POMPILICĂ, SĂPUNUL EVREIESC ȘI SUBSEMNATUL

 

Mă somează un prieten evreu, domnul Puiu, să explic de ce mă bucur așa de tare la ideea că n-a fost holocaust. Că persecuțiile suferite de evrei în al II-lea WW nu pot fi numite genocid, holocaust!, cum susține, mai de curând, și fiul celebrului Yehudi Menuhin!

Recunosc, cu bucurie, că este adevărat, m-am bucurat. De ce m-am bucurat și mă bucur de fiecare dată când aflu că există motive să diminuăm cifra celor 6 milioane de victime nevinovate? La această întrebare răspunsul este ceva mai lung și cuprinde mai multe „episoade”. Iată unul dintre aceste episoade, unul dintre motive, pe care îl fac public acum prima oară. Regret că n-am făcut-o mai din timp!

 

Este vorba de episodul Pompilică. Constănțenii de vârsta mea și-l aduc aminte: era cel mai gras om din oraș, gras gras, de se oprea lumea pe stradă să se uite mai bine după el. Invariabil se găsea cine să strige după bietul om: „Pompilică, fii atent să nu te ia nemții și să facă săpun din tine!” Nemții plecaseră din Constanța, dar vorba asta s-a mai auzit mulți ani… Se vorbea mult și în familie de acel săpun nemțesc! La școală, nu mai zic!…

 

Din nefericire pentru mine, la acea vârstă eu tocmai învățam cum se face …săpun. Mama aduna orice urmă de grăsime de prin tigăi și oale, iar când se aduna o găleată de asemenea resturi, făcea săpun. Îi aducea soda caustică absolut necesară domnul Atanasiu, vecin.  De două ori pe an maică-mea făcea foc în curte și punea un cazan de tuci să fiarbă în el ingredientele din care, la sfârșit, rezultau niște calupuri de săpun „de casă”, cu care nu puteai să speli decât rufe, necum să te speli pe cap ori pe față… Pentru corp ne spălam cu „Cheia”, săpunul universal odinioară, căci era și singurul.

 

Cum eu eram cel mai mic, pe mine cădea măgăreața! Adică eram osândit să stau ore în șir să învârt pasta tot mai groasă din cazan, să nu se prindă, să se omogenizeze uniform. În felul acesta energia mecanică se transforma în energie chimică, aveam să învăț la școală mai târziu!

Cele două momente s-au combinat în mintea mea într-un mod straniu și dureros. Din pricina vorbelor aruncate lui Pompilică, și din pricina experienței pe care o aveam în materie de făcut săpun, am început să am coșmaruri, să visez cazanul cu fiertura de săpun, colcâind de resturi umane: degete, genunchi și alte încheieturi, urechi… Mă trezeam din somn înspăimîntat când din cazan se holba la mine un ochi, niciodată doi, clipind somnoros… Mă opream din învârtit linguroiul și mă trezeam asudat și bucuros că nu fusese decât un vis…

 

Cu toate astea, când se răcea fiertura sordidă și se solidifica, iar mama o tranșa în calupuri, eu priveam atent, fascinat. Nu m-aș fi mirat să apară vreo unghie, vreun deget pe care cuțitul mamei să-l secționeze, să-l segmenteze, să-l tranșeze… Cum se întâmplă când tai toba din măruntaiele de la porc…

 

Pe scurt, am avut o copilărie marcată de acest coșmar, domnule Puiu!… Dar ce zic eu copilărie?! Ultimul coșmar pe „această temă” l-am avut în vară… Numai că în ultima vreme reușesc în vis să mă detașez și să „transpir” mai puțin!… Deh, între timp m-am făcut băiat mare și am aflat că povestea cu săpunul evreiesc este scornită!…

 

Nu, nu m-am putut bucura când am aflat că povestea cu săpunul este scornită! Am știut că voi continua să mă lupt cu fantasmele nopții, ba chiar urma să adaug exasperarea că nu mai scap nici acum de blestematul ăla de săpun, acum când știam adevărul!… Dar știam că, teoretic, ar trebui să mă bucur!… Și încercam să mă bucur!

 

Lucrurile sunt ceva mai complicate, dar deja simt, acum, când le povestesc, o ușurare că începe să se ițească în subsolul minții mele… Efectul este cunoscut și mă supăr pe mine însumi că nu am încercat mai demult această terapie. Așa că o să-mi fac timp să povestesc la cât mai multă lume cum a fost, cum am fost eu o victimă colaterală a holocaustului… Se poate spune și așa! Nu?!

 

Cu alte cuvinte, cred că mă voi vindeca de infamul săpun care-mi bântuie nopțile făcând puțină literatură pe acest subiect… Dacă domnul Puiu nu mă lua la rost poate că nu-mi dădeam seama că aceasta este soluția, terapia vindecătoare! Literatura, scrierea literaturii ca balsam sufletesc!… Despre asta este vorba! Literatura, când o scrii, te vindecă de subiectele, de obsesiile puse în pagină!

 

Ar mai fi și episodul întâlnirii cu săpunul evreiesc. Prima oară, când eram student, cazat la căminul Călărași, iar colegul de grupă Marian Pirnea a decoperit în vecinătatea căminului un soi de muzeu evreiesc, unde tronau, într-o vitrină centrală, câteva bucăți de săpun… Vestitul!… M-am dus să-l văd. Prea mult nu m-am putut apropia. Un miros rânced m-a scos afară din muzeu. Mirosul de om făcut săpun, mi s-a părut!… Și mirosul ăla, n-am scăpat nici până azi de el!… Azi, când știu că săpunul făcut din materie primă umană nu a existat niciodată! Când știu că abjecția umană nu s-a coborît totuși până la asemenea performanțe… Dar degeaba știu!…

 

A doua oară la Muzeul de Istorie de pe Calea Victoriei, pe la mijlocul anilor 90. Se știa deja că pârdalnicul de săpun era o scamatorie joasă, netrebnică, și cu toate astea încă mai era purtat ca sfintele moaște prin Europa. Am intrat în nevrednica expoziție, dar după câțiva pași m-am întors în stradă, să respir ca lumea, să nu mă sufoc!…

 

Da! Mă pot declara o victimă colaterală a Holocaustului! Și este exclus să fiu singura!… Iar ca să ies din această stare, de victimă, domnul Puiu, fără voia sa, mi-a arătat calea, mi-a dat drumul, cum ar zice Noica: să fac puțină literatură …a săpunului! Să descriu pentru uzul public spaimele și fantasmele de care m-am lăsat vizitat. Voi scăpa astfel de ele? Negreșit! Așa făceam de fiecare dată când, copil fiind, visam urît și mama mă întreba ce am visat și mă punea să-i povestesc cu amănuntul!…

Dar coșmarul cu săpunul nu-l povesteam, căci știam că nu-i coșmar, nu-i vis!…

 

Mă gândesc acum: la noi în casă așa s-a ștuit, că nemții i-au făcut săpun pe evrei. Iar eu mă uitam cu ochi întrebători la doamna Nagel sau Steinbech, să aflu cine din familie pățise necazul… Dar la subiectul acesta nu se ajungea niciodată în prezența vecinilor sau prietenilor evrei. Le menajam, credeam noi, suferința, umilința, batjocura nesfârșită de care avuseseră parte. Când și când se amintea acest păcat fără iertare, când venea vorba de nemți!… Nenorociții ăia de nemți!

 

Oare în familiile de evrei ce s-a știut?! Oare spaimele mele le-a trăit și vreun pui de evreu?!… Nu cumva printre evrei s-a știut tot timpul adevărul?! Nu cumva niciun evreu nu a trăit spaimele mele?!… Ce zici, domnule Puiu? De câte ori ai visat cum sunt fierți la foc mic evreii în cazanul de făcut  săpun?!…

 

Închipuindu-mă  evreu, pui de evreu, mă întreb cum aș fi reacționat la povestea zguduitoare a săpunului!… Și alte întrebări mi le pun acum, când domnul Puiu se miră de mine că mă bucur de holocaust că n-a fost decât un vis, un coșmar!… Pe mine m-a rușinat, ca om, m-a „turtit” povestea cu holocaustul, m-a marcat în cel mai profund strat al umanității mele! N-am avut pe nimeni în familie să mă oblojească și să-mi spună la ureche că săpunul acela nenorocit nu a existat! Că n-au existat nici abajururile alea, și mai de pomină! Că n-au existat nici cele 6 milioane, cumplitele!…

 

Eu i-am crezut pe propagandiștii holocasutului, iar asta m-a costa foarte mult! Și mai că-mi vine să întreb: dar pe mine cine mă despăgubește pentru suferințele îndurate cu ocazia holocaustului?!

 

ION COJA

 

Post scriptum: Și, cine știe, dacă am să fac literatură pe tema holocaustului, nu cumva o să se ridice cheremul rabinic abătut asupra mea, cu toate jalnicele și penibilele sale consecințe asupra colegilor mei evrei? Mi-e dor de câțiva dintre ei!… Nebunul de rabin le-a interzis să-mi mai dea bună ziua!…

Se zice că nu iei premiul Nobel dacă nu scrii despre Holocaust!… E prea mult premiul Nobel pentru mine. Nu țintesc atât de sus. Mi-e destul un somn bun, fără vise!… Altceva nu vreau de la binefăcătoarea noastră viață dacă voi scrie și eu despre holocaust!