Stimați compatrioți,

Numitul Traian Băsescu nu are nicio vină pentru citatul total neadecvat cu care și-a argumentat aiurea în tramvai semnătura pusă pe Legea Educației Naționale, pe capitolul din această lege dedicat învățământului în limba maternă a minorităților naționale din România. Citatul este din vestita Proclamație („Rezoluțiune”) de la Alba Iulia, de la Marea Adunare Națională a românilor ardeleni și nu numai. Căci mai erau acolo români din Banat și mulți din Câmpia Tisei, unii chiar de la Vest de Tisa, inclusiv din satele românești din jurul Balatonului.

Mulți dintre dumneavoastră știu că, în conformitate cu înțelegerile care au premers intrarea noastră în marea conflagrație, hotarul dintre România și nou înființatul stat ungar urma să fie pe Tisa, în acord cu situația demografică de pe teren. Marile Puteri reunite la Versailles după Marele Război nu și-au respectat cuvîntul. Dar chiar și cu un hotar corect trasat, pe Tisa, ar mai fi rămas în noul stat ungar, la vest de Tisa, un număr semnificativ de români, ca singurii autohtoni de pe acele meleaguri. Care urma să fie soarta românilor rămași minoritari din Ungaria? Și, în general, a tuturor minoritarilor din noua Europă?

Textul „rezoluțiunei” de la Alba Iulia la această problemă se referă și este foarte clar:

„Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie.”

O formulă admirabilă, care merita bătută în piatra cea mai rezistentă la vitregiile istoriei. Formulă care redă foarte bine spiritul în care românii au primit împlinirea peste cele mai optimiste așteptări a visului lor de unitate națională. În 1916 intrasem în război cu inima frântă în două: deciși să murim pentru o victorie care ne-ar fi adus Unirea cu frații din Austro-Ungaria, având a plăti însă, ca preț al cobeligeranței cu Rusia, separarea în continuare de Basarabia românească, de românii de peste Prut.

Între timp însă, după intrarea noastră în război, Rusia, lovită de Marea Revoluție, a ieșit din toate tratatele încheiate de țar. În scop pur propagandistic, Lenin a decretat dreptul popoarelor din Rusia de a hotărî asupra soartei lor. Românii din Basarabia, moldovenii de peste Prut, deși cunoșteau cât poate fi de sinceră invitația sovietică la autodeterminare, au intrat în joc, au luat în serios invitația și și-au proclamat separarea de marele colos. Act de mare curaj, pe care nu l-a mai avut nici unul dintre cele peste o sută de popoare trăitoare pe teritoriul Mamei Rusia!

Conștienți că se petrecea un miracol dumnezeiesc, prin care, e drept, era răsplătită capacitatea românilor de a se dărui până la jertfă pentru Întregirea Țării, românii, prin oamenii lor politici s-au arătat de o generozitate fără egal. Și au dat această proclamațiune, care să pună principii noi și corecte la baza noului stat românesc. Și nu numai a statului daco-roman, ci a tuturor statelor europene, atât de greu încercate de crâncenul război. Meritau milioanele de morți ca pe jertfa lor să se clădească ceva bun și trainic! Proclamațiunea de la Alba Iulia ne propune o variantă de reorganizare a Europei pe bazele noi ale unei democrații generoase, care înfierbânta deja mintea multor idealiști.

Pentru ca această declarație solemnă de bune intenții să devină act juridic, sursă de drepturi și obligații – cum ne propune domnul președinte Băsescu, ea trebuia să devină act internațional, semnat între două sau mai multe state, prin care guvernele semnatare s-ar fi angajat ca în Țara proprie să se acorde deplină libertate națională popoarelor conlocuitoare. Conform principiului, unanim acceptat pe plan internațional: fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie.

Românii au fost încă din ziua de 1 decembrie 1918 bucuroși să semneze un astfel de act. Deși se înfăptuise România Mare, câteva milioane de români rămâneau ca minoritari de jur împrejurul Țării, în URSS, în Ungaria, în toate țările balcanice. Lăsându-i deoparte pe minoritarii țigani și evrei, lipsiți de o patrie mamă, ceilalți minoritari din România, ruși, ucrainieni, maghiari, sârbi, bulgari, greci, albanezi etc., erau de vreo trei ori mai puțini decât românii care trăiau la 1918 ca minoritari în țările din jurul României. Din această cauză românii au fost întotdeauna doritori ca fiecare om să aibă dreptul la propria sa identitate etnică, netulburat de presiunea guvernanților, a politicii de asimilare etnică și religioasă forțată. Nu poate fi identificată niciodată, sub niciun regim politic, intenția ori practica de a-i descuraja pe minoritarii din România, de a-i forța să-și abandoneze identitatea. Românul are acest comportament în primul rând pentru că așa este corect, așa este drept în față lui Dumnezeu să vedem lucrurile, iar în al doilea rând pentru că procedând așa, românii din România vin în sprijinul românilor care trăiesc ca minoritari în țările învecinate sau apropiate.

Cu alte cuvinte, orice angajament românesc în materie de protecție a minoritarilor trebuia să se bazeze pe reciprocitate cu statul mamă al populației respective. Au răspuns guvernanții din Ungaria invitației de la Alba Iulia? S-au arătat ei dispuși să semneze un asemenea act cu Bucureștiul? Act bazat pe politici și legi similare, pe reciprocitate în atitudinea față de problemele minoritarilor? Nu! Nu deloc!

Rezultatul: Din aproape o jumătate de milion de români câți trăiau în Ungaria la 1 decembrie 1918, azi abia vreo 20-30.000 de români mai au curajul să se declare români… Rugăm, cine are posibilitatea, să-i ofere președintelui udemerist al României cifrele de mai sus și următoarele:

În schimb, din 1918 și până azi, numărul maghiarilor din România nu a scăzut, ci, a crescut. Nu semnificativ, dar în niciun caz maghiarii din România nu au avut soarta tragică a românilor din Ungaria! Nici măcar soarta maghiarilor din Ungaria: numărul maghiarilor din Ungaria a scăzut de la Trianon încoace. Singura țară în care maghiarii au înregistrat un spor demografic este …România! Dacă o ținem tot așa, când Ungaria va dispărea din lipsă de conținut adecvat, ultimii maghiari vor fi înregistrați în România… Postulez: În România maghiarii au toate șansele și condițiile să nu dispară niciodată! Să le fie de bine!

Mă întorc la citatul dat de Băsescu în sprijinul Legii Educației Naționale. Citatul dovedește că Băsescu se consultă la Cotroceni cu specialiști care nu au nici măcar cunoștințe decente de istorie a românilor. Citatul respectiv a fost deseori invocat de UDMR după 1990 – ca gaia mațu’, pentru a inventa această mistificare prostănacă, cum că românii au făcut la 1 decembrie 1918 promisiuni pe care nu le-au onorat, că le-am rămas astfel datori ungurilor. Plus dobânda din 1918 până la zi!

Această interpretare nătângă și pe nimic fundamentată, un fel de pai de care se agață înecatul udemerist, a fost respinsă de comentatorii români, de cărturari români. Din păcate, cuvîntul și părerea acestor români nu prea au acces la mass media. Cazul subsemnatului, bunăoară. Replica noastră la aberațiile udemeriste abia de reușește să se strecoare pe Internet. Prin Internet însă ne-am adresat pe acest subiect și autorităților, în mai multe rânduri. Cu gândul că orice lider politic, și mai ales un președinte sau un prim ministru au niște consilieri și măcar la aceștia să ajungă adevărul!

Una din două: ori acești consilieri la Cotroceni nu există – un consilier cunoscător al istoriei noastre, al contenciosului româno-maghiar, care să lumineze cochilia seacă de pe umerii președintelui, ori președintele, chiar informat corect fiind, are prea mari obligații la UDMR ca să nu susțină pretențiile udemeriste, oricât de exagerate și caraghioase ar fi. Când udemeriștilor le datorezi fotoliul de președinte, când știi că românii cam toți te înjură și că ai ajuns președinte al românilor mai ales pe voturile ne-românilor, evident că adevărul istoric nu mai are nicio valoare, nicio putere de atracție pentru președintele pârît că ar fi al românilor!…

Ion Coja

București, 12 ianuarie 2011