Spiritul critic (3)

Aici gasiti articolul anterior https://ioncoja.ro/spiritul-critic-2/

Este o faptă nedisputabilă, că atâtu omenii, câtu şi animalele bolnave se însenetoşiază tocmai aşia bine, cându le lipsesce orice medicină… Medicii nu cunoscu bine procesele vindecătore naturali, apoi nici căşi dau silinţia ca să le cunoscă, ba de multe ori prin aplicarea medicineloru, le împedecă şi le ruinează. (Exemplu de limbă frumoasă de prin 1860. Nici conţinutul nu e rău!)

***

Să-i lăsăm pe criticii Catarinei în amarul lor şi să trecem la un articol al lui Iosif Sterca Şuluţiu, apărut în revista „Transilvania” nr 5 din 1877, referitor la prinderea Catarinei:

„Totu în timpulu acela s’a respânditu scirea şi spaim’a peste ţiar’a întregă, că în munţii apuseni se pregateşce a doua ediţiune a revoluţiunei lui Hora, astădată prin o femeie cu numele Varga Catarina, despre care ungurii ţieneau că ar fi magiară, din contra românii munteni, cari o numiau de comunu „Domn’a nostră„, după spus’a ei o priveau de româna şi de Domn’a munţiloru. Acea femeie, carea avea connexiuni cu mai mulţi advocaţi din Pest’a şi Ungari’a , la începutu sub pretestu că vrea se apere procesele iobagiloru faciă de domnii pamenteşci, lua prin comune informaţiuni, şi se depărta, precumu dicea ea, se confereze cu advocaţii din Pest’a ; peste 2—3 luni eră se întorna. Tote încercările regimului de a pune man’a pe ea, au fostu deşierte, pentru-că acuma acea femeie ajunsese a fi tribunulu poporului. In tote Dominecile ţienea adunări poporali, pe cari le anunţia mai înainte. La ea se aduna poporulu cu miile. La aceste ocasiuni ea nu mai cerea dela comune informaţiuni, ci le ţienea cuventări, le spunea cumu dicea poporulu, „cuvente dulci despre libertate;” le dicea că Ddieu a creatu pe omu liberu şi că numai tiranii l’au supusu, prin urmare, se nu mai facă robota ş. a.” Îşi pote imagina ori cine, la ce gradu ajunsese fanatismulu poporului pentru domn’a loru. Temeritatea acestei temei devenise aşia de departe, în câtu venea în dile de tergu la Abrudu călare pe unu calu albu, cu unu biciu (Reitpeitsche) în mână, dară nu cutediâ nimenea se se apropie de ea , de şi era porunci aspre, ca ori unde se va areta, se o arestedie. Lucrulu devenise seriosu; că-ci cuventările ei se lăţiau ca fulgerulu în tote părţile. Intervenţiunea cu braciu armatu gubernulu nu avea curagiu se o căta, din causa că poporulu din acei munţi era cunoscuţi ca omeni cu capulu a mână, cari mai de multe ori s’au oppusu la aşia numitele „brachia militaria”; apoi agitaţiunile acelei femei apucaseră a lua dimensiuni prea mari. Aşia dară spre a o pote aresta, auctoritatea veni la ide’a unui planu strategicu, pe care apoi vicariulu diecesanu de atunci, mai târdiu mitropolitulu Andreiu br. de Şiaguna, l’a şi executatu cu multu curagiu şi resignaţiune. Cu finitulu an 1846 venindu archimandritulu vicariu Andreiu Siaguna la Abrudu, a petrecutu timpu îndelungatu acolo; ospitalitatea Abrudeniloru au atrasu simpatiile ospelui cătră denşii. Mai alesu cu tatălu meu a legatu mare cunoşcinţia; după aceea la o ocasiune dată işi descoperi dorinţi’a sa de a vedia pe Catarina Varga şi a o asculta cumu vorbeşce. „Nimicu mai uşioru decâtu acesta,” fu respunsulu părintelui meu , „că-ci densa ţiene în tote dominecile adunare de poporu, după-ce Ie publică înainte loculu adunarei. În diu’a de Apa-boteză va ţiene adunarea de înaintea besericei în comun’a Isbit’a»” Dupa acesta au întreruptu conversarea asupra acestui obiectu şi câtu a mai statu în Abrudu, n’a mai vorbitu despre Catarina Varga.

In 6 / 1 8 . Ianuariu 1847 in diu’a de sânta Apăboteză vicariulu Şiaguna şi-a luatu remasu bunu şi s’a dusu din Abrudu. Abrudenii cugetau că s’au întorsu la Sibiiu, în adeveru înse elu a mersu cu vicecomitele G. Pogany dea-dreptulu la Isbit’a, unde era poporulu adunatu în mare numeru în beserică, si cari nu încăpeau, în giurulu besericei. Sosind elu acolo, poporulu i-a facutu locu. Intrându în beserică, s’a făcutu sgomotu, că-ci toţi îşi îndreptară privirile într’acolo, întrebându unii pe alţii, că cine sunt acei străini. Au nu vedeţi, respunseră unii, că acela cu sant’a cruce pe peptu e vladiculu nostru. Dupa-ce eşiră omenii din beserică, vicariulu generalu schimbă câteva vorbe cu omenii, apoi şi cu Catarina Varga, care se afla de faţiă, apoi o luă de braciu. Atunci poporulu începu se’şi dică: „Uite-uite, vlădic’a nostru a datu în vorbe cu domn’a nostră ! Uite-uite, au luat’o de braciă ! Audiţi ce’i dice, „poftiţi domnă în sani’a mea, mergemu cu toţii la părintele; va fi timpulu prandiului, poftimu.” Fratele meu Dionisie, pe cari anume l-a pus Şiaguna ca se’lu însoţiască în acelu voiagiu, cărora numai atunci li-a descoperitu planulu ce’lu avea cu Catarina Varga, cându era se plece săniile din Isbit’a îndereptu cătră Abrudu, va se dică, cându au eşitu din biserică. Poporulu au aplaudatu, s’a datu la o parte, a făcutu locu. — Mei! dara săniile mergu ca fulgerulu, au trecutu de cas’a părintelui. Uitaţi-ve omeni buni, domn’a nostra s’a redicatu în sania, vrea se sară afară, vlădic’a o ţiene încleştată. Audiţi că a strigatu: „Nu me lăsaţi, fraţiloru!” Trădare! În momentulu acela o resunatu din mii de guri trădare!”

Din textul plin de amărunte se vede apriatu (clar) că Iosif Şuluţiu, prin tatăl său şi fratele Dionisie, care fusese martor ocular, a avut informaţii de primă mână de decursul răpirii şi de cât de ticăloasă a fost fapta „vicariului Andreiu”, numit de moţi după această faptă „Popa Iuda”.

Am mai aflat de la Bariţ momentoasa faimă despre Catarina că a atacat un casier, iar din altă sursă se ştie că în zona Bucium-Mogoş un reprezentant al guberniului, Menyhart Foszto însoţit de jandarmi, a fost împiedicat ca să planteze nişte brazi pe un teren pe care muntenii din zona Bucium-Mogoş îl considerau al lor. Toate aceste acţiuni sunt puse pe seama influenţei Ecaterinei Varga, sau s-au petrecut în zona ei. Deci „instigatoarea” îşi merita renumele, acţiunile ei fiind insuflătorie de îngrijare pentru guberniu.

Dacă Avram Iancu a avut o activitate revoluţionară anterioară, aceasta nu putea fi independentă de activităţile Catarinei. Degeaba se zbârleşte Bariţ, atunci când pretinde că Iancu n-a cunoscut-o pe „instigatoare”. Ştim şi pentru ce persistă în eroare şi-l ertămu. Este cunoscut faptul că vânătorii, pescarii, profesorii, apicultorii, crescătorii de oi ori viticultorii, se cunosc între ei chiar dacă locuiesc departe unii de alţii, pentru că meseria sau preocupările comune îi adună împreună. De ce n-ar fi faptul aceasta valabil şi pentru revoluţionari? Iar când se răspândise vestea despre „Doamna Noastră” în 1841, Avram era elev la Zlatna, pendulând prin Abrud şi Câmpeni de câte ori mergea acasă, drumul lui trecând pe lângă Bucium-Isbita. Cum putea să nu afle de Catarina şi să nu vrea s-o cunoască? Scriitoarea Constanţa Hodoş a lăsat în memoriile ei informaţii lămuritoare:

„Tatăl meu fusese între 1866-71 subprefectul Hălmagiului. În fiecare sâmbătă, zi de târg, coborau moţii din Vidra cu ciubere şi alte produse ale lor peste muntele Găina. Venea şi Iancu cu ei. Tata îl aducea la noi… Mama îi făcea baie. Îl primenea şi-i punea smântână în cafeaua cu lapte. Şi el zâmbea mulţumit. Sorbea cu poftă. Într-o dimineaţă, îmi aduc aminte, se uita lung la mama.

Semeni cu Doamna Noastră

Apoi întunecându-se deodată, zise:

Ce, n-o ştii?… Apoi s-o ştiţi! Că nu eu, ea a apărat munţii. Sufletul ei! Fără ea nu făceam noi nimic!

Altă dată: Era în 1869, toamna, în septembrie… Se apropia ziua desvelirii monumentului lui Buteanu la Iosaşi şi dorinţa tuturor fusese să fie şi Iancu de faţă… Coborârăm jos în valea Crişului. Pe mal, în apropierea unei sălcii mari, pletoase, la câţiva paşi de albia râului, pe un teren nisipos, era aşezat monumentul, învelit în postav negru.

Simion Balint, Sever Axente, însoţiţi de Gheorghe Bariţiu, sosiră şi ei din Sibiu, în vreme ce preoţii începuseră parastasul… Iancu trebuia să vină la tribună, să se arate mulţimei… Dar unde era Iancu?… nu mai era nicăiri! Tata alerga prin mulţime să-l caute, întrebând pe toată lumea de el. Dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse.

Târziu de tot se aşeza la masă trista adunare. Nu se mai ţinură cuvântări şi paharele de vin neatinse au rămas. Doar un singur glas, al tribunului Corcheş din Câmpeni, cuteza să învioreze tăcerea ca de plumb:

Apoi aşa a fost el, Avram Iancu, întotdeauna şi în tinereţe: sălbatic! Se ducea de capul lui, dar nu-i plăcea să fie dus… Doar o singură femeie s-a priceput să facă din el ce-a vrut!

S-au combătut cele afirmate de Corcheş. Prietenii lui Iancu susţineau că el niciodată n-a avut o legătură mai strânsă cu o femeie. Cinstea mult femeile, dar una singură n-a jucat rol în viaţa lui.

Aşa credeţi voi, căci el nu se destăinuia nimănui. Dar cine l-a văzut în faţa Caterinei Varga, cum îi da ea porunci şi el se ducea orbeşte după vorbele ei, acela ştie că „Doamna Noastră” a fost şi Doamna lui. O, de ar trăi ea, cum era atotştiuitoare, ingenioasă, ea desigur l-ar putea vindeca.”