Text re-publicat la sugestia dlui Radu Pîrîu

*

Povestea mirabundă a lui Liviu Coșoveanu
28 decembrie 2013|Literatură
Cap. 17

Alta

Recitind, un fel de lectură ultimă, finală, mai probabil penultimă, pentru a da bunul de tipar pentru celelalte foi, mi-aduc deodată aminte de o mirabundă mai veche, legată și ea de Maica Rusie!… Mă grăbesc s-o inserez, cât mai succint, de-acum știți despre ce e vorba, nu mai aveți nevoie de prea multe comentarii. Mai înainte permiteți-mi să mă mir că nu mi-am adus aminte de mirabunda asta mai devreme! Mai din timp! Sunt deja cîțiva ani buni de când mâzgălesc la foile astea, iar povestea ce urmează o știu din vechimea copilăriei!…

E vorba de bunul meu coleg de grădiniță, școală primară, gimnaziu, liceu, Liviu Coșoveanu. Ne-am văzut des și la București, în anii de studenție…

Liviu s-a născut în gura portului, în prima și singura casă de la poarta 1, cea de la Cazino. Acum demolată demult. Taică-su era marinar, marinar pe Transilvania, vestita motonavă de pasageri, din acei ani. Lebăda Mării Negre!… Maică-sa, a lui Liviu, casnică. În ziua cu pricina, când se pornește angrenajul epic și mirabundisim, Liviu avea vreo trei ani, deci suntem în 1945. Domnul Coșoveanu dă la pește pe Mediterana cu Transilvania lui, cărând evrei în Palestina. Sau poate chiar pe ocean, căci mulți evrei au ales atunci America, care de Sud, care de Nord!… Vorba lui Simion Ghinea: Vai de capul ălora pe unde au ajuns…

În orice caz, nu era în Constanța domnul Coșoveanu. Așa că doamna Coșoveanu, ca să poată merge la Piața Carol, după cumpărăturile zilnice, a trebuit să-l lase pe Liviu al nostru la o vecină. Nu era prima oară!…

De la poarta 1 la Piața Carol, drumul cel mai scurt este prin fața gării, care atunci era în centrul orașului, cam pe unde azi este Casa Albă județeană. Pe acolo a trecut doamna Coșoveanu, pe Scarlat Vârnav, spre Piața Carol…

Alt plan epic: în gara Constanța, în triaj, este tras un tren de marfă, plin ochi cu constănțeni ridicați de cu noapte de la casele lor pentru a fi deportați în Rusia!… Nu se știe cum, cum-necum, câțiva au reușit să scape, au evadat din trenul acela nenorocit sau, foarte probabil, cineva din familie, a reușit să-l scoată de sub pază, contra unei sume de bani, a câtorva ceasuri de mână sau bijuterii… Numai că existau acte la comenduirea sovietică care precizau foarte exact numărul celor săltați, care urmau să ajungă la capătul lungului drum!…

Așa că rușii nu au urnit trenul din gară până nu l-au completat cu alți constănțeni, ca să nu lipsească niciunul la apel. De unde i-au luat? Păi nu i-au mai luat după listele alcătuite din vreme de politrucii orașului, liste cu fel și fel de dușmani ai poporului, ci au ieșit din triajul gării pe strada din imediata apropiere, adică pe Scarlat Vârnav, și și-au făcut plinul, luându-i direct de pe stradă, ca din oală, pe mai mulți oameni, bărbați și femei, după cum lipseau de la inventar. Printre femei, mama lui Liviu, cu sacoșele pline de lapte, brânzeturi, legume, fructe etc. I-au prins bine în tren… Căci deseori nu-i pentru cine se pregătește… În cazul nostru, pentru Liviu, drăguțul de el!

Acum, fiecare cititor este liber să-și imagineze ce a fost în sufletul bietei femei… Ce șoc, ce suferință, ce mai știu eu ce?! Cu ce inimă se gândea la copil, la soț, mai ales că nu a avut nicio posibilitate de a scrie cuiva, de a trimite vorbă la familie despre ce i s-a întâmplat, nici măcar că mai este în viață… Nimeni dintre românii deportați în Rusia nu a putut să scrie măcar o carte poștală… Un SMS mic, mic, măcar! Se lupta Crucea Roșie Internațională să obțină de la frații noștri mai mari un minimum minimorum: lista celor deportați. Nimic! Nicevo!… Nikto!

Sau ce va fi fost pe bietul domn Coșoveanu, când s-a întors din voiaj, după câteva zile, săptămâni sau luni, și l-a găsit pe Liviu trăind din mila vecinilor!… De Liviu nu-mi fac griji, el a știut să se descurce și când a ajuns băiat mare!… Un om mai sociabil și în același timp mai discret, capabil să nu deranjeze pe nimeni, n-am mai văzut!… Sau poate, mă gândesc acum, trăind acei trei ani fără mamă, deseori și fără tată, mereu pe drumuri fără pulbere, Liviu abia atunci și-a croit, instinctiv, acest fel de a fi, de a nu deranja pe nimeni prin existența sau prezența sa… Motiv în plus să fie recunoscător tavarășei Rasia!

Au urmat vreo doi sau trei ani de zbucium pentru bietul tată!… Varianta cu care îl întâmpinau autoritățile – abandonul familial! S-au mai văzut femei care-și iau lumea în cap și dispar de acasă fără niciun semn, și nu se mai întorc niciodată sau numai după o vreme, după câțiva ani, s-au mai văzut atâtea cazuri, tovarășe Coșoveanu!… Varianta asta nu a luat-o în calcul nicio clipă domnul Coșoveanu!…

După o vreme s-a iscat un zvon, că mai sunt și alte persoane care au dispărut în aceeași zi, zi în care trenul cu deportați a pornit spre Siberia cea mult încăpătoare… Numai că autoritățile aveau listele celor plecați în excursie și doamna Coșoveanu nu se afla pe niciuna, nici nu avea ce să caute pe lista aceea de chiaburi și burjui! Dumneavoastră, tovarășe Coșoveanu, aveți o origine atât de sănătoasă!… Nu e cazul să vă îngrijorați!…

Drumuri la București, de fiecare dată când se întorcea din voiaj, audiențe și memorii pe la cine vrei și nu vrei!… Rezultatul același: zero! Nula!, pe bulgărește, probabil că și pe rusește este la fel.

Secondo tempo, în Gara de Nord: lumea de pe lume pe peronul trenului care va merge la Constanța peste câteva ore. Sfârșit de oboseala drumurilor pe la autorități, inclusiv la ambasada Uniunii Sovietice, domnul Coșoveanu este mulțumit că a apucat un loc pe o bancă, pe una din puținele bănci din gară și încearcă să tragă un pui de somn. Reușește! Marinarii, ca toți militarii, știu să adoarmă în câteva clipe, să profite și de răgazul cel mai scurt… Adoarme domnul Coșoveanu, somn bine meritat… Simte în somn că mai are mult de dormit până va trage trenul la linie, așa că doarme mai departe cu nesaț!… Se miră singur, în somn, când simte că se trezește înainte de vreme, abia ce a ațipit!… Deschide ochii cam fără voia sa, i-a trecut somnul și-i pare tare rău… Cum să facă să treacă mai repede orele de așteptare rămase?

N-o mai lungesc! Zărește la un moment dat, în preajma sa, că se aciuează un bătrân, zdrențuros, dar cu zdrențe de calitate, foste haine elegante… Ce-i vine domnului Coșoveanu, că se ridică și-i oferă locul pe bancă bătrânului… Și mai pe scurt: așa intră în vorbă cei doi, urcă amândoi în trenul de Constanța, domnul Coșoveanu a urcat printre primii în tren și i-a ținut bătrânului un loc… Iar pe drum fiecare din compartiment și-a povestit necazul, după obiceiul locului, locul fiind planeta minunată care ne mai suportă încă!…

Așa au aflat cei din compartiment că bătrânul domn era magistrat de fel, constănțean, și că se întorcea din prizonierat, din Rusia!…

Mai departe pariază oricine pe ce s-a întâmplat! Bătrânul n-o cunoștea pe doamna Coșoveanu, după nume, ci după poveste, o știau toți deportații din lagăr cum fusese ridicată de pe stradă și acasă îi rămăsese un Liviu de numai trei anișori… Iar domnul Coșoveanu, când i-a venit rândul și și-a spus povestea sa, care se potrivea atât de bine cu cealaltă, adusă din Rusia de bătrân, totul a început să reintre în ordine… A aflat bietul domn Coșoveanu unde se află deportată soția sa, oblasti X, stanița Y, lagher Z. A luat primul tren înapoi la București, a dat buzna la Crucea Roșie, Ambasadă, ministerul X, ministerul Y, și peste câteva săptămâni Liviu al nostru era din nou în brațele de neuitat, cele materne…

Sigur, povestită așa, și mai ales după atâtea alte mirabunde, probabil că efectul acesteia nu mai este cine știe ce de grozav!… Încercați, dragii mei ce sunteți, să vă detașați puțin și să luați lucrurile în sine: păi e teribilă și această coincidență! Deci, în Gara de Nord, cu atâta lume, cine a aranjat întâlnirea miraculoasă dintre doi oameni care nu se cunosc, dar unul are nevoie vitală de celălalt? Cine, domnule?…

Nu insist. Sunt prea bucuros că nu am uitat să-l mai pomenesc o dată, mai pe îndelete, pe Liviu. Am mai vorbit de el la Paris, cu Peter. Vă mai amintiți? El mi-a adus machina de la Viena la Bucuresti, eu eram prea ocupat să zbor cu avionul gol pușcă de la Paris la București…

A bon entendeur, salut!

(Fragment din trilogia Șeitanii, în curs de tipărire)