Predica patriarhală ca argument lingvistic

 

În urmă cu un ceas și ceva, Prea Fericitul Daniel și-a încheiat predica ținută în ziua de cinstire a Sfinților Împărați Constantin și Elena. O predică memorabilă, ca de obicei.

Ne-a bucurat în mod deosebit partea finală a predicii când Patriarhul nostru a vorbit despre atașamentul  Împăratului față de poporenii din Dacia Traiană, de la Nord de Dunăre, față de populația latino-fonă din provincia romană! Grija Împăratului pentru soarta creștinilor din Dacia ar merita să fie un subiect de cercetare amănunțită. După părerea mea, exprimată și cu alte ocazii, ar fi aceasta o dovadă că populația latinofonă, urmași ai coloniștilor aduși în Dacia după războaiele dacice ale lui Traian, erau numeroși pe vremea Împăratului Constantin și se considerau cives romani, adică mădulare ale comunității latine. Pledează în acest sens un document mai grăitor decât toate textele antice ce pot fi invocate în acest sens. Documentul a fost pomenit de Prea Fericitul Daniel în predica sa: podul de peste Dunăre construit de Împărat la Sucidava, Corabia azi, de dimensiuni mai mari decât podul de la Drobeta.

Un text, oricare ar fi el, poate fi suspectat de defecte inevitabile, începând cu subiectivitatea autorului și terminând cu precaritatea posibilă a sursei de informații! Aceste defecte nu pot fi invocate atunci când documentul este un pod peste Dunăre! O asemenea lucrare nu se face pornind de la o greșeală de apreciere a situației din teren. De la o informație greșită cu privire la statutul populației de pe malul celălalt al Dunării! Împăratul Constantin a știut bine că face acest pod pentru a înlesni legăturile dintre daco-romanii de pe cele două maluri ale bătrânului Danubius.

În general vorbind, cursul unei ape, inclusiv al unui fluviu, nu funcționează ca o graniță etnică, ca o limită teritorială a răspândirii unei etnii. Orice popor, când ajunge pe malul unei ape curgătoare, în mod firesc trece și pe celălalt mal. Putem declara în mod categoric că Dunărea, pe parcursul ei de mii de kilometri, nicăieri nu desparte două popoare. Popoarele al căror teritoriu este străbătut de Dunăre trăiesc pe ambele maluri ale Dunării. Numai comoditatea unor cancelarii și a unor conclavuri internaționale au putut decreta Dunărea ca graniță etnică! De regulă, o populație este majoritară pe ambele maluri ale Dunării! Aceasta este și situația Dunării care este considerată granița de sud a României. Această porțiune din Dunăre a fost mereu locuită majoritar de români pe ambele maluri. Au locuit pe ambele maluri și bulgarii sau sârbii, dar ca minoritari.

Aceasta a fost situația și în antichitate! Dacia Traiană nu a fost golită de latinofoni prin decizia împăratului Aurelian! Aceștia au rămas mai departe în vatra orașelor și satelor unde își aveau locuințele și „afacerile”! La o jumătate de veac de la retragerea aureliană Împăratul Constantin construiește un pod peste Dunăre a cărui semnificație nu putea fi decât una singură: să vină în sprijinul latinofonilor de pe malul stâng al Dunării, la fel de numeroși ca și latinofonii din sudul Dunării.

Trebuie înțeles odată pentru totdeauna că pentru autohtonii daci statutul de cives romanus era deosebit de atrăgător. Dacia a fost oficial sub administrația Romei între anii 105-272, în perioada de maximă expansiune  a Romei. Statutul de cetățean al Romei a avut în acest răstimp un prestigiu maxim și s-a impus în conștiința dacilor. Este o legendă frumosă, dar lipsită de acoperire, povestea cu revolta dacilor liberi și atacurile lor la adresa imperiului! Dimpotrivă, avem dovezi că expansiunea Romei a continuat și după retragerea aureliană, de pe urma Romei având dovezi arheologice însemnate în ce a devenit mai târziu Moldova, inclusiv Basarabia!

Revin la podul amintit în predica Prea Fericitului nostru Patriarh: semnificația sa dovedește că latinitatea Daciei a sporit și s-a întărit după retragerea aureliană.

În acest context, adică ascultând predica Sfântului Părinte, mi-am amintit de o informație primită de la părintele Galeriu cu ani mulți în urmă. Las deoparte modestia și consemnez aici faptul care a contat mult pentru mine când l-am aflat: un text de-al meu, publicat în „Noi Tracii” prin anii 1970, este citat de autor în teza de doctorat a PatriarhuluiDaniel!… Este o ispravă cu care a sosit momentul să mă fălesc, acum când mă apropii de socoteala finală. Eram și eu tînăr când am scris acel text dedicat moșteniri spirituale geto-dacice, tînăr era și Părintele Patriarh. M-am bucurat să constat azi că este viguros, în putere, că va mai păstori cu râvnă și spor ani mulți norodul românesc!

Să ne trăiți, Prea Fericite Patriarh Daniel!

La Mulți Ani Frumoși!

 

Cu plecăciune,

Ion Coja