Unde sunt asasinii?

 

§ 13. Este important de subliniat şi faptul că teza holoca­ustului din România este de dată recentă, despre un asemenea genocid nu s-a spus nimic nici la Nürnberg, nici la Conferinţa pentru pace de la Paris, 1947. Dimpotrivă, avem din anii de după război nenumărate mărturii evreieşti, ale celor mai importanţi lideri evrei, precum şi ale unor oameni de rând, prin care este consemnată excepţia pe care Antonescu şi România au consti­tuit-o în anii războiului, ai ocupaţiei germane, în ceea ce priveşte tratamentul aplicat evreilor. Abia după 1990 teza unui holocaust anti-evreiesc produs în România (sau din cauza autorităţilor româneşti din Transnistria) a fost intens mediatizată şi însuşită de oficialii evrei. Dacă acest holocaust s-ar fi fost petrecut într-adevăr, este de neînţeles lipsa de reacţie a mediilor evreieşti la data producerii holocaustului şi în anii imediat următori, când se aflau în viaţă atât presupuşii vinovaţi de holocaust, cât şi victimele persecuţiilor anti-evreieşti şi supravieţuitorii holoca­ustului. Cine i-a împiedicat pe liderii de la New-York sau de la Tel Aviv ai evreimii să ceară încă de atunci, din anii ’50-’80, dreptate pentru evreii ucişi în România. Ce explicaţie să dăm faptului că acest subiect este deschis practic abia la 50 de ani după ce s-a produs „holocaustul din România“?

Şi cum să interpretăm, altfel decât diversiune cinică şi neruşinare, recompensa de mii de dolari oferită în zilele noastre pentru identificarea românilor care au asasinat evrei?! De ce nu s-au oferit asemenea recompense cu ani în urmă, pentru a scoate astfel România de pe lista ţărilor în care agenţii lui Wissenthall nu au avut nici un motiv să acţioneze, nu au avut pe cine să caute şi nu au putut identifica nici o persoană, nici un român angajat în uciderea sistematică a evreilor. Cum se explică faptul că vestita comisie a lui Simon Wissenthall vreme de 60 de ani nu a căutat şi nu a identificat nici un român vinovat de uciderea evreilor? După 60 de ani asemenea încercare nu are drept scop aflarea adevărului, ci, dimpotrivă, ascunderea adevărului. Ascunderea adevărului că poporul român nu a zămislit ucigaşi în masă ai unor oameni nevinovaţi şi necăjiţi!

După război a apărut Cartea Neagră a lui Matatias Carp, care încerca să prezinte tabloul general al suferinţelor îndurate de evrei în România anilor 1940-1944. Puţinele documente autentice pe care le prezintă autorul în cele trei volume, corect interpretate mai degrabă intră în contradicţie cu teza autorului. Celebră printre autorii holocaustizanţi, Cartea Neagră este cea care a dat tonul la minciunile şi calomniile adunate de atunci şi până azi pe seama românilor, a soartei evreilor din România. Autorii holocaustizanţi care i-au urmat lui Matatias Carp nu au adăugat nimic important la probatoriul propus de M.C. şi au continuat, pe aceeaşi tradiţie, să ignore şi să nu comenteze documentele care dovedesc propriu-zis ceva, şi anume dovedesc că dreptatea este de partea evreilor „serioşi“, a unora ca Wilhelm Filderman ori Moshe Carmilly Weinberger, N. Gingold sau Mişu Benvenisti. Evident, nu din partea acestor evrei vin pretenţiile la despăgubiri de zeci de miliarde de dolari pentru suferinţele sutelor de mii de evrei holocaustizaţi de români. Aceste pretenţii, pe cât de arbitrare pe atât de imorale, au de-acum, din păcate, şi sprijinul autorităţilor evreieşti, al Israelului, ceea ce pune România într-o situaţie deopotrivă absurdă şi primejdioasă.

Ştiute fiind dificultăţile economice în care se zbate România, este evident că românii nu-şi vor putea plăti aceste „datorii“ faţă de evrei, situaţie pentru care Israelul va avea toată înţelegerea, drept care s-a şi declarat dispus să renunţe la plata în cash şi să accepte echivalentul în proprietăţi imobiliare, terenuri mai ales, cât mai întinse, inclusiv câteva staţiuni balneare, precum Vatra Dornei, Slănic Moldova, Moeciu ş.a. Fireşte, experienţa pe care  evreii au căpătat-o în Palestina îi va ajuta pe evrei să nu mai săvârşească în România acele greşeli care le vor fi fost fatale în Palestina…

 

 

 

Cerem să…

 

§ 14. Cu alte cuvinte, încercând să înţelegem motivaţia acestei vaste diversiuni mediatice care răspândeşte în toată lumea minciuna despre holocaustul anti-evreiesc petrecut în România, suntem obligaţi de logica faptelor, dar şi de evidenţa lor, precum şi de unele informaţii, să conchidem că minciuna cu holocaustul face parte dintr-o strategie mai amplă, bine calculată, al cărei caracter profund anti-românesc societatea românească a început deja să-l perceapă, înainte chiar de a-l pricepe. De aceea:

Cerem să înceteze propaganda mincinoasă pe tema holocaustului din România, holocaust cu totul şi cu totul imaginar!

Cerem evreilor cinstiţi şi autorităţilor evreieşti, ca o con­diţie a unor relaţii normale între români şi evrei, să intervină în spiritul adevărului şi al respectului pentru fiinţa umană, şi să condamne public minciunile şi calomniile puse în circulaţie de unele cercuri evreieşti pe seama poporului român, şi tot public să prezinte scuze poporului român!

Cerem, dacă e nevoie, intervenţia mediilor academice internaţionale de jurişti şi istorici, ca să arbitreze în acest dife­rend şi să se pronunţe asupra valabilităţii argumentelor pe care se întemeiază acuzaţia de genocid şi holocaust adusă românilor!

Cerem evreimii mondiale să înceteze a mai planifica istoria românilor în funcţie de interesele evreieşti, să pună capăt activităţilor anti-româneşti, să înceteze elaborarea şi de­rularea de strategii şi diversiuni anti-româneşti!

Cerem transparenţă totală în relaţiile dintre România şi Israel, dintre români şi evrei, în relaţiile internaţionale!

Cerem acces liber la arhivele evreieşti de pretutindeni!

Cerem prea mult?

 

 

 

Complici la minciună şi la de-românizarea

României

 

§ 15. Din păcate, prin tăcerea lor, prin abţinerea sau teama de a denunţa caracterul mincinos şi calomniator al tezei unui holocaust anti-evreisc petrecut în România, toţi evreii de azi se fac complici la această minciună dezgustătoare, se fac vinovaţi de sperjur în faţa lui Dumnezeu şi a poporului român. Şi în primul rând evreii plecaţi din România sunt vinovaţi. Considerăm că evreii îşi pierd astfel dreptul moral de a mai reveni în România ca cetăţeni ai acestui stat, dreptul de a-şi mai lega în vreun fel viaţa de această ţară şi de locuitorii ei, prin încetăţenire sau prin dobândirea de proprietăţi ori pentru afaceri. Unanimitatea cu care evreii de azi, în dispreţul adevărului, afirmă şi mai ales se feresc să respingă teza holocaustului din România ne îngrijorează ca o dovadă indiscutabilă a neputinţei acestor evrei, trăitori în România sau plecaţi din România, de a fi loiali şi corecţi faţă de România şi poporul român! Aceste aprecieri sunt valabile, cu consecinţele juridice care vor decurge în viitor, pentru toţi evreii care la 1 ianuarie 1990 nu aveau cetăţenie română, inclusiv cei peste 100.000 de evrei care în ultimii ani au solicitat şi au obţinut cetăţenia română. Au dovedit că n-o merită. Constatăm astfel, cu regrete sincere, că au dispărut dintre evreii de azi oameni ca Wilhelm Filderman sau N. Steinhard ori Alexandru Graur!…

Pentru evreii care, în mod expres sau prin tăcerea lor, susţin teza holocaustului „românesc“, acuzând astfel poporul român de crime pe care ei ştiu bine că românii nu le-au făptuit, este de neînţeles ce anume îi poate îndemna sau determina să mai angajeze relaţii cu România, cu românii criminali! Avem toată motivaţia logică să ne îndoim de sinceritatea şi buna credinţă, bunele intenţii ale acestor oameni, inclusiv ale evreilor care şi-au dobândit după 1990 o cetăţenie română. Repetăm: n-o merită! Vom fi nevoiţi, ca români, cât de curând să le aplicăm un regim de discriminare negativă, restrictivă, determinată numai de considerente morale, justiţiare, etice. O discriminare împinsă până la anularea şi retragerea cetăţeniei române. Nu putem fi con-cetăţeni şi com-patrioţi cu persoane care, prin sperjur sau prin acceptarea sperjurului, a minciunii şi a calomniei neruşinate, batjocoresc amintirea părinţilor noştri.

De asemenea, suntem obligaţi să luăm în consideraţie cu severitate şi fără nici un me­najament, semnele că proiectul Israel în România este reluat în zilele noastre de strategii Sionului, ceea ce ne impune comportamentul de entitate na­ţională agresată, aflată în legitimă apă­rare, liberă să ripos­teze cu orice mijloc îl va avea la îndemână.

Considerăm că următoarele împrejurări sunt câteva din „semnele că proiectul Israel în România este reluat în zilele noastre“:

a.  Prezenţa unui mare număr de evrei printre beneficiarii căderii regimului comunist;

b.  Implicarea masivă a numeroşi oameni de afaceri evrei în ceea ce eufemistic şi impropriu se numeşte privatizarea din România şi Republica Moldova. În fapt, privatizarea constituie un jaf imens, prin care economia românească a fost distrusă sau înstrăinată, în beneficiul unor investitori străini, foarte mulţi dintre aceştia fiind evrei, ba chiar evrei kominternişti sau urmaşi ai unor evrei kominternişti implicaţi, după 23 august 1944, în instaurarea comunismului în România. Tipic este ca­zul băncii Dacia Felix, falimentată şi trecută, sub alt nume, în proprietatea unor evrei, cu sprijinul personal al preşedintelui României;

c.  Înţelegerile convenite între guvernul român şi cel isra­elian privind strămutarea a circa 300.000 de evrei în România, în caz de forţă majoră;

d.  Numărul mare de evrei care, după 1990, au cerut şi au dobândit cetăţenia română (peste 100.000).

Avem motive să ne îndoim de buna credinţă a acestor „compatrioţi“ evrei, iar dintre aceste motive cel mai convingător este abţinerea evreilor de a se delimita de activiştii kominternişti care fac atâta propagandă anti-românească pe tema pretinsului holocaust din România!

Ipoteza relansării proiectului Israel în România, ca so­luţie paralelă (sau alternativă) la Israelul palestinian, devine verosimi­lă, ba chiar imposibil de trecut cu vederea, în contextul general al realităţii româneşti de după 1989, realitate marcată de împrejurări şi procese extrem de dureroase şi alarmante pentru orice român cât de cât conştient de sensul evenimentelor la care asistă sau participă:

– pentru prima oară în istoria neamului românesc după 1990 se înregistrează un declin demografic, o scădere a populaţiei ca urmare a faptului că cei ce se nasc sunt mai puţini decât cei ce mor;

– politica guvernanţilor şi a formatorilor de opinie ur­mă­reşte, în mod evident, descurajarea natalităţii, a familiei ca instituţie fundamentală;

– numărul mare de copii români vânduţi literalmente în străinătate, în ciuda faptului că mulţi români doresc să înfieze copii şi nu sunt acceptaţi de autorităţi;

– românii, îndeosebi tinerii şi cu precădere tinerii dotaţi, sunt pe toate căile, inclusiv prin programe guvernamentale, ale unor guverne occidentale, încurajaţi sau determinaţi să plece din România şi Republica Moldova ca să-şi caute norocul în alte ţări. Atât guvernanţii, cât şi mass-media încearcă să-i convingă că numai în străinătate îşi pot face o carieră profesională care să-i satisfacă;

– cetăţenii străini primesc cu mare uşurinţă cetăţenia română. Numai românii, care trăiesc în alte state şi vor să se stabilească în România, întâmpină greutăţi deseori insurmontabile în încercarea de a dobândi cetăţenia română.

Se produce în acest fel ceea ce publiciştii şi politicienii lucizi şi responsabili au numit de-românizarea României, proces care îi afectează şi pe minoritarii maghiari şi germani din România, al căror număr este de asemenea într-o dramatică scă­dere. Singura minoritate din România care a sporit numeric după 1990 sunt evreii! Numărul evreilor este azi de 20-30 de ori mai mare decât în 1990. În mai puţin de 15 ani…

(Îi rugăm pe cei care vor comenta critic aceste „teze şi ipo­teze“ să nu omită a ne oferi propria lor interpretare la aceste cifre, de care noi nu ne-am învrednicit să luăm cunoştinţă şi să nu ne pese!)

Nota bene: Autorul acestor pagini a încercat să afle cifra exactă a evreilor care au dobândit cetăţenie română după 1990. Nu a reuşit. Este secret de stat!

 

(Capitole din ION COJA, Protocoalele Kogaionului. Cartea se poate procura on line de la