Prințul Charles captiv în Transilvania

„Arhitecta Prinţului Charles” – SILVIA DEMETER-LOWE:

„Dacă ne rupem de trecut, de tradiţie, nu mai ştim de unde venim şi încotro ne

îndreptăm. Nu mai ştim cine suntem!”

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2401_11_1407248554-large.jpg

 

Fotogenia excelenţei (Foto: Dia Radu – 2)

*- După zece ani petrecuţi în Marea Britanie, s-a întors acasă pentru a-i

ajuta pe români să îşi salveze „comorile”. Aşa am aflat cu toţii că

„arhitecta Prinţului Charles”, mâna lui dreaptă, în proiectele de

restaurare a proprietăţilor princiare din Transilvania, e româncă. O

ardeleancă tenace şi ambiţioasă, pasionată de arhitectura tradiţională,

care ne-a demonstrat că drumul spre Buckingham Palace trece, uneori, şi

prin Scheii Braşovului -*

 

*De la Braşov, la Oxford*

 

*- Românii vă cunosc destul de puţin. Ne-aţi pu­tea spune unde a început

povestea colaborării dvs. cu Prinţul de Wales?*

 

– Povestea mea pleacă de la faptul că m-am năs­cut la Braşov, într-un oraş

minunat de munte. Îmi place să spun că oraşul m-a ales pe mine, fiindcă am

avut în viaţa asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aş

fi năs­cut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la

cinci ani, şi arhitec­tu­ra. În co­pilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea

atenţia să nu merg pe „Du­pă ziduri”, adică pe latura de nord-vest a

ce­tăţii medievale a Bra­şo­vu­lui, pe unde era scur­tătura spre autobuzul

care pleca spre Poiană, pentru că cir­culau tot felul de legende de b­ăgat

spai­ma-n copii şi-n părinţi. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri

nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte,

po­vârnişul cu pinii încărcaţi de zăpadă, de alta, zidurile ce­tăţii, cu

turnurile sale, ce apărau cândva căsuţele de altădată ale braşovenilor.

 

*- Aţi reuşit să împăcaţi cele două pasiuni?*

 

– Am făcut sport de performanţă, dar, în paralel, am urmat şi studii de

arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din Bucureşti. Am făcut parte din

echi­pa naţională la schi şi am fost ani de zile campioana naţională a

României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soţ,

datorită căruia am ajuns în Anglia. Aşa se face că, la 24 de ani, după ce

am luat licenţa în arhitectură, la Bucureşti, am plecat să studiez doi ani

la Oxford, un loc de care mă în­drăgostisem încă de la 19 ani, de la prima

mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea

şansă de a fi bene­fi­ciara bursei SPAB (Society for the Protection of

Ancient Buildings) – Societatea pentru Protecţia Clă­dirilor Vechi, o bursă

extrem de importantă, care în­semna ca, timp de nouă luni de zile, să

călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate şantierele impor­tan­te

din Marea Britanie, pentru a învăţa lucruri prac­tice despre restaurare de

la cei mai buni meşteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am

fost invi­taţi de Alteţa Sa Regală, Prinţul de Wales, să vizităm domeniul

de la Highgrove, unde erau în desfăşurare câteva şantiere în care se

impli­case unul din co­legii noştri bursieri.

 

*- Era prima oară când v-aţi aflat faţă în faţă cu Alteţa Sa?*

 

– Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitaţi şi la Poundbury, un

proiect foarte drag Prinţului, un ex­periment urban, care-şi propunea

construirea unui orăşel după model tradiţional, care să ofere

lo­cui­torilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a

petrece timp împreună, de a-şi cu­noaşte ve­cinii. E un contraexemplu

pentru modelul corpo­ra­tist de astăzi, care te face să nu mai ai timp

decât de birou. Prinţul Charles este

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2404_11_1407248607-large.jpg

Prinţul de Wales în vizită la Maşendorf, alături de Silvia şi de echipa de restauratori ai presei de struguri un mare susţi­nător al con­servării şi restaurării arhitecturii tradi­ţio­nale. Iar An­glia este, cu siguranţă, ţara cea mai po­trivită, dacă vrei să înveţi ceva despre conservare şi reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl preţuiesc, îl romanţează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lu­me. Asta lasă, desigur, urme şi în grija pe care o poar­tă pentru patrimoniu.

 

*- După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Braşov. Ce v-a făcut să vă întoarceţi în ţară?*

 

– Întoarcerea mea se dato­rea­ză unor proiecte în care m-am implicat,

alături de Fun­daţia „Mihai Emi­nescu”, fun­da­ţie aflată sub patronajul

Alteţei Sale. S-a întâmplat să mă în­drăgostesc de satul Meşendorf (Dacia),

din judeţul Braşov, şi aproape din impuls, am cum­pă­rat o căsuţă aflată în

paragină. Era atât de frumoasă şi era pur şi simplu păcat să dispară. Am

cumpărat-o, fără să ştiu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc

în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, aşa că, după o vreme, în 2008, am

revenit în România să o res­ta­urez, fără să ştiu pentru cât timp. Şi

iată-mă că sunt în­că aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din

sat, fiindcă m-am îndră­gostit de o presă de stru­guri, care exista în

gospo­dărie, una din suratele celei care se află, azi, la Mu­zeul Satului

din Bucureşti. Şi fiindcă, la un moment dat, aveam două şantiere des­chise,

am ajuns să orga­nizez ateliere de lucru la Me­şendorf pentru studenţi şi

tineri arhitecţi. Am avut parte de o experienţă ex­traordinară cu acea

bursă SPAB, şi mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer

celor ti­neri mă­car un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-şi descopere

pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să

înţelegem ce înseamnă a construi.

 

*Acasă la Prinţul Charles*

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2405_16_1407248762-large.jpg

https://ci4.googleusercontent.com/proxy/4nBwG7aqxwQlVbhRvWyBUAroF9O3MJ-M68g6q6mzAlVF_GmXGnohUczIgYa8jQFeb79XJuJw_qgg75mQMdJMIIMYL56J9bUmxCXzx2ASGVzB0slh4fww2MHhXEhs9EgcmcZ2dgypb80wP1Ymow=s0-d-e1-ft#http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2401_11_1407248554-large.jpg

Raiul de la Valea Zălanului

*- Vă propun să vorbim un pic şi de casa de vacanţă a Prinţului Charles,

de la Valea Ză­lanului, proiect de care v-aţi ocupat per­so­nal şi care a

fost nominalizat şi la Bienala de Arhitectură.*

 

– Intenţia Prinţului Charles a fost, de la bun în­ceput, să găsească o

gospodărie tradi­ţio­nală, pe care să o rea­biliteze, transfor­mând-o în

casă de oaspeţi, şi care să devină, pentru ceilalţi membri ai comunităţii,

şi nu nu­mai, un exemplu de bune practici, în ce pri­veşte reabilitarea

clădirilor vechi. Deşi Valea Zăla­nului a devenit cuibul Prinţului Charles,

atunci când vine în vacanţă în Ro­mânia, casa e deschisă tuturor, în regim

de pen­siune. Pentru că una din dorinţele Prin­ţului a fost de a evidenţia

beneficiile unui tu­rism ecologic, rural, într-o ţară cu atât de mult

potenţial.

 

*- Cine a ales locul?*

 

– Toţi cei implicaţi am avut o contribuţie, dar cea esenţială a aparţinut

Contelui Tibor Kal­noky, de la Micloşoara, prieten al Prin­ţului Charles,

pe care acesta îl vizitează an de an. *Satul Valea Zăla­nului din Covasna*

a fost înte­me­iat de o comunitate de sticlari, aduşi de undeva de prin

părţile Boemiei, de către pre­de­cesorii familiei Kalnoky. Până când a ars,

dintr-un accident, glăjăria a func­ţio­nat şi chiar a furnizat sticlă,

pentru Biserica Neagră din Braşov. Azi, s-a pierdut cu totul tradiţia

locală în sticlărie, iar comunitatea a devenit 100% agrară.

 

*- Aţi putea descrie cititorilor noştri aşezarea?*

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2403_12_1407248794-large.jpg

Cu participanţii la atelierul de la Meşendorf, 2013

 

– Dacă există vreun loc în România în care poţi simţi pacea, pot spune cu

mâna pe inimă că ăla e Valea Zălanului. Imaginaţi-vă o gospodărie la

capătul unui sat, aşezat pe o vale splendidă, cu versanţi abrupţi,

acoperiţi de pajişti. În spate are o pădure superbă, de foioase, în faţă

curge un pârâiaş, iar în iarbă e o explozie de flori. Un bo­tanist a

constatat că pe un singur metru pătrat de acolo sunt în jur de 50 de specii

de plante. E, de

altfel, unul din motivele pen­tru care Alteţa Sa vine în Ro­mâ­nia, în

perioada mai-iunie. Când am ajuns eu prima oară, gospodăria încă nu era

achiziţionată. Mai locuia acolo o bătrână mărunţică, care-şi spărgea

sin­gură lemnele cu un topor mai mare decât ea şi care, draga de ea, abia

mai îngrijea o văcuţă şi doi câini. Am încercat să conser­văm cât mai mult

din substanţa originală, am schim­bat lemnul doar unde era putred, am şi

reciclat foarte mult folosind lemn, ferestre şi uşi de la alte case din

zonă, care se aflau într-o stare avansată de degradare şi nu mai puteau fi

salvate. În fostul grajd se află acum sufrageria, podul unde se păstra

fânul a fost deschis şi transformat într-o galerie, pentru încălzire s-au

instalat un şemineu şi sobe de teracotă (dar exis­tă ca variantă de

siguranţă şi încălzire centrală, şi încălzire prin pardoseală). Iar în ce

priveşte decora­ţiu­nile interioare – mobila, textilele -, iniţiativa

apar­ţine familiei Kalnoky. Alteţei Sale i-a plăcut foarte mult ce au făcut

dânşii la Miclo­şoara şi a mers pe mâna lor. Sunt în marea majoritate

obiecte autentice, recuperate din târguri şi din anticariate.

 

*- Cum vă explicaţi că, dintre toate locurile din lume, Prinţul Charles a

ales tocmai România, pen­tru vacanţele sale?*

 

– Nu aş putea să spun cât de des vizitează alte locuri, dar pot să înţeleg

plăcerea de a veni în Româ­nia. Nu doar pentru peisajele extraordinare,

care par rupte, pur şi simplu, din rai, ci şi pentru faptul că aici

tradiţiile sunt încă vii, nu ţin de muzeu, ca în Occi­dent. Încă mai există

o autenticitate a vieţii în comu­nităţile săteşti, care în altă parte s-a

pierdut cu totul. Unde, în Europa, mai poţi vedea oamenii, ducân­du-se

duminică de duminică la biserică, în port popular? Apoi, cred că un alt

motiv pentru care vine în Româ­nia, e şi pentru că România înseamnă

va­canţă, în­seam­nă să lase toate cutumele princiare în urmă. Aici, e

puţin cunoscut. Poate fi în largul său, poa­te să se bucure de natu­raleţea

oamenilor şi să vorbească li­ber cu ei. Întotdeauna este înconjurat de un

grup de prieteni, se odihneşte în casele a căror rea­bi­litare a

sprijinit-o, face drumeţii şi călătoreşte în di­verse locuri din ţară.

Vizitele Prinţului Charles în România sunt particulare, n-au nimic oficial,

nu au existat între noi formalităţi, şi mă bucur enorm că am avut

privi­legiul să-l cunosc în aceste circumstanţe. Am des­coperit un om

şarmant, foarte des­chis. Ne-am găsit multe puncte comune în discuţiile

noastre, fiindcă Alteţa Sa e un apărător în­fo­cat al arhitecturii

tradiţio­nale şi al valorilor tradiţionale, în general. Am avut onoarea să

ne facă o vizită şi la Me­şendorf, la cele două căsuţe frumoase, unde,

alături de *Fundaţia Pro Patrimoniu*, a sprijinit lucră­rile de reabilitare

a presei de struguri. Anul acesta a venit şi la Braşov, tot în vizită

privată. De la cineva care a văzut toată lumea asta ne-am fi putut aştepta

să fie bla­zat în faţa unui orăşel transilvănean. Dar ca întotdeauna, cu

deschi­derea lui enormă faţă de România, a fost sincer curios şi încântat

de tot ce a văzut.

 

*Porţile Braşovului*

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2406_18_1407248857-large.jpg

Casă veche, restaurată (Foto: Şerban Bonciocat – 3)

 

*- O plimbare alături de Prinţul Charles e, poate, şi o ocazie de a privi

oraşul natal prin ochii unui occidental. Cum aţi regăsit Braşovul, după un

dece­niu petrecut în Marea Britanie?*

 

– Braşovenii, ca marea majoritate a românilor, au fost prea prinşi în

dorinţa lor de a absorbi tot ce ţine de cultura din Vest şi au pierdut din

vedere, adesea, ce era cu adevărat valoros chiar în ograda lor. Pentru

unii, valorile tradiţionale erau asociate cu propa­ganda co­munistă. Pe de

altă parte, modelul capitalist, cu spe­culaţiile imobiliare, a dus la

apariţia unor cons­trucţii şi ansambluri hidoase, care au deformat oraşul.

Dacă mai sunt şi braşoveni care încep să preţuiască ce e vechi şi autentic,

asta se datorează, culmea, tot occi­dentalilor care le trec pragul, care au

pierdut deja toate aceste lucruri şi vor să le regăsească.

 

*- Aţi iniţiat un proiect, „Porţile Braşovului”, care le-a dat braşovenilor

un motiv în plus să fie mândri de oraşul lor. Le puteţi spune cititorilor

des­pre ce e vorba?*

 

– Nişte vecini braşoveni, ştiind cu ce mă ocup, m-au rugat să-i ajut să-şi

salveze poarta lor istorică de lemn, de la intrare, fiindcă celelalte

fa­mi­lii din curte ar fi vrut o poartă nouă, după mo­de­lul la modă din

metal cu plexi­glas. Am prezentat situaţia în ca­drul unei întâlniri de

board, la Fun­daţia Pro Pa­trimoniu, iar dom­niile lor, Prinţul Şerban

Cantacuzino şi Prinţesa Marina Sturza, nişte oa­meni absolut extraordinari,

au fost bucu­roşi să sprijine această ini­ţia­tivă. Am găsit o echipă de

meşteri foarte buni care au recondiţionat această poartă. Lo­ca­tarii sunt

foarte mândri, nu există zi să nu treacă un turist să se fotografieze cu

1. Ne-am trezit, imediat după, inun­daţi de cereri. Azi mă bucur să

constat că pro­iectul continuă de mai bine de patru ani.

 

*- Satele istorice din Elveţia au parte de regle­mentări specifice de

renovare şi restaurare. De ce nu se poate bucura şi România de astfel de

legi?*

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2407_18_1407249359-large.jpg

Dormitor la Valea Zălanului

– Dar există legi foarte bune şi la noi! Ce nu există sunt re­sursele

pentru imple­men­tarea lor. Statul nu-şi per­mite să an­gajeze numărul de

specialişti necesar şi nu-şi permite nici darea în ju­decată în caz de

ne­res­pectare a legii. Pe de altă parte, proce­du­ra de au­torizare

pen­tru o lu­crare e stufoasă, costi­si­toare şi poate dura mult, încât

multă lume pre­feră să plătească amen­da de­cât să aştepte ani. Şi, pes­te

toate, ducem şi lipsă de specia­lişti. Sunt foarte puţini arhitecţi

ates­taţi şi, dintre cei ates­taţi, foarte puţini interesaţi cu ade­vă­rat

să lupte pentru păs­trarea patrimoniului.

 

*Pledoarie*

 

*- Se tot vorbeşte de păs­trarea tradiţiilor, a de­venit aproape un

cli­şeu. Până la urmă, de ce e atât de important să luptăm pentru

au­ten­ti­citate şi pen­­tru valorile vechi?*

 

– Vă povestesc o în­tâmplare foarte perso­nală, care pe mine, una, m-a

făcut să înţeleg exact despre ce e vorba. Într-o zi, într-una din

călătoriile mele sportive, am dormit într-o cameră cu draperii foarte

groase, care, odată trase, făceau un întuneric-beznă. În timpul nopţii,

m-am trezit pentru câteva clipe şi am trăit unul din cele mai terifiante

momente din viaţa mea. Am simţit frică, o frică ancestrală, eram ca un

computer care nu-şi putea da reboot, fiindcă nu aveam niciun fel de reper

de care să mă agăţ. Nu ştiam nici măcar ce fel de fiinţă sunt, mă simţeam

doar o conştiinţă suspendată în uni­vers. Cred că ăla a fost cu adevărat

momentul în care am în­ţeles profund de ce trecutul e atât de im­portant.

*Dacă ne rupem de trecut, de tra­diţie, nu mai ştim de unde ve­nim şi

încotro ne în­dreptăm. Deci nu mai ştim cine suntem. Trecutul ne defineşte,

ne dă o iden­titate, ne dă nişte repere. Iar arhitectura este

concre­ti­zarea aces­tor repere, în piatră, în zidărie. O casă e

întot­deauna mult mai mult decât zidu­rile ei. Poartă istoria şi destinele

celor care au trăit în ea.*

*- Ar putea fi arhitectura ecologică, tra­diţională, un model valabil şi

pentru zilele noastre?*

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2408_14_1407249407-large.jpg

Flori princiare

– Până la urmă, chiar lăsând deoparte discuţia despre identitate sau

despre mândria apartenenţei la un loc, e un adevăr atestat fap­tul că

*locuinţele tradi­ţio­nale sunt mult mai sănătoase decât cele noi*.

Materialele şi tehni­cile tradiţionale creează o anve­lo­pă *care res­piră*, aşa cum

respiră şi pielea noastră, în timp ce *tehnicile moderne au tendinţa de a

etan­şeiza*. Aşa cum nu ne îmbrăcăm într-un sac de plastic, tot aşa ar

trebui să ne gândim de două ori înainte de a în­veli clădirea în

polistiren, de a pune ferestre de PVC şi de a o acoperi cu tablă. S-au

făcut studii care arată că *toată această anvelopare e foarte nesănă­toasă*,

se ajunge la un nivel de poluare la interior chiar mai mare decât la

exterior. Apoi, de ce n-ar fi valabil şi azi acest model, când casele

tradiţionale au fost întot­deauna construite după principiul

dura­bi­lităţii? O casă era făcută să dureze peste o sută de ani: lem­nul

care se utiliza era ales, se aştepta să ajungă la matu­ritate, se tăia după

un ritual, în anumite faze ale lunii, care influenţau cantitatea de sevă

din trunchi. De asemenea, structurile tradiţionale din lemn se pot desface

oricând şi se pot monta în altă parte. Dacă, aşa cum spune expresia

englezească, o casă are pă­lărie bună şi papuci buni, adică o fundaţie

solidă şi un acoperiş de calitate, ea poate dura sute de ani. Ca să închei

pledoaria mea pentru casele tradiţionale, o să vă mai spun şi că ele mai au

la temelie un ingredient miraculos. Au fost ridicate cu suflet şi cu

credinţă. Cu gândul la urmaşi.

 

*Clara Maria*

 

*- Mai faceţi şi azi sport de per­for­manţă?*

 

– Nu, am în­che­iat în plină glorie, la 27 de ani, în 2001, când după o

pres­taţie foarte bună în tot acel sezon, am reuşit să obţin titlul de

cam­pioană overall a Americii de Sud, la bordercross, la Cupa

Conti­nen­tală. M-am retras fiindcă îmi doream să petrec timp mai mult cu

familia, vi­sam să am un copil pentru care, iată, a trebuit să mai aştept

14 ani. Micuţa Cla­ra Maria abia a ve­nit pe lume şi e o binecuvântare de

copil. Acum mă ocup exclusiv de ar­hi­tectură, pe care nu o văd însă ca pe

o meserie, ci ca pe o foarte mare pasiu­ne. A pornit dintr-o pasiune şi

continuă să fie o pa­siune şi cred că n-aş fi putut s-o fac, dacă n-aş fi

im­­pli­cat aceeaşi tenacitate care mi se cerea şi în sport.

 

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2409_14_1407249426-large.jpg

Împlinire totală

*- Iată-ne la Braşov, în casa dvs., aflată într-una din cele mai frumoase

zone din Schei. Vă mai bate gân­dul întoarcerii în Anglia?*

 

– Da, dorul de Anglia există încă, dar eu sunt şi cetăţean britanic şi

gândul că pot merge oricând acolo mă linişteşte cumva. Deocamdată, sunt

prinsă aici. Am ce face, dar sunt aproape convinsă că atunci când voi păşi

din nou pe pământurile britanice, va fi ca şi cum n-aş fi fost niciodată

plecată.