Dan Cristian Ionescu

Pentru liniștea sufletului meu, îmi îndeplinesc prin aceste rînduri și o datorie de onoare, făcînd următoarele precizari în legătură cu macedonenii (sau macedo-românii, sau aromânii). Voi folosi termenul de macedonean, termen cu care românii sînt mult mai familiarizați, decît cel corect, de aromân (armân).

Din păcate, printr-o condamnabilă lipsă de informare, pentru majoritatea românilor, macedonenii sînt un neam de ciobani, al căror exponent este clanul Becali.

Prima afirmație este corectă: răspîndiți în întreaga peninsulă balcanică, dar în special în zonele de munte, în mod firesc, macedonenii au avut ca ocupație principală oieritul. Viața grea, de munte, le-a format și caracterul: oameni dîrji, rezistenți, încăpățînați, curajoși, drepți și mai ales foarte buni creștini. Este cunoscut faptul că în deceniile III și IV ale secolului trecut aproape toți tinerii macedoneni din România făceau parte din mișcarea legionară – din lipsă de informații, unii consideră așa ceva condamnabil. În realitate, este un merit incontestabil, apartenența lor la mișcare provenind din înseși trăsăturile de caracter ale neamului: tînjind secole întregi să trăiască în aceeași țară cu frații lor români, macedonenii din Grecia, Macedonia, Bulgaria și Albania care au colonizat după războiul balcanic Cadrilaterul, și-au văzut visul împlinit. Din păcate însă, în scurt timp au trăit sub ochii lor momentul în care o clasă politică nevolnică aidoma celei de azi predă România în mîna evreilor – patriotismul, credința ortodoxă puternică și curajul care îi caracteriza i-a făcut să se stringă în jurul singurului lider naționalist-creștin român, Corneliu Zelea Codreanu.

A doua părere însă este absolut eronată: nu Gigi Becali ori verii lui sînt arhetipul macedonenilor. Macedonenii fanfaroni sînt probabil nefericitul altoi plămădit de intersecția bolșevismului cu capitalismul de codru. În ultimul mileniu însă, istoria a consemnat mari macedoneni, a căror origine rămîne din păcate necunoscută pentru marea majoritate a românilor: întemeietori de țară sau conducători de stat; sfinți creștini sau înalți arhierei; mari filantropi, filozofi, scriitori, savanți; mari artiști ori sportivi. Este bine să fie cunoscute o serie de nume de macedoneni, fie că se trag din ambii părinți macedoneni, fie dintr-unul singur.

Au fost macedoneni Petru, Asan și Caloian, întemeietorii imperiului vlaho-bulgar; Mihai Viteazul, primul domnitor care a unificat cele trei țări române, și unchiul său, Iane din Epir, banul Craiovei; Vasile Lupu, domnitorul Moldovei; familia Ghica, cea care a dat Țării Românești – 9 domnitori, Moldovei – 6 domnitori iar României – 2 prim-miniștri sau caimacamul Moldovei, Anastasie Panu, unul dintre artizanii Unirii din 1859; Ioannis Kolletis, primul ministru al Greciei, cu un rol de prim rang în dobîndirea și recunoașterea independenței țării; familia de politicieni greci Caramanlis; actualul președinte al Greciei, Karolos Papoulias; Fatos Nani, prim-ministru al Albaniei,

Au fost macedoneni ortodocși Sf. Nicodim de la Tismana, cel care a pus bazele monahismului în Țara Românească, Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului, Sf. Dosoftei, mitropolitul Moldovei și Sf. Antonie de la Iezeru; Sfinții martiri Nicolae din Mețovo, Gheorghe din Ianina și Dimitrie din Samarina Pindului (din păcate, nerecunoscuți de biserica ortodoxă romană); Macarie, mitropolitul Țării Românești, Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă, mitropolitul primat al României, Vasile Moga, ultimul episcop al Ardealului, dar și Andrei Șaguna, primul mitropolit al Ardealului, au fost macedoneni Ioachim al III-lea și Athenagoras I, patriarhii Constantinopolului; a fost macedonean părintele Arsenie Papacioc, unul din ultimii mari duhovnici ai României. Deși caracteristic macedonenilor este ortodoxia, în unele situații au fost și cazuri de convertire la catolicism, sfințenia lor remarcîndu-se și la Vatican: Sf. Tereza și monseniorul Vladimir Ghica, în prezent în curs de beatificare, au fost și ei macedoneni. Tot macedonean este mitropolitul grec Hierotheos Vlachos.

Au fost macedoneni marii filantropi Emanuel Gojdu, Evanghelie Zappa, George Averoff, George și Simon Sina, George Bellu și mulți alții, pînă în zilele noastre, cînd merită menționat și Gheorghe Becali.

Au fost macedoneni mari scriitori și mari filozofi: Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu. Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.

În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amînar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, qvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep). Peste ocean, a performat o gimnastă cu aceleași origini, Dominique Helena Moceanu.

Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).

Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara; membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Dumitru Caracostea, Camil Ressu, Octavian Goga, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Lucian Blaga, Alexandru Ghika, Marius Nasta sau Elie Carafoli; membri corespondenți precum Apostol Mărgărit, Ștefan Minovici, George Murnu, Orest Tafrali, Marcu Beza, Mircea Djuvara, Ioan C. Filitti, Cezar Papacostea, Ștefan Bezdechi, Matilda Caragiu Marioțeanu sau Șerban Papacostea; membri post-mortem precum Theodor Aman, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski sau Constantin Noica.

Tot macedoneni au fost (unii) sau încă sînt (alții) scriitorul Nicolae Batzaria (celebrul Moș Nae), fost deputat în Parlamentul turc unde își reprezenta minoritatea, mort în temniță, marele inginer Sterie Ciumetti și fiica sa Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România (a cărei fiică Alexandra a fost căsătorită cu laureatul premiului Nobel Saul Below), criticul și scriitorul Hristu Cîndroveanu, cei 3 Radu Portocală (bunicul – fost deputat și ministru, mort în temnița, fiul – medic și nepotul – scriitor), Eugeniu Carada, cel care a pus bazele presei și economiei românești, organizator al Băncii Naționale, Jean Mihail, cel care primind două moșteniri imense, a devenit binefăcătorul orașului Craiova, industriașul Nicolae Malaxa, filologul și scriitorul Atanasie Nasta, istoricul Neagu Djuvara, Emil Ioti Ghizari (fost prim vice-guvernator al BNR)

În afara țării îi mai găsim pe dirijorul austriac Herbert von Karajan, pe politicianul american Michael Stanley Dukakis, longevivul guvernator de Massachusetts (timp de 12 ani, în două perioade) și mulți, prea mulți alții.

Dar acest neam, iubitor de libertate și luptător pentru aceasta, a stropit cu singele său toată Peninsula Balcanică. Numai pentru aceștia ar merita scrisă o adevărată enciclopedie. Au murit luptînd pentru propria independență (ca Pitu Guli din Crușova) sau pentru independența Greciei (ca Rigas Feraios). Au murit în România, ca legionari, luptînd împotriva unui regim corupt și trădător, după care au murit ca luptători împotriva bolșevicilor fie în munți, fie în Dobrogea (ca Gogu Puiu, șeful Haiducilor Dobrogei).

Alte nume celebre de macedoneni sînt frații Capșa (care au deschis celebra cofetărie), frații Minovici (Mina – care a înființat Institutul de Medicină Legală, Nicolae – de la care ne-a rămas Muzeul Minovici și chimistul Ștefan), frații Manakia (pionierii fotografiei și cinematografiei în Balcani), familiile Juvara (cei din Moldova) și Djuvara (cei din Muntenia), Nacu, Scrima, Barba, Belimace (Constantin, cel mai mare poet al neamului, autorul versurilor imnului Dimăndarea părintească și nicadorul Doru), Cavalioti, Diamandi, Boiagi, Papanace, Tulliu, Vulcan, Darvari, Bellu, Mocioni și atîția și atîția alții.

Și tot aromân a fost și un alt mare patriot român, victimă a istoriei, Mareșalul Ion Antonescu, cel care într-o ședință de Consiliu (adică de guvern) a declarat că rădăcinile sale se trag din Boboștița.

Marii macedoneni merită o atenție mult mai mare și poate că, după terminarea cărții de față, să mă ajute Dumnezeu să scriu o monografie cît mai completă despre aceștia.

Dacă vorbind despre aromâni am amintit și despre Mișcarea Legionară, o să îmi permit ca, în puține cuvinte, sa îmi exprim un punct de vedere personal cu privire la acuzele aduse acesteia.

Istoria scrisă a ultimilor ani asociază în general Mișcarea Legionară cu fascismul și crima – istoricii care acreditează această idee sînt tributari fie partidelor istorice, adesea trădătoare de țară în acei ani, fie sionismului, fie doctrinei oficiale a perioadei bolșevice. Este adevărat că în anii ’30 membri ai Mișcării au săvîrșit atentate (I. Gh. Duca, Mihai Stelescu, Armand Călinescu), iar în noaptea de 26/27 nov. 1940 au fost împușcați cei vinovați de asasinarea mișelească a Căpitanului, Nicadorilor și Decemvirilor, dar și de asasinările represive din decursul deceniului, culmind cu masacrele din sept. 1939 (despre uciderea în ianuarie 1941 a unor evrei, a apărut în ultimii ani varianta că aceasta a fost săvîrșită de serviciile secrete pentru a fi aruncată în sarcina legionarilor, astfel încît este greu de comentat). Dar macedoneanul Constantin Papanace (1904-1985), fruntaș al Mișcarii Legionare și ministru subsecretar de stat la ministerul finanțelor în timpul guvernării legionare, în cartea sa „Mișcarea legionară și macedo-românii” explică în mod magistral aceste situații de excepție: „Au fost situații cruciale pregătite diabolic de adversari cînd Mișcarea a fost constrînsă ca între moartea neamului și aceea a asupritorilor săi, să aleagă pe aceea a asupritorilor.”

Iar cuvintele lui Corneliu Zelea Codreanu („Iertați pe cei care vă lovesc cu palma din pricini personale. Pe cei care vă chinuie pentru credința voastră în neamul românesc nu-i veți ierta”) îmbină preceptele creștine și dragostea de țară (Dumnezeu și Patria erau valorile supreme ale Mișcării legionare).

Să răspundă fiecare după propria conștiință: viața unui trădător de țară este mai importantă decît țara pe care vrea să o distrugă? Ce poți face într-o țară pe care conducătorii (indigeni sau alogeni) o vînd străinilor, nenorocind un întreg popor, în care patrioții sînt uciși de autorități iar justiția mușamalizează crimele, fiindcă au fost săvîrșite la ordinul unui rege sau alt fel de conducător corupt, vîndut unor puteri străine?

Iisus ne-a învățat iertarea, dar ne-a învățat și să ne înarmăm pentru a ne apăra.

„Salus patriae suprema lex” („Salvarea patriei este legea supremă”) – acest precept are peste 2000 de ani; azi oare nu mai este valabil decît pentru a justifica crimele evreilor?