Semitii, rasa straveche si prolifica, avindu-si leaganul in Orientul Apropiat, cu un­me­roase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene pina la ara­bii si evreii de astazi), isi trag numele generic de la legen­darul lor stramos comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasiala a neamurilor semite nu este in­­­sa numai o tra­ditie mitica, ci o realitate de necontestat, con­­­firmata istoric, lingvistic si antropologic.

Nu-i mai putin adevarat ca aceste neamuri au trait din­totdeauna mai degraba in vrajmasie decit in armonie une­le cu altele. Dezbinate la inceputuri mai ales de interese po­­li­tice si economice, ele s-au diferentiat radical, cu tim­pul, si din punct de vedere religios si cultural. Desi mai in­totdeauna inferior numeric masselor semite invecinate, poporul evreu (avindu-l poate ca stramos eponim pe bi­bli­cul Eber, urmasul lui Sem), a fost intr-o permanenta sta­re conflictuala cu mai toti fratii lui semiti. In cartile Ve­chiului Testament sint evocate din belsug conflictele adesea foarte singeroase dintre “semintia lui Israel” si ce­lelalte triburi sau popoare semitice. Situatia aceasta nu s-a schimbat esential nici pina in ziua de azi. Tensiunile isto­rice inter­semite apar de-acum “cronicizate”, prin pro­ble­ma pa­­les­tiniana, intr-un con­­flict arabo-israelian generali­zat (deopotriva politic si religios), con­stituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondiala.

Poporul evreu – altminteri admirabil in multe privinte – se vadeste a fi, atit in spa­tiul sau originar, cit si in dia­spora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oa­­re­­cum in continuitatea anumitor superstitii ale crestina­tatii medievale [1], la supozitia exa­ge­rata ca, mai cu seama in ultimele doua veacuri, toate seismele istorice majore, cu adinci im­­pli­catii internationale (Revolutia franceza, Re­­vo­lutia bolsevica, cele doua razboaie mon­diale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, intretinute sau exploatate de e­vrei si de interna­tio­nala masonica (pe care acestia ar con­trola-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns pina a­co­lo incit al doilea razboi mondial a putut fi interpretat de unii ca in­frun­tarea culminanta intre Europa traditionala (repre­zen­tata de frontul general al dreptei) si Europa “iudai­zata” (reprezentata de frontul general al stingii); lumea post­­belica n-ar fi, de fapt, decit un “imperiu” evreiesc ca­mu­flat, in care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se pling, dimpotriva, ca ei sint cei in permanenta perse­cu­tati. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudai­ce. Totusi, pentru orice minte normala, se isca intrebarea de bun-simt: “De ce toata lumea, dincolo de determina­ti­ile ge­o­grafice, etnice sau religioase, a avut in per­manenta ce­va tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea insasi are ce­va fatalmente provo­cator la adresa a tot ceea ce nu este evre­iesc?”.

Din punctul de vedere al iudaismului traditional, ex­pli­catia este simpla: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atit din pricina conditiilor istorice in care a fost pus (“robiile” succesive – egipteana, babiloniana, mace­doneana, romana, apoi indelungata vie­tuire in diaspora, cu persecutiile cunoscute), dar mai ales pentru ca el repre­zinta, conform traditiei mozaice, “poporul ales” de Dum­ne­zeu (Yahve) sa stapineasca Pamintul [2], cele­lalte nea­muri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar fapturi infe­­ri­oare (goim) [3], ce trebu­ie tratate discriminatoriu si puse, cu orice mijloace, in slujba lui Israel [4]. Aceasta viziune a iudais­mu­lui traditional (atit de asemanatoare, in esenta ei, cu ra­sis­mul exclusivist al nazismului!), lansata inca de au­­torii bi­blici si radicalizata de cei talmudici, reprezinta si astazi ideea cardinala a sionismului [5]. Nu avem de-a face, prin ur­­mare, cu un orgoliu obisnuit, ci cu o forma vene­ra­bila de mesianism rasist, cu o “superioritate” decretata in ter­­meni religiosi (prin rastalmacirea revelatiei divine).

Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situatie nu este prea magulitoare. Demnitatea umana si nationala a popoarelor, la care se adauga, mai ales in cazul tarilor crestine si islamice, si anumite considerente de ordin re­ligios, sint de natura sa duca la “reactii” legitime (chiar da­­ca uneori in forme reprobabile) impotriva acestui radi­ca­­lism sionist, asociat adesea cu afirmatii jignitoare la adresa feluritelor comunitati etnice si reli­gioase. De ace­ea, cum s-a spus, evreii isi atrag singuri, periodic, “toate fulgerele” asupra lor [6]. Mai mult decit victimele “salba­ti­ciei” altora, evreii sint adeseori victimele propriei lor lip­se de tact si de scrupule fata de lumea neevree.

Oricine incearca sa reactioneze, fie si numai defensiv, la anumite sfidari sau abuzuri evreiesti, devine automat “reactionar”, in sensul teribil pe care presa “democratica” l-a impus acestui cuvint! Acest “reactionarism” generic atrage dupa sine, printr-o asociatie deja automatizata, re­gi­zata de acelasi tip de propaganda, o gramada de alti ter­meni stig­ma­tizanti, inghesuiti de-a valma si goliti, cel mai adesea, de semantismul lor originar: “fas­-cism”, “nazism”, “nationalism”, “sovi­nism”, “fundamenta­lism”, “revizio­nism”, “terorism”, “anti­semitism” etc. Daca eu, ca roman o­nest, imi apar personalitatile sau valorile nationale con­sacrate, deconspirind cu fireasca indignare diferitele mis­ti­­ficari sau ireverentiozitati e­vre­iesti pe seama acestora [7], de ce oare trebuie sa devin automat “fascist”, “fundamen­talist” sau “antisemit”? Eu n-o fac decit strict in calitatea mea responsabila de roman sau de crestin. (Desigur, pro­blema vine de acolo ca, de pe pozitiile intransigente ale iudais­-mu­lui traditional, suficient exemplificate mai sus, a­ceste calitati sint prin ele insele un han­dicap. De pe a­ceste pozitii, pare sa nu ramina loc de conciliere. Dar e­vreii de azi invoca si pretind pozitii mai nuantate, iar aceasta e singura sansa a unui dialog pacifizant.)

Daca majoritatea neevreilor ignora sau prefera sa oco­leasca problema (aproape ta­buizata in publicistica actu­ala), o anumita minoritate se simte totusi datoare sa ia ati­tu­­dine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreiesti, altii – cei mai multi – din comandamente de constiinta. Pe cei dintii, a caror repulsie ia adeseori forme violente si retoric-dema­gogice, nu-i putem nici incuraja, nici respec­ta, chiar daca se intimpla sa aiba partea lor de dreptate. Pe ceilalti, echilibrati si onesti, calauziti de principii si argu­mente, nu numai ca-i aprobam, dar ii consideram absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale respon­sa­bi­litatii crestine si nationale. Cum insa evreii nu au interesul dis­tinc­tiilor de acest gen, obis­nuiesc sa-si vire toti adversarii in aceeasi oala si sa le aplice, in mod deliberat, aceeasi eticheta infamanta de “antisemiti”…

Dar confuzia in care este intretinuta problema se va­deste din chiar aceasta eticheta stupida. Tinind seama de precizarile facute mai inainte, sa cintarim o clipa acest atit de supralicitat “antisemitism” [8]. Exista putine cuvinte atit de lipsite de temei [9]. Caci “a fi anti­semit” vrea sa zica, literal, “a fi impotriva a tot ceea ce este semit” (asa cum, cind se spune “antireligios” sau “anticomunist”, se inte­le­ge de la sine o impotrivire generica fata de tot ce inseam­na sau a insemnat cindva “religie” ori “comunism”). Cind spunem “anti­se­mit”, daca ar fi sa luam cuvintul in serios, ar trebui sa intelegem o aceeasi impotrivire ge­­nerica, ne­con­ditionata valoric, temporal sau spatial. Ar insemna sa cuprindem in “potriv­nicia” noastra si pe vechii akkadieni sau fenicieni, si marile personaje biblice (vetero-, dar si neo-testamentare), ca si pe toti arabii si evreii contempo­­rani, ba chiar si pe arabii sau evreii crestinati, de vreme ce atributul de “semit” trimite la rasa, iar nu la religie! Daca asa stau lucrurile, sa ni se arate macar un singur “anti­se­mit” adevarat!

Dar chiar raportindu-ne strict la contemporaneitate, ter­­­menul ca atare duce numai la absurditati. Va sa zica, cine indrazneste sa se opuna anumitor manevre evreiesti, este ca­li­ficat indata drept “antisemit”. Dar un Yasser Ara­fat sau un Saddam Hussein, care numai asta fac, ce sint ei? Semiti sau antisemiti? Iar daca arabii sint semiti si Is­raelul ii uraste de moarte, atunci nu cumva Israelul es­te el insusi… antisemit? Din ambele situatii, s-ar putea trage concluzia ca semitii sint cei mai strasnici antisemiti!!!

Putem spune, cu mina pe inima, ca-n Romania nu exis­­ta antisemiti. Exista, poate, anumite atitudini – con­tex­tua­le – anti-arabe sau anti-evreisti. (De obicei, in con­textul actu­al, cine “are pica” pe evrei, simte o unda de sim­patie pen­tru arabi. Si invers. Sa insemne aceasta ca unul si ace­lasi ins este totodata filosemit si antisemit? Ba mai mult: ca este filo­semit… pentru ca este antisemit ?!).

Prin urmare, reactia conjuncturala fata de evrei, pe ca­re o avem in vedere aici, ar fi mai potrivit sa se numeasca “antiiudaism” sau “antievreism” (in ultima vreme si-a facut tot mai mult loc termenul de “antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy si Israel Shahak, principalii decon­spi­ratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Asa s-ar sti macar lim­pe­de continutul pretinsei “aversiuni”! Dar nici asa terme­nul n-ar putea fi utilizat orbeste, pentru ca are cusurul de a sugera o atitudine radicala fata de tot ce­ea ce tine de evrei si de iudaism, ceea ce nu prea se in­til­neste in reali­tate. Numai cineva care nu este in toate min­tile se poate lasa purtat de o astfel de ura generalizata si ne­conditio­na­ta fata de o intreaga etnie, religie sau cultura! Sint evrei si evrei, situatii si situatii. Faptul ca cineva este evreu nu-l face in mod automat odios sau periculos. Au existat, exis­ta si vor exista intotdeauna destui evrei onesti, simpatici, rezonabili, ca si valori iudaice incontestabile si univer­sa­le [10]. Oricare ar fi experientele noastre concrete in aceasta privinta, bunul simt nu ne per­mite sa admitem ne­diferen­tierile, mai ales cind stam pe pozitiile crestinis­mu­lui. Nu poate exista o singura masura pentru toti si pentru toate in relativitatea vietii istorice.

Daca exista o stare conflictuala evidenta – fie de idei, fie de fapte – intre perso­nalitati sau grupari evreiesti si per­sonalitati sau grupari romanesti (si crestine in genere), aceasta trebuie atent judecata, in cauzele si in efectele ei, dincolo de orice absolutizare for­tata. Romanul care reac­ti­o­neaza, ferm, dar decent, ca roman onest, la un afront e­­vre­­iesc, nu-i “antisemit” sau “antievreu” cu tot dina­din­sul, ci doar un nationalist care vegheaza la fiinta si la o­noa­rea neamului sau (asa cum si evreii vegheaza perma­nent la ale lor). Acelasi roman, din aceleasi ratiuni, va re­actiona la fel si la un afront venit din alta parte. De ce adi­ca, la el acasa sau pe aiurea, evreul are dreptul sa fie traditionalist si nationalist, iar cele­lalte neamuri nu? Oare pentru ca el e “ales”, iar ceilalti sint goim? Dar atunci ar insemna ca, supralicitindu-si traditia religioasa, evreii ra­min, in mod fatal, cel mai “fundamentalist” si mai “ra­sist” dintre po­poare…

Mai de folos ar fi pentru toata lumea sa-si cumpa­neas­ca si vorbele, si judecatile. Iar in ce priveste natio­nalis­mul, acesta sa nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de “sper­ie­tori” propagandistice. Nationalismele sint fi­resti si legitime, fara exceptie, atita vreme cit nu devin exclu­si­viste. In vastul complex organic al omenirii, orice “natie” este chemata sa functioneze cu determinatiile ei speci­fice, conservate si potentate prin ceea ce numim azi con­stiinta nationala. Evreii nu gresesc cind isi apara fi­inta si isi afir­ma specificitatea. Gre­sesc insa atunci cind vor sa inter­zi­ca altora sa faca acelasi lucru.

Daca nu ne-am lasa in voia patimilor oarbe, am putea sa ne bucuram laolalta atit de “unitatea” cit si de “diver­sitatea” lumii lui Dumnezeu. Raminind insa pe calea or­go­liilor patimase, actiunile nesabuite ale unora vor atrage in permanenta re-actiunile altora, iar lu­­mea se va preface intr-un haos incontrolabil, in care nu se va mai sti care sint “victimele” si care sint “calaii”…

Razvan CODRESCU

Note

[1] Trebuie insa operata o deosebire principiala intre “antisemitismul” tra­ditional, cu baze preponderent re­li­gioase, si “antisemitismul” mo­dern, pe care Hannah Arendt il numeste “antisemitism ideologic laic” (pu­tind avea motivatiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).

[2] Pretentia de a fi “poporul ales” al lui Iahve reprezinta insasi axa is­to­rica si religioasa a iudaismului; ideea  dominatiei universale, ca fi­na­litate mesianica a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie “anti­­semita”, ci consecinta fireasca a acestei “alegeri” (extrapolate din planul religios in cel istorico-politic): “De vei asculta cu luare a­min­te glasul sau [al “ingerului lui Dumnezeu” – n. n.] si vei face toa­te cite iti poruncesc, si de vei pazi legamintul meu, imi vei fi popor ales dintre toate neamurile, ca al meu este tot pamintul, iar voi imi veti fi preotie imparateasca si neam sfint…” (Iesirea 23, 22; subl. n.). “Ca esti poporul sfint al Domnului Dumnezeului tau, si te-a ales Dom­­nul Dumnezeul tau, ca sa-i fii lui popor ales dintre toate po­poa­rele de pe pamint” (Deutetonomul 7, 6; subl. n.). Talmudul radicali­zeaza aceasta electiune: “Dumnezeu isi arata maretia numai in mijlo­cul evreilor” (Berahot 7a); “Cine loveste un evreu se face vinovat de cri­ma, caci e ca si cind i s-ar da o palma lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b); “Mesia va da evreilor stapinirea lumii si lor le vor sluji si li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c). “Peste tot pe unde se asaza, evreii trebuie sa devina stapini, iar de nu vor fi stapini pe deplin, atunci sa se considere ca-n robie si in surghiun. Si chiar de vor ajunge la cirmuirea cetatilor, dar nu le vor stapini in intregime, ne­incetat sa strige: Jale! Grozavie!” (Sanhedrin 104c). Talmudistii de azi recunosc in aceasta dogma capitala a iudaismului: “Populatia pa­min­tului poate fi impartita intre [fiii lui] Israel si celelalte natiuni lua­te in bloc. Israel este poporul ales: dogma capitala!” (A. Cohen, Le Tal­­mud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Ha­se­fer, Bucuresti, 1999, p. 116).

[3] “Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine aceasta denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia in Ame­ri­ca) gloseaza (cit. in Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14): “Sufletele de goim [neevrei] sint de o cu totul alta natura, fi­res­te inferioara. Toti evreii sint de la natura buni, toti goim sint de la natura rai. Evreii sint incununarea creatiei [divine], pe cind goim re­prezinta drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gilceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranzitie (1991-2001), Edi­tura Christiana, Bucuresti, 2002, p. 283).

[4] Termenii vechii Legi (Tora, insumind cele cinci carti ale lui Moi­se) sint de un radicalism nedisimulat: “Cind Domnul Dumnezeul tau te va duce in pamintul la care mergi sa-l mostenesti si va izgoni de la fa­ta ta neamurile cele mari si multe […] si le va da Domnul Dumne­zeul tau in miinile tale si le vei bate: atunci sa le nimicesti, sa nu faci cu ele legamint si sa nu le cruti […] Minca-vei toata agonisita popoa­relor pe care Domnul Dumnezeul tau ti le va da tie; sa nu le crute o­chiul tau si sa nu slujesti dumnezeilor lor, ca aceasta-i cursa pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. si 12, 1-4; 20, 10-18 etc.). Cunoscind aceste ante­cedente sau odiosul indemn talmudic Tob sebegoim harog (“Pe cel mai bun dintre goim sa-l ucizi!”), aproape ca nu mai mira a­fir­­matia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. in Globe and Mail din To­ronto, la 03.06.1986, p. 1): “Uciderea palestinienilor este indrepta­ti­ta, deoarece singele evreilor si al neevreilor nu pot fi socotite ca a­vind a­ce­­lasi pret” (apud G. Constantinescu, loc. cit.), nici cea a ra­bi­nului Ya­acov Per­rina (cit. in London Times din 28.02.1994, p. 1), fa­cu­ta la funerariile asasinului in masa Baruh Goldstein (care pe 25 fe­bruarie 1994 a patruns in moscheea din Hebron si a deschis focul au­to­mat asu­pra mu­sul­manilor aflati la rugaciune, facind peste trei sute de vic­time): “Un milion de arabi nu valoreaza cit unghia de la dege­tul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).

[5] Este problema pe care o trateaza si ginditorul francez de stinga Ro­ger Garau­dy, in Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Pa­ris, 1996), carte ce a declansat in Franta un enorm scandal. Auto­rul pre­tinde a-si fi propus sa apere “iudaismul profetic” de “sionismul tri­­bal”, dupa ce combatuse, alta­data, “integrismul islamic” sau devie­rile romano-catolicismului. Volumul se structureaza astfel: “Mi­-turile teo­lo­gice” (“tara fagaduita”, “poporul ales”, “purificarea etnica”), “Mi­­­tu­rile secolului XX” (cu ac­­cent pe “mitul celor «sase milioane»“ – Holocaustul sau Shoah-ul) si “Utilizarea politica a mitului” (in dia­s­pora, dar – din 1948 – si in noul stat Israel).

[6] Expresia e a lui G. Calinescu si sta in finalul unor interesante con­si­deratii despre prezenta evreiasca in literatura romana (Istoria litera­turii romane de la origini pina in prezent, cap. “Specificul national”; ed. a II-a, Editura Minerva, Bucuresti, 1982, p. 976). Cf. si Petre Tu­tea, Intre Dumnezeu si neamul meu, Fundatia Anastasia-Arta Grafica, Bucuresti, p. 92: “Antisemitismul nu este o creatie spontana a romani­lor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci este provocata de ovrei, prin ex­­­­­­ces. Exista un principiu al tuturor principiilor: principiul actiunii si reactiunii […]. Ei [evreii] provoaca antisemitismul”.

[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu initiata la inceputul a­nilor ‘80 de rabinul-sef Ro­­sen Moses (ce-a reluat-o spre sfirsitul vie­tii, in noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, de­clan­sata in Israel (de publicatia Toladot), apoi extinsa in Italia (mai ales Furio Jesi), Franta (mai ales Edgar Reich­mann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar in cele din urma ajunsa si in Romania (dupa 1990), fara a se fi stins pina azi. Ca sa nu mai vorbim de cam­pania generala dusa in ultimii ani (Z. Ornea, L. Vo­lo­vici, Vl. Tisma­nea­nu etc.) impotriva valorilor romanesti traditionale.

[8] Termenul a fost lansat, pare-se, in 1879, de catre agitatorul rasist ger­­man Wilhelm Marr, intr-un pam­flet intitulat Der Sieg des Juden­tums über das Germanentum (“Victoria iudaismului asupra germa­nis­­­mu­­lui”).

[9] Ca termenul e “gresit din punct de vedere stiintific” se precizeaza si in sursele evreiesti (cf., de pilda, Dic­tionar enciclopedic de iuda­ism, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzea­za de el in mod desantat, fara ca nimeni sa-i analizeze contra­dic­tiile pina la capat.

[10] Dincolo de numeroasele contributii evreiesti la cultura moderna, cres­tinii n-au voie sa uite ca evreii sint cel dintii popor care a primit monoteismul, ca Hristos S-a intrupat in mijlocul lor, ca primii apos­toli si martiri ai crestinismului au fost evrei, ca multi evrei crestinati s-au numarat printre marile personalitati culturale sau duhovnicesti ale Rasaritului si Apusului (si ca nici cultura si spiritualitatea roma­neasca n-au fost lipsite de notabile contributii evreiesti, de la un M. Gas­ter, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu crestinat). Indrep­tarul atitudinii crestine fata de evrei ar trebui sa ramina Epistola catre Romani a Sfin­tului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne o­bli­­ga propria religie vor slabi intotdeauna, in imediat, po­zitia noastra in raport cu evreii, care nu-si fac scrupule de acelasi gen, dar sint foar­te abili sa profite de scru­pulele altora.)