Revista “Familia ortodoxa”. nr.1 (120)/2019:

Părintele Ciprian Grădinaru

„Numai Adevărul ne va face liberi!” (II)

“…Ar trebui să se căiască mult şi să-şi schimbe atitudinea toţi clericii care, de-a lungul vremii, au creditat în ochii credincioşilor o serie de intelectuali, artişti şi politicieni (erijaţi în formatori de opinie) care, cu ocazia Referendumului, şi-au arătat blana de lup de sub cea de oaie pe care o îmbrăcaseră conjunctural. Problema, cred, nu-i a lor, căci fiecare alege liber cui slujeşte: lui Dumnezeu sau lui mamona. Problema e la noi. Dacă noi înşine, în loc să fim nişte „intelectuali ortodocşi”, am fi adevăraţi oameni ai Bisericii, am sesiza uşor mârâitul de lup care dublează vocile suave şi am renunţa latovărăşiile rele care strică obiceiurile bune (cf. I Corinteni 15:33). Din păcate, azi nu doar că nu mai lucrăm acea exigenţă specifică Bisericii, prin care ar trebui să identificăm public şi să ne delimităm de tot ce este dăunător credincioşilor, ci am ajuns şi să facem tot felul de alianţe şi asocieri păgubitoare, aducătoare de confuzie”.

***

***

– Părinte, se adună nori negri peste lume, peste Biserică… Cum spune Apostolul: „din afară lupte, dinlăuntru temeri” (II Corinteni 7:5). Credeți că se pot găsi, la nivel de Biserică, soluții adaptate la vremurile noastre, pentru toți cei care vor să se mântuiască?

– De fapt, nu e nimic nou sub soare. E aceeași luptă între Bine și Rău, pe câmpul de luptă al inimii fiecăruia. Așa cum spuneam, în primul rând, fiecare dintre cei care înţeleg ce se întâmplă în lume trebuie să înceapă cu el însuși. Trebuie să facem pocăinţă şi rugăciune pentru noi înşine şi pentru întreaga lume. Apoi, cred că trebuie să vedem partea bună a lucrurilor: provocările acestor ani ne ajută mult să înţelegem mai clar ce e Biserica, cine e în Biserică, unde am greşit în trecut şi ce avem de făcut ca să îndreptăm,să ne schimbăm cu adevărat prin înnoirea minţii cf. Romani 12:2 – singura schimbare autentică.

Întâi de toate, trebuie să regândim esenţial cateheza. Ne-am raportat mereu la credincioşii botezaţi ortodox ca la niște oameni încreştinaţi, catehizaţi, ca la poporul lui Dumnezeu. Toate abordările, predicile, activităţile din biserici pleacă de la ideea că oamenii ştiu, fac şi înţeleg multe din cele ale Bisericii. Dar am aflat cu toţii (plecând de la subiectul Referendumului şi toate discuţiile conexe care s-au iscat) că nu-i deloc așa. Şi, mai ales, s-a vădit lipsa cugetului bisericesc la multe dintre mădularele Bisericii.

– Ce este cugetul bisericesc?

– Spun Părinții că nu putem înțelege fragmentar învăţătura, viaţa, ethosul şi rânduiala bisericească. Cugetul ortodox este unitar. A avea cuget bisericesc presupune un mod de-a gândi, de-a trăi, presupune să fii casnic al lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului Pavel. Adică să nu-ţi poţi reprezenta viaţa în afara relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii. Hristos e centrul vieţii, nu o parte din ea. Arătăm şi lucrăm cugetul bisericesc, în ascultarea de predania Bisericii şi în ascultarea de episcop. Desigur, nu vorbim de tradiţii omeneşti şi de toate rătăcirile care reduc taina cea mare a ascultării, întemeiată pe dragoste şi libertate, la o simplă disciplină militară aplicată structurilor bisericeşti.

Acum, întorcându-ne la Referendum, să primeşti de la Adunarea Naţională Bisericească îndemnul de a merge şi a mărturisi – prin vot, de data asta – un element fundamental de antropologie creştină, asupra căruia eşti chestionat de Cezar, iar tu să nu faci asta, arată, cum spuneam, această lipsă a cugetului bisericesc. Citim la Sfântul Grigorie Palama că,dacă cineva care a primit botezul ortodox nu trăieşte potrivit făgăduinţei şi rupe legătura cu Hristos, acesta se întoarce la starea de necredincios. Şi cred că nu suntem departe de starea aceasta atunci când pierdem cugetul bisericesc şi devenim mădulare foarte bolnave ale Trupului lui Hristos.

Nu suntem ortodocşi doar prin botezul ortodox, nici doar având informaţii despre Biserică şi Hristos, nici doar având nişte legături formale cu cele ale Bisericii. Amintiţi-vă ce spunea Părintele Serafim Rose, unul dintre cei care au luptat mult pentru a evidenţia aceste distincţii: există o serie de creştini „corecţi” din punct de vedere dogmatic, dar cu inimi reci, neortodoxe. Cei mai mari eretici au fost dintre episcopi şi clerici, oameni care, raţional, ştiau multe despre Dumnezeu, dar pierduseră cugetul ortodox. Acesta cred că este motivul pentru care, în zilele premergătoare Referendumului, parcă vorbeam limbi diferite cu cei din partida #boicot care merg la biserică. Și asta pentru că oamenii ajung efectiv să aparţină unor lumi diferite, în funcţie de prezenţa sau absenţa cugetului bisericesc. Iar consecinţa e că nu se mai pot înţelege nicicum.

Cred că asta s-a întâmplat şi cu Sinodul din Creta, unde luările de poziţie ale unor oameni fără cuget ortodox din ambele tabere („zeloţi” vs. „ecumenişti”) au făcut şi fac atâta rău Bisericii. Mi-e teamă că asta se întâmplă şi în conflictul actual dintre Patriarhia Constantinopolului şi Patriarhia Moscovei pe tema autocefaliei Ucrainei, şi cred că vor mai urma şi alte tulburări în Biserică. Va trebui multă smerenie, rugăciune, discernământ, şi mai ales har pentru a putea rămâne în sita lui Dumnezeu, după toate cernerile care vor veni…

„Să-i învățăm pe credincioși să trăiască viaţa lui Dumnezeu”

– Cum de s-a ajuns aici?

– Secularismul a invadat minţile multor mădulare ale Bisericii, importând o mulţime de modele şi principii lumeşti: începând de la cel al eficienţei vizibile şi cantitative (clădiri tot mai multe, tot mai frumoase, dări de seamă etc.), trecând prin aşa-zisa „democraţie” (uitând că în Biserică avem ierarhia slujirii pe linia clerici-laici, şi a ascultării pe linia laici-clerici), până la cel al „drepturilor omului” şi al dreptăţii omeneşti. Pierderea cugetului bisericesc, atitudini ambivalente, ieşite adesea din complexe de inferioritate, poziţionări de genul: „Și eu sunt deştept, deşi sunt preot, şi sunt în stare să stau de vorbă cu intelectuali, chiar dacă îndoielnici moral, şi de aceea mă afişez cu ei” au adus duhul lumii în Biserică.

Secularismul tocmai asta înseamnă: să-ţi potriveşti mintea după modele veacului, să-ți înstrăinezi viaţa de Dumnezeu, să te alipești de cele lumeşti, să nu cauţi voia lui Dumnezeu. Iar secularizarea mădularelor Trupului lui Hristos este cel mai mare pericol, spun Părinții, mult mai mare decât toate ofensivele sectare, neomarxiste, ideologice etc. Aşa că ar trebui să ne pocăim cu toţii, să ne schimbăm fundamental perspectiva existenţială, să-L punem în centrul vieţii noastre pe Hristos.

Şi ar trebui să se căiască mult şi să-şi schimbe atitudinea toţi clericii care, de-a lungul vremii, au creditat în ochii credincioşilor o serie de intelectuali, artişti şi politicieni (erijaţi în formatori de opinie) care, cu ocazia Referendumului, şi-au arătat blana de lup de sub cea de oaie pe care o îmbrăcaseră conjunctural. Problema, cred, nu-i a lor, căci fiecare alege liber cui slujeşte: lui Dumnezeu sau lui mamona. Problema e la noi. Dacă noi înşine, în loc să fim nişte „intelectuali ortodocşi”, am fi adevăraţi oameni ai Bisericii, am sesiza uşor mârâitul de lup care dublează vocile suave şi am renunţa la tovărăşiile rele care strică obiceiurile bune (cf. I Corinteni 15:33). Din păcate, azi nu doar că nu mai lucrăm acea exigenţă specifică Bisericii, prin care ar trebui să identificăm public şi să ne delimităm de tot ce este dăunător credincioşilor, ci am ajuns şi să facem tot felul de alianţe şi asocieri păgubitoare, aducătoare de confuzie.

Am fost recent la o conferinţă a celui mai mare teolog laic la ora actuală, după părerea mea, Jean-Claude Larchet, care ne îndemna, în calitate de creştini, să avem şi o atitudine civică curajoasă, şi povestea cum el însuşi l-a criticat public pe un episcop care saluta intronizarea pe scaunul de domnie al Franţei a unuia care avea pe agenda lui electorală mai multe puncte anticreştine.

De aceea spun că ar trebui să ne întoarcem la cateheză, să le explicăm enoriaşilor noştri toate noţiunile fundamentale ale Bisericii, ajutându-i să facă diferenţa între ceea ce este cu adevărat bisericesc şi tradiţiile omeneşti dezvoltate în timp pe lângă Biserică. Ştim cu toţii că există multe confuzii pe tema asta. Dar, pentru a reuşi, ar trebui să înţelegem bine noi, clericii, că a catehiza nu înseamnă doar a transmite diverse informaţii despre Biserică, ci a-i iniţia, a-i conduce pe credincioşi în Taina cea mare a Bisericii, Trupul lui Hristos, înseamnă a-i învăţa să înceapă să trăiască viaţa lui Dumnezeu. A-i învăţa şi a-i ajuta să se hrănească cu Dumnezeu: cu Trupul şi Sângele Lui în Liturghie, cu Cuvântul Lui în Evanghelie, cu Numele Lui în Rugăciunea lui Iisus, oferindu-le pildă şi insuflare prin propriile noastre vieţi şi tâlcuindu-le în amănunt pe toate.

Un alt aspect important al catehezei ar fi şi acela că, așa cum ne îndeamnă și marii Părinţi contemporani, ar trebui neapărat ca, la întâlnirile noastre cu enoriaşii, să abordăm în cunoștință de cauză diferitele probleme şi provocări sociale (cum ar fi presiunea împotriva Bisericii, corectitudinea politică, LGBT, adulterul, pruncuciderea etc.),subiecte care ţin de viaţa creştinului în această lume (cum ar trebui să trăiască un ortodox, care e perspectiva ortodoxă concretă faţă de teme precum sănătate, hrană, profesie, distracţie, petrecerea timpului liber, vacanţe, avere, conflictul cu lumea fără Dumnezeu, formarea părinţilor, educaţia creştină a copiilor etc.), analiza acelor fenomene culturale contemporane care ating viaţa mădularelor Bisericii (diferitele manifestări ale artei, noile media etc).

„Al vostru Părinte, frate şi prieten”

– Părinte, din perspectiva misiunii Bisericii, ne puteţi spune în câteva cuvinte care credeţi că a fost partea cea bună a Referendumului?

– Din punctul meu de vedere, important este faptul că ne-am aflat, episcopi şi preoţi, măsura pastoraţiei noastre în cele autentice ale Bisericii. Felul în care s-au raportat la chemarea Bisericii arată starea credincioşilor noştri, măsura în care şi-au însuşit cugetul Bisericii, dar arată şi ce fel de viaţă avem noi şi ce fel de misiune facem acolo unde Dumnezeu ne-a pus să paştem mieluşeii Lui. Căci enoriaşii mei sunt „pecetea apostoliei mele în Domnul” (cf. I Corinteni 9:2).

Cred că procentul celor care răspund chemării mele în diferite situaţii (cum a fost cu Sinodul din Creta ori cu Referendumul), raportat la numărul celor pe care îi văd în fiecare duminică în biserică îmi arată mie, ca preot, cam cum stau cu lucrarea bisericească, îmi dezvăluie măsura în care reuşesc să transmit păstoriţilor adevăratul cuget ortodox. În principiu, în astfel de situaţii, înţelegem altfel capitolul 10 de la Ioan: „oile merg după păstorul lor, şi nu merg după străin”. Iar eu, ca preot, în toate ispitele și cernerile care apar, aflu cui sunt păstor şi cui sunt străin. Desigur, cu întrebarea amară: de ce le sunt străin? Oare pentru că sunt plătit şi oile simt că nu-mi pun viaţa pentru ele, că nu le sunt Păstor bun, adevărat (cf. Ioan 10, 11-12)?

– Pentru că tot aţi adus vorba despre asta: care ar trebui să fie lucrarea clericilor pentru a deveni buni păstori?

– Cred că, mai presus de toate, trebuie să urmăm pildei de slujire a Domnului (cf. Ioan 13:12-16). Să nu uităm că suntem slujitorii credincioşilor, nu stăpânii vieţilor lor, cum am putea fi tentaţi în virtutea unor contexte care se creează în relaţiile bisericeşti. Mi se pare minunată formula pe care a găsit-o Preasfințitul Macarie pentru a-şi semna scrisorile: „al vostru Părinte, frate şi prieten”. Cuprinde tot ce ar trebui să fie un cleric. Trebuie să arătăm multă smerenie, deschidere şi cinstire faţă de oameni. Acolo unde nu se întâmplă aşa, oamenii nu se deschid către Domnul, nu vor şi nu primesc cuvântul nostru, chiar dacă, dogmatic vorbind, e corect.

Sursa cuvântului cu putere asupra oamenilor e însăşi viaţa noastră şi starea de blândeţe şi smerenie cu care îi privim pe oameni. Aroganţa, suficienţa, ignoranţa, fariseismul, viclenia îi îndepărtează. Doar în felul acesta vom dobândi adevărata autoritate asupra poporului, cea a lui Hristos: a slujirii, a dragostei. Dacă vom dobândi cugetul Bisericii, slujirea noastră va căpăta o cu totul altă dimensiune, plecând chiar de la sensul prim al cuvântului „slujire”: vom deveni slujitori ai împăcării oamenilor cu Dumnezeu (II Corinteni 5:20). Pe de altă parte, ne vom vindeca de tentaţia de dominare specifică lumii fără Dumnezeu, bazată pe forţă, interes, puterea informaţiei, manipulare (cf. Marcu 10:41-45), şi nu vom mai folosi blasfemiator cuvintele Bisericii.

„Căutăm să ne aranjăm un rai aici, pe pământ”

– Şi cum vedeţi schimbarea la nivelul poporului?

Sunt convins că multe din suferinţele omului de azi vin dintr-o dublă criză identitară: omul nu mai ştie cine este, şi nu ştie Cine este Dumnezeu. Şi o parte însemnată din vină o purtăm tot noi, clericii. Căci ar trebui să facem din Dumnezeul cel viu Dumnezeul nostru, şi pe Acesta să-L propovăduim (cf. I Corinteni 2:2). Ar trebui să ne ostenim cu toţii să renunţăm la credinţa într-un Dumnezeu făcut după chipul şi asemănarea noastră şi să începem să vrem să aflăm cum e cu adevărat Dumnezeu, să renunţăm la relaţia magică (de genul: „Îi dau ce vrea, îmi dă ce vreau”) şi să intrăm în relaţie autentică cu El. Căci majoritatea vrem ca El să facă voia noastră, să ne rezolve problemele, să ne împlinească doleanţele, poftele, visele, să ne dea sănătate, să ne ajute copiii la examene. Vrem ca El să facă dreptate şi să îi pedepsească pe cei pe care îi considerăm „răi”, dacă nu în viaţa asta, atunci măcar în veşnicie. Îi cerem să ne vindece de toate bolile sufleteşti şi trupeşti, în timp ce noi ni le producem uneori cu bună-ştiinţă, trăind nesănătos. Vrem să ne scape de singurătate, în vreme ce noi am cultivat astfel de atitudini faţă de semeni, încât am devenit greu de suportat.

Noi, în schimb, Îi dam câteva metanii, un pic de post, aprindem două-trei lumânări, eventual nişte bani via biserică. Dar trebuie să înţelegem că asta nu e credinţă, asta e magie! Nimic din toate acestea nu le găsim în Evanghelie. Dumnezeu, aşa cum L-am vrea unii dintre noi – împlinitor de vise, furnizor de servicii, justiţiar, răzbunător, agent matrimonial, imobiliar etc. – nu există! Slavă Domnului! Dumnezeul Evangheliei nu prea seamănă cu cel pe care l-au plăsmuit oamenii: El este Dragoste, Bunătate, Îndelungă-răbdare, şi ne vrea fericiţi cu El în veşnicie, însă pe modelul Fericirilor din Evanghelia de la Matei. Cu El te poţi întâlni doar gustând din Taina Crucii – limba comună a tuturor celor care L-au găsit pe Dumnezeu.

Credinţa noastră nu este o sumă de reguli şi principii care să-l facă pe om mai bun, ci cale către Viaţa cea adevărată, cea din belşug. Credinţa este experienţa personală a întâlnirii cu Hristos, faţă către Faţă, sau ascuns în cuvintele, poruncile sau în vieţile oamenilor Săi. Poruncile lui Hristos sunt căi de împlinire a noastră ca oameni, nu condiţionări şi nici constrângeri. Dumnezeul nostru e viu, iar noi L-am transformat în idei, predici, dogme, subiect de discuţii, şi nu mai credem că El poate interveni, ne poate schimba, ne poate schimba inimile. Am uitat şi de Rai şi căutăm să ne aranjăm un rai aici, pe pământ, în conformitate cu legile, modele şi duhul lumii. Iar atunci când cutremure precum Referendumul sau presiunile anti-creştine ne amintesc că nu avem cetate stătătoare pe pământ, că Raiul nostru e în inimă, atunci noi, pentru că nu mai avem credinţă în Pronia lui Dumnezeu, facem analize socio-politice, cădem în depresii, căutăm vinovaţi pe oricine în afară de noi înșine şi ni se pare că se sfârşeşte lumea. Uitând că dintotdeauna, în crize, oamenii credincioşi au zis: „judecata lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, să ne pocăim şi să punem început bun!”.

„Începutul unei adevărate legături cu Dumnezeu”

– Deşi par greu de împlinit cele pe care le spuneţi, vă văd optimist.

– Sunt plin de nădejde. Și această nădejde vine din faptul că, acolo unde e moarte cu Hristos este şi nădejde. Dacă ne-a murit nădejdea unei Ortodoxii triumfătoare, am convingerea că, pentru mulţi, abia acum va fi începutul unei adevărate legături cu Dumnezeu, după spulberarea iluziei unei mântuiri la nivel de Biserică naţională sau de neam. Mântuirea este urmarea unei relaţii personale, faţă către Faţă cu Dumnezeu. În teologia Bisericii, în centru stă omul tămăduit, nu naţiunea. Omul se poate mântui, nu poporul.

Îmi amintesc de Sfântul Cosma Etolianul – întreaga propovăduire a Sfântului nu ţintea revoluţia socială, salvarea istorică a Greciei asuprită de otomani. Deşi străbătea ţara la pas şi stătea de vorbă cu mulţi greci necăjiţi, nu le prezenta vreun program de reabilitare naţională, vreun îndemn la luptă socială, ci le propovăduia revoluţia radicală a înnoirii omului, revoluţia focului aprins de Domnul pe pământ în Biserică şi în inimile ucenicilor Săi. Spre aceasta ar trebui să ţintim şi noi. Să lăsăm ştirile, petiţiile, să ţinem post – negru sau chiar definitiv! – de media, să ne închidem conturile de pe Facebook, să ne păzim de viruşii duhului lumii şi să ne schimbăm fundamental vieţile.

Dacă ne-ar fi bine pe pământ şi toate ne-ar merge din plin, dacă Biserica ar fi strălucitoare şi triumfătoare, oare câți dintre noi și-ar mai dori Raiul? Câţi s-ar mai osteni să-L dobândească pe Hristos? Suntem străini pe pământ, patria noastră e Cerul, „acasă” al nostru e Raiul. Trăim în lume, dar nu suntem din lume. Şi vedem că azi, cu toate câte se întâmplă, e tot mai puţin loc pe pământ pentru creştini. Şi tocmai de asta nu ar trebui să ne fie teamă: nu ne putem simţi în largul nostru în lumea aceasta – şi nici nu trebuie! Când Apostolii şi-au început propovăduirea Evangheliei, societatea era mult mai ostilă faţă de creştini decât e astăzi, cu toate persecuţiile care există. Însă creştinii au luat atitudine curajoasă împotriva aceloraşi probleme cu care ne confruntăm noi azi, delimitându-se de rău, denunţându-l când a fost nevoie. Nu s-au speriat nici de ostilitatea puterii politice (care, în cazul nostru, totuşi bugetează instituţia bisericească), nici de batjocura sau ura contemporanilor păgâni. Au luat în serios chemarea lui Hristos de a fi Lumina lumii, fără să ţină cont de riscuri sau de sacrificii.

Cred că aici este, de fapt, cheia slabei noastre misiuni şi mărturii: ne temem, ne e greu să mai facem sacrificii minime, ca să nu riscăm să fim etichetaţi drept ciudaţi, înapoiaţi, sectari etc., şi de aceea facem compromisuri, avem un discurs dublu şi o viaţă împărţită, căutând mereu să împăcăm cele două împărăţii, a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Deşi ştim că nu e cu putinţă, noi tot nu ne dăm bătuți. E vremea să înţelegem că nu putem sluji la doi stăpâni şi să începem exorcizarea întunericului, răului, minciunii – fiecare începând lucrarea aceasta cu sine însuşi.

Trebuie să ieşim din timiditate, din repliere, să ne vindecăm de complexele de inferioritate, să mărturisim cu fermitate şi curaj poziţia ortodoxă în toate situaţiile. Noi avem în Biserică întreg Adevărul, întreaga înţelepciune. Curajul va fi un cuvânt cheie în zilele ce vin. Cel care, prin dorul de Hristos și credința în El, își aruncă astfel o ancoră în Cer, se ridică deasupra stratului des de nori negri care plutesc asupra lumii. Nici el nu mai atinge pământul, nici pământul nu-l mai atinge. Când omul, prin alegeri repetate, Îi arată Domnului că vrea să fie al Lui, Însuși Hristos îl trage prin această ancoră la Cer. Și vom înțelege atunci cuvântul Apostolului: „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră?” (cf. Romani 8:31).

Interviu realizat de Gheorghe Fecioru