când propaganda maghiară a căutat cu orice preț apropierea de Germania. Semnificativ este în acest sens cazul deputatului german prof. Bleyer, deputat în parlamentul de la Budapesta. Iată povestea celor pătimite de prof. Bleyer, așa cum o găsim relatată în presa vremii:

Bleyer, profesor universitar, a rostit în 1933 o cuvântare în parlamentul unguresc în care a protestat împotriva politicii de maghiarizare a germanilor din Ungaria. El a arătat că statistica maghiară din ultimul timp a falsificat datele, reducând numărul germanilor aflați în Ungaria cu câteva zeci de mii. De asemenea, el a protestat împotriva persecuțiilor și sabotajului la care sunt supuse școlile germane din Ungaria.

Cuvîntarea profesorului german a stârnit reacțiile cele mai violente în rândurile deputaților maghiari, care l-au insultat și înjurat, poftindu-l să plece în Germania dacă nu îi convine, iar unul dintre „colegi”, deputatul Zsilinszky Bajcsy, i-a strigat că ar trebui să fie bucuros Bleyer că nu-l ia cineva de guler să-l dea afară!…
Presa germană, firește, a înregistrat cu indignare această întâmplare. Iată ce scria pe această temă” Vossichse zeitung”:

” Ce pretenție pot avea ungurii să se facă „Dreptate Ungariei” atâta vreme cât nu se face „Dreptate germanilor din Ungaria „!

Datele profesorului Bleyer privitoare la învățământul copiilor germani sunt revoltătoare și faptul că statistica ungară face să dispară zeci de mii de germani, este fără precedent într-n stat care are pretenția să ridice steagul îndreptățirii minorităților în Europa de sud. Bleyer a trebuit să suporte insulte grave în timp ce și-a rostit cuvântarea. Dar cine îl cunoaște știe că Bleyer este un om obiectiv care nu se pronunță decât după ce a controlat dovezile. Ungaria nu-și permite să răpească celor cinci sute de mii de germani ai ei dreptul la cultură națională. Dreptatea trebuie să înceapă de acasă.”

Drept răspuns la această atitudine a ziarelor germane, studențimea majoritară maghiară a pus la cale o mare demonstrație antigermană, care a culminat prin devastarea casei profesorului Bleyer, căruia i-a fost prezentată în spre semnare cererea… sa de demisionare din învățământul universitar. Firește, poliția nu a intervenit împotriva huliganilor decât în ultimul moment, după ce a fost distrus tot ce putea fi distrus!…

„Cazul profesorului Bleyer – comenta un publicist în epocă – este foarte grăitor, dată fiind frăția întru revizionism a germanilor și ungurilor. Este o dovadă în plus că ungurii nu își pot schimba năravul. Ei au rămas așa cum i-a lăsat Dumnezeu: asupritorii ai altor neamuri, intoleranți față de limba și cultura altor neamuri. Dacă ei nu-și pot schimba obiceiurile nici când e vorba de un popor ca acel german, față de care ei au tot interesul să întrețină relații bune, ne putem imagina cum ar trata ei pe români, sârbi sau slovaci, dacă Dumnezeu nu i-ar fi salvat din robia maghiară! ”

Presa timpului nu ne mai spune ce s-a întâmplat cu profesorul Bleyer, dacă a fost sau nu izgonit din Ungaria ori de la universitatea budapesteană. Dar știm bine, în schimb, că alți germanici, înaintea sa, au avut oricum mai puțin noroc. Astfel, un alt deputat, Lutz Korodi, deputat al sașilor din Ardeal, a fost izgonit din Ungaria pentru faptul de-a fi scris spirituala carte care este Ungarische Rapsodien?, München, 1905, carte, firește, și ea uitată azi în Germania deși ea constituie, la nevoie, dovada că se înșeală amarnic cei care cred că nemții sunt un popor lipsit de umor!

Germanii uită și lucruri mai puțin vesele, cum ar fi martirul sas Stephan Ludwig Roth, pastorul transilvănean care, pentru ideile și atitudinile sale generoase, a fost executat în 1848 din ordinul „revoluționarului” L. Kossuth.

Stephan Ludwig Roth, acest erou al Transilvaniei, pentru care cuvântul lui Dumnezeu trecuse în inima și în faptele sale, încă din 1842, când dieta de la Cluj dezbătea chestiunea introducerii limbii maghiare ca limbă oficială, se pronunțase răspicat: „ Transilvania are încă de multă vreme o limbă a ei. Această limbă nu este nici germana, nici maghiara: este limba română. Singura limbă de circulație generală în această țară este limba română”. Adresăndu-se trufașei și zănaticei nobilimii maghiare din Transilvania, pastorul sas îi îndemna să le dea românilor „hrana întăritoare a justiției și a unui tratament omenesc”, ” să le respecte demnitatea de oameni și să le onoreze credința lor creștinească”, să li se dea românilor „posibilitatea unei existențe independente și mijloace de educație”, încheind profetic prin cuvintele:

„Luați aminte la ceea ce faceți și nu turnați gaz peste foc, căci aceasta este o îndrăzneală criminală. Semănați vânt și veți culege furtună.

Guvernele își au calculele lor politice, în care se trece ușor peste simpatii și resentimente, se trece ușor deci peste unele adevăruri. De aceea se și bucură politica de reputația ei atât de proastă din punct de vedere strict etic….

Dar publicul, care nu este angajat decât față de Dumnezeu și de propria sa conștiință, are privilegiul de a se putea manifesta cu sinceritate, în funcție de ceea ce crede propriu-zis! Dar ca să crezi ceva, ca să ai propriu-zis o părere la care să ții, e nevoie, obligatoriu, să fii și bine informat. Cele de mai sus urmăresc să pună la îndemâna publicului german câteva date pe care ungurii se străduie să le facă uitate. Noi credem însă că în primul rând lor, maghiarilor le-ar folosi să țină seama de ele, de adevăr!, ceea ce i-ar putea determina ca măcar de acum înainte să își propună numai scopuri realizabile, să formuleze numai pretenții îndreptățite. Și atunci viața va fi mai frumoasă și mai liniștită pentru toată lumea!
Ion Coja

(text publicat prima oară în „Săptămâna Românească”, sub pseudonimul Ion Delabran, folosit și în revista „Națiunea”, câțiva ani mai înainte)