„Arhitecta Prinţului Charles” – SILVIA DEMETER-LOWE:
„Dacă ne rupem de trecut, de tradiţie, nu mai ştim de unde venim şi încotro ne
îndreptăm. Nu mai ştim cine suntem!”
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2401_11_1407248554-large.jpg
Fotogenia excelenţei (Foto: Dia Radu – 2)
*- După zece ani petrecuţi în Marea Britanie, s-a întors acasă pentru a-i
ajuta pe români să îşi salveze „comorile”. Aşa am aflat cu toţii că
„arhitecta Prinţului Charles”, mâna lui dreaptă, în proiectele de
restaurare a proprietăţilor princiare din Transilvania, e româncă. O
ardeleancă tenace şi ambiţioasă, pasionată de arhitectura tradiţională,
care ne-a demonstrat că drumul spre Buckingham Palace trece, uneori, şi
prin Scheii Braşovului -*
*De la Braşov, la Oxford*
*- Românii vă cunosc destul de puţin. Ne-aţi putea spune unde a început
povestea colaborării dvs. cu Prinţul de Wales?*
– Povestea mea pleacă de la faptul că m-am născut la Braşov, într-un oraş
minunat de munte. Îmi place să spun că oraşul m-a ales pe mine, fiindcă am
avut în viaţa asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aş
fi născut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la
cinci ani, şi arhitectura. În copilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea
atenţia să nu merg pe „După ziduri”, adică pe latura de nord-vest a
cetăţii medievale a Braşovului, pe unde era scurtătura spre autobuzul
care pleca spre Poiană, pentru că circulau tot felul de legende de băgat
spaima-n copii şi-n părinţi. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri
nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte,
povârnişul cu pinii încărcaţi de zăpadă, de alta, zidurile cetăţii, cu
turnurile sale, ce apărau cândva căsuţele de altădată ale braşovenilor.
*- Aţi reuşit să împăcaţi cele două pasiuni?*
– Am făcut sport de performanţă, dar, în paralel, am urmat şi studii de
arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din Bucureşti. Am făcut parte din
echipa naţională la schi şi am fost ani de zile campioana naţională a
României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soţ,
datorită căruia am ajuns în Anglia. Aşa se face că, la 24 de ani, după ce
am luat licenţa în arhitectură, la Bucureşti, am plecat să studiez doi ani
la Oxford, un loc de care mă îndrăgostisem încă de la 19 ani, de la prima
mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea
şansă de a fi beneficiara bursei SPAB (Society for the Protection of
Ancient Buildings) – Societatea pentru Protecţia Clădirilor Vechi, o bursă
extrem de importantă, care însemna ca, timp de nouă luni de zile, să
călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate şantierele importante
din Marea Britanie, pentru a învăţa lucruri practice despre restaurare de
la cei mai buni meşteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am
fost invitaţi de Alteţa Sa Regală, Prinţul de Wales, să vizităm domeniul
de la Highgrove, unde erau în desfăşurare câteva şantiere în care se
implicase unul din colegii noştri bursieri.
*- Era prima oară când v-aţi aflat faţă în faţă cu Alteţa Sa?*
– Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitaţi şi la Poundbury, un
proiect foarte drag Prinţului, un experiment urban, care-şi propunea
construirea unui orăşel după model tradiţional, care să ofere
locuitorilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a
petrece timp împreună, de a-şi cunoaşte vecinii. E un contraexemplu
pentru modelul corporatist de astăzi, care te face să nu mai ai timp
decât de birou. Prinţul Charles este
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2404_11_1407248607-large.jpg
Prinţul de Wales în vizită la Maşendorf, alături de Silvia şi de echipa de restauratori ai presei de struguri un mare susţinător al conservării şi restaurării arhitecturii tradiţionale. Iar Anglia este, cu siguranţă, ţara cea mai potrivită, dacă vrei să înveţi ceva despre conservare şi reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl preţuiesc, îl romanţează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lume. Asta lasă, desigur, urme şi în grija pe care o poartă pentru patrimoniu.
*- După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Braşov. Ce v-a făcut să vă întoarceţi în ţară?*
– Întoarcerea mea se datorează unor proiecte în care m-am implicat,
alături de Fundaţia „Mihai Eminescu”, fundaţie aflată sub patronajul
Alteţei Sale. S-a întâmplat să mă îndrăgostesc de satul Meşendorf (Dacia),
din judeţul Braşov, şi aproape din impuls, am cumpărat o căsuţă aflată în
paragină. Era atât de frumoasă şi era pur şi simplu păcat să dispară. Am
cumpărat-o, fără să ştiu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc
în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, aşa că, după o vreme, în 2008, am
revenit în România să o restaurez, fără să ştiu pentru cât timp. Şi
iată-mă că sunt încă aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din
sat, fiindcă m-am îndrăgostit de o presă de struguri, care exista în
gospodărie, una din suratele celei care se află, azi, la Muzeul Satului
din Bucureşti. Şi fiindcă, la un moment dat, aveam două şantiere deschise,
am ajuns să organizez ateliere de lucru la Meşendorf pentru studenţi şi
tineri arhitecţi. Am avut parte de o experienţă extraordinară cu acea
bursă SPAB, şi mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer
celor tineri măcar un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-şi descopere
pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să
înţelegem ce înseamnă a construi.
*Acasă la Prinţul Charles*
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2405_16_1407248762-large.jpg
Raiul de la Valea Zălanului
*- Vă propun să vorbim un pic şi de casa de vacanţă a Prinţului Charles,
de la Valea Zălanului, proiect de care v-aţi ocupat personal şi care a
fost nominalizat şi la Bienala de Arhitectură.*
– Intenţia Prinţului Charles a fost, de la bun început, să găsească o
gospodărie tradiţională, pe care să o reabiliteze, transformând-o în
casă de oaspeţi, şi care să devină, pentru ceilalţi membri ai comunităţii,
şi nu numai, un exemplu de bune practici, în ce priveşte reabilitarea
clădirilor vechi. Deşi Valea Zălanului a devenit cuibul Prinţului Charles,
atunci când vine în vacanţă în România, casa e deschisă tuturor, în regim
de pensiune. Pentru că una din dorinţele Prinţului a fost de a evidenţia
beneficiile unui turism ecologic, rural, într-o ţară cu atât de mult
potenţial.
*- Cine a ales locul?*
– Toţi cei implicaţi am avut o contribuţie, dar cea esenţială a aparţinut
Contelui Tibor Kalnoky, de la Micloşoara, prieten al Prinţului Charles,
pe care acesta îl vizitează an de an. *Satul Valea Zălanului din Covasna*
a fost întemeiat de o comunitate de sticlari, aduşi de undeva de prin
părţile Boemiei, de către predecesorii familiei Kalnoky. Până când a ars,
dintr-un accident, glăjăria a funcţionat şi chiar a furnizat sticlă,
pentru Biserica Neagră din Braşov. Azi, s-a pierdut cu totul tradiţia
locală în sticlărie, iar comunitatea a devenit 100% agrară.
*- Aţi putea descrie cititorilor noştri aşezarea?*
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2403_12_1407248794-large.jpg
Cu participanţii la atelierul de la Meşendorf, 2013
– Dacă există vreun loc în România în care poţi simţi pacea, pot spune cu
mâna pe inimă că ăla e Valea Zălanului. Imaginaţi-vă o gospodărie la
capătul unui sat, aşezat pe o vale splendidă, cu versanţi abrupţi,
acoperiţi de pajişti. În spate are o pădure superbă, de foioase, în faţă
curge un pârâiaş, iar în iarbă e o explozie de flori. Un botanist a
constatat că pe un singur metru pătrat de acolo sunt în jur de 50 de specii
de plante. E, de
altfel, unul din motivele pentru care Alteţa Sa vine în România, în
perioada mai-iunie. Când am ajuns eu prima oară, gospodăria încă nu era
achiziţionată. Mai locuia acolo o bătrână mărunţică, care-şi spărgea
singură lemnele cu un topor mai mare decât ea şi care, draga de ea, abia
mai îngrijea o văcuţă şi doi câini. Am încercat să conservăm cât mai mult
din substanţa originală, am schimbat lemnul doar unde era putred, am şi
reciclat foarte mult folosind lemn, ferestre şi uşi de la alte case din
zonă, care se aflau într-o stare avansată de degradare şi nu mai puteau fi
salvate. În fostul grajd se află acum sufrageria, podul unde se păstra
fânul a fost deschis şi transformat într-o galerie, pentru încălzire s-au
instalat un şemineu şi sobe de teracotă (dar există ca variantă de
siguranţă şi încălzire centrală, şi încălzire prin pardoseală). Iar în ce
priveşte decoraţiunile interioare – mobila, textilele -, iniţiativa
aparţine familiei Kalnoky. Alteţei Sale i-a plăcut foarte mult ce au făcut
dânşii la Micloşoara şi a mers pe mâna lor. Sunt în marea majoritate
obiecte autentice, recuperate din târguri şi din anticariate.
*- Cum vă explicaţi că, dintre toate locurile din lume, Prinţul Charles a
ales tocmai România, pentru vacanţele sale?*
– Nu aş putea să spun cât de des vizitează alte locuri, dar pot să înţeleg
plăcerea de a veni în România. Nu doar pentru peisajele extraordinare,
care par rupte, pur şi simplu, din rai, ci şi pentru faptul că aici
tradiţiile sunt încă vii, nu ţin de muzeu, ca în Occident. Încă mai există
o autenticitate a vieţii în comunităţile săteşti, care în altă parte s-a
pierdut cu totul. Unde, în Europa, mai poţi vedea oamenii, ducându-se
duminică de duminică la biserică, în port popular? Apoi, cred că un alt
motiv pentru care vine în România, e şi pentru că România înseamnă
vacanţă, înseamnă să lase toate cutumele princiare în urmă. Aici, e
puţin cunoscut. Poate fi în largul său, poate să se bucure de naturaleţea
oamenilor şi să vorbească liber cu ei. Întotdeauna este înconjurat de un
grup de prieteni, se odihneşte în casele a căror reabilitare a
sprijinit-o, face drumeţii şi călătoreşte în diverse locuri din ţară.
Vizitele Prinţului Charles în România sunt particulare, n-au nimic oficial,
nu au existat între noi formalităţi, şi mă bucur enorm că am avut
privilegiul să-l cunosc în aceste circumstanţe. Am descoperit un om
şarmant, foarte deschis. Ne-am găsit multe puncte comune în discuţiile
noastre, fiindcă Alteţa Sa e un apărător înfocat al arhitecturii
tradiţionale şi al valorilor tradiţionale, în general. Am avut onoarea să
ne facă o vizită şi la Meşendorf, la cele două căsuţe frumoase, unde,
alături de *Fundaţia Pro Patrimoniu*, a sprijinit lucrările de reabilitare
a presei de struguri. Anul acesta a venit şi la Braşov, tot în vizită
privată. De la cineva care a văzut toată lumea asta ne-am fi putut aştepta
să fie blazat în faţa unui orăşel transilvănean. Dar ca întotdeauna, cu
deschiderea lui enormă faţă de România, a fost sincer curios şi încântat
de tot ce a văzut.
*Porţile Braşovului*
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2406_18_1407248857-large.jpg
Casă veche, restaurată (Foto: Şerban Bonciocat – 3)
*- O plimbare alături de Prinţul Charles e, poate, şi o ocazie de a privi
oraşul natal prin ochii unui occidental. Cum aţi regăsit Braşovul, după un
deceniu petrecut în Marea Britanie?*
– Braşovenii, ca marea majoritate a românilor, au fost prea prinşi în
dorinţa lor de a absorbi tot ce ţine de cultura din Vest şi au pierdut din
vedere, adesea, ce era cu adevărat valoros chiar în ograda lor. Pentru
unii, valorile tradiţionale erau asociate cu propaganda comunistă. Pe de
altă parte, modelul capitalist, cu speculaţiile imobiliare, a dus la
apariţia unor construcţii şi ansambluri hidoase, care au deformat oraşul.
Dacă mai sunt şi braşoveni care încep să preţuiască ce e vechi şi autentic,
asta se datorează, culmea, tot occidentalilor care le trec pragul, care au
pierdut deja toate aceste lucruri şi vor să le regăsească.
*- Aţi iniţiat un proiect, „Porţile Braşovului”, care le-a dat braşovenilor
un motiv în plus să fie mândri de oraşul lor. Le puteţi spune cititorilor
despre ce e vorba?*
– Nişte vecini braşoveni, ştiind cu ce mă ocup, m-au rugat să-i ajut să-şi
salveze poarta lor istorică de lemn, de la intrare, fiindcă celelalte
familii din curte ar fi vrut o poartă nouă, după modelul la modă din
metal cu plexiglas. Am prezentat situaţia în cadrul unei întâlniri de
board, la Fundaţia Pro Patrimoniu, iar domniile lor, Prinţul Şerban
Cantacuzino şi Prinţesa Marina Sturza, nişte oameni absolut extraordinari,
au fost bucuroşi să sprijine această iniţiativă. Am găsit o echipă de
meşteri foarte buni care au recondiţionat această poartă. Locatarii sunt
foarte mândri, nu există zi să nu treacă un turist să se fotografieze cu
- Ne-am trezit, imediat după, inundaţi de cereri. Azi mă bucur să
constat că proiectul continuă de mai bine de patru ani.
*- Satele istorice din Elveţia au parte de reglementări specifice de
renovare şi restaurare. De ce nu se poate bucura şi România de astfel de
legi?*
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2407_18_1407249359-large.jpg
Dormitor la Valea Zălanului
– Dar există legi foarte bune şi la noi! Ce nu există sunt resursele
pentru implementarea lor. Statul nu-şi permite să angajeze numărul de
specialişti necesar şi nu-şi permite nici darea în judecată în caz de
nerespectare a legii. Pe de altă parte, procedura de autorizare
pentru o lucrare e stufoasă, costisitoare şi poate dura mult, încât
multă lume preferă să plătească amenda decât să aştepte ani. Şi, peste
toate, ducem şi lipsă de specialişti. Sunt foarte puţini arhitecţi
atestaţi şi, dintre cei atestaţi, foarte puţini interesaţi cu adevărat
să lupte pentru păstrarea patrimoniului.
*Pledoarie*
*- Se tot vorbeşte de păstrarea tradiţiilor, a devenit aproape un
clişeu. Până la urmă, de ce e atât de important să luptăm pentru
autenticitate şi pentru valorile vechi?*
– Vă povestesc o întâmplare foarte personală, care pe mine, una, m-a
făcut să înţeleg exact despre ce e vorba. Într-o zi, într-una din
călătoriile mele sportive, am dormit într-o cameră cu draperii foarte
groase, care, odată trase, făceau un întuneric-beznă. În timpul nopţii,
m-am trezit pentru câteva clipe şi am trăit unul din cele mai terifiante
momente din viaţa mea. Am simţit frică, o frică ancestrală, eram ca un
computer care nu-şi putea da reboot, fiindcă nu aveam niciun fel de reper
de care să mă agăţ. Nu ştiam nici măcar ce fel de fiinţă sunt, mă simţeam
doar o conştiinţă suspendată în univers. Cred că ăla a fost cu adevărat
momentul în care am înţeles profund de ce trecutul e atât de important.
*Dacă ne rupem de trecut, de tradiţie, nu mai ştim de unde venim şi
încotro ne îndreptăm. Deci nu mai ştim cine suntem. Trecutul ne defineşte,
ne dă o identitate, ne dă nişte repere. Iar arhitectura este
concretizarea acestor repere, în piatră, în zidărie. O casă e
întotdeauna mult mai mult decât zidurile ei. Poartă istoria şi destinele
celor care au trăit în ea.*
*- Ar putea fi arhitectura ecologică, tradiţională, un model valabil şi
pentru zilele noastre?*
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2408_14_1407249407-large.jpg
Flori princiare
– Până la urmă, chiar lăsând deoparte discuţia despre identitate sau
despre mândria apartenenţei la un loc, e un adevăr atestat faptul că
*locuinţele tradiţionale sunt mult mai sănătoase decât cele noi*.
Materialele şi tehnicile tradiţionale creează o anvelopă *care respiră*, aşa cum
respiră şi pielea noastră, în timp ce *tehnicile moderne au tendinţa de a
etanşeiza*. Aşa cum nu ne îmbrăcăm într-un sac de plastic, tot aşa ar
trebui să ne gândim de două ori înainte de a înveli clădirea în
polistiren, de a pune ferestre de PVC şi de a o acoperi cu tablă. S-au
făcut studii care arată că *toată această anvelopare e foarte nesănătoasă*,
se ajunge la un nivel de poluare la interior chiar mai mare decât la
exterior. Apoi, de ce n-ar fi valabil şi azi acest model, când casele
tradiţionale au fost întotdeauna construite după principiul
durabilităţii? O casă era făcută să dureze peste o sută de ani: lemnul
care se utiliza era ales, se aştepta să ajungă la maturitate, se tăia după
un ritual, în anumite faze ale lunii, care influenţau cantitatea de sevă
din trunchi. De asemenea, structurile tradiţionale din lemn se pot desface
oricând şi se pot monta în altă parte. Dacă, aşa cum spune expresia
englezească, o casă are pălărie bună şi papuci buni, adică o fundaţie
solidă şi un acoperiş de calitate, ea poate dura sute de ani. Ca să închei
pledoaria mea pentru casele tradiţionale, o să vă mai spun şi că ele mai au
la temelie un ingredient miraculos. Au fost ridicate cu suflet şi cu
credinţă. Cu gândul la urmaşi.
*Clara Maria*
*- Mai faceţi şi azi sport de performanţă?*
– Nu, am încheiat în plină glorie, la 27 de ani, în 2001, când după o
prestaţie foarte bună în tot acel sezon, am reuşit să obţin titlul de
campioană overall a Americii de Sud, la bordercross, la Cupa
Continentală. M-am retras fiindcă îmi doream să petrec timp mai mult cu
familia, visam să am un copil pentru care, iată, a trebuit să mai aştept
14 ani. Micuţa Clara Maria abia a venit pe lume şi e o binecuvântare de
copil. Acum mă ocup exclusiv de arhitectură, pe care nu o văd însă ca pe
o meserie, ci ca pe o foarte mare pasiune. A pornit dintr-o pasiune şi
continuă să fie o pasiune şi cred că n-aş fi putut s-o fac, dacă n-aş fi
implicat aceeaşi tenacitate care mi se cerea şi în sport.
http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/1128/1407248023_2409_14_1407249426-large.jpg
Împlinire totală
*- Iată-ne la Braşov, în casa dvs., aflată într-una din cele mai frumoase
zone din Schei. Vă mai bate gândul întoarcerii în Anglia?*
– Da, dorul de Anglia există încă, dar eu sunt şi cetăţean britanic şi
gândul că pot merge oricând acolo mă linişteşte cumva. Deocamdată, sunt
prinsă aici. Am ce face, dar sunt aproape convinsă că atunci când voi păşi
din nou pe pământurile britanice, va fi ca şi cum n-aş fi fost niciodată
plecată.
Ce minunat ar fi ca o astfel de arhitecta sa se ocupe de reabilitarea cladirilor vechi din București.
Doamne ajută!
Rodica Axente.