Poezie și impostură

Dintre toate genurile, literare, poezia este cea care îi tentează cel mai mult pe impostorii și veleitarii literelor românești. Mai întâi și întâi îi atrage statutul social al poetului, statut în lumea noastră românească aflat la mare cinste, care cinste se datorează îndeosebi lui Mihai Eminescu. Eminescu și poezia și-au împrumutat unul altuia din prestigiu, ajungând fiecare să însemne pentru noi mai mult decât înseamnă, îndeobște și în alte locuri, poezia și poetul. Mi se pare a fi aceasta una din trăsăturile specifice culturii românești, cu consecința însă, pe lângă altele – cele mai multe fericite – că poezia devine un El Dorado preferat al celor grăbiți să se căpătuiască cu un nume și un renume.

Veleitarul literar, născut sub zodia acestor ambiții va umbla după premii literare, funcții în organismele de breaslă și alte onoruri, va fi incapabil privească senin cea mai neînsemnată vorbă atingătoare la prestigiul său literar. Vorba lui Heliade: zi-i orice, numai de liră să nu-l înjuri!

Poezia îi mai atrage pe mulți și pentru că pretinde, ca efort, ca travaliu, o cheltuială minimă de timp și energie. Aparent, privind lucrurile din afara lor, o poezie se poate scrie și în câteva minute, iar dacă nu revii asupra ei – căci cine mai face asta azi ? – în câteva săptămâni volumul e gata. Totul e să ai talent și inspirație, iar astea cine îți poate dovedi că nu le ai ?!

La rândul ei, critica literară, când e să fie luată la rost pentru sita mare, găurită și lăbărțată, în care cerne făina pentru pâinea cititorilor, devine gravă, grea de răspunderi, chipurile nu-și poate permite riscul de a fi severă din principiu și de a nu băga de seamă când se va ivi, printre atâți copii fericiți ai norocului, un alt Rimbaud, un alt Eminescu ! Dar de se va ivi, cum îl vor recunoaște din liota de poeți excepționali ce sporește de la o săptămână la alta ? Dacă e să-i numeri numai după cronicile din presă, în România apar în fiecare an vreo sută și ceva de mari poeți. Numai editurile consacră, prin concurs !, câteva zeci. Ferice de noi, că zicala e azi mai valabilă ca oricând, dar nu era rau nici dacă românul se mai năștea și critic. Vreau să zic critic critic, nu…

Impostorul literar venit pe-acest drum la redacțiile revistelor poate fi recunoscut după:
– mimetismul său, sub aspectul stilului poetic. Contestat, va răspunde că-i sincronic;
– incapacitatea sa de a se afirma în alte genuri literare, mai pământene, mai pedestre decât poezia și care tocmai de aceea permit un control mai riguros al valorii, născând mult mai puține false glorii. Să mai băgăm de seamă, în această ordine de idei, că, dintre genurile literare, tot poezia a fost cea mai des bântuită de curente înnoitoare, „revoluționare”, fiind locul în care s-au lansat cele mai multe dintre –ismele care, în secolul nostru, au propus variate chipuri imposturii artistice la nivel european.

Dar să lăsăm pentru altă ocazie lămurirea acestui paradox: Poezia, artă supremă, din toate cea mai gingașă, este cel mai ușor de trucat, impostura, din instinct, căci măcar atâta are, țintind-o cu predilecție.

Să constatăm numai, „pe plan local”, ca pe o certitudine, supraproducția poetică din ultimii ani, atât în reviste, cât și la edituri. Ca de obicei, cantitatea se produce în dauna calității. Criticii, ca și redactorii, dinaintea acestui diluviu poetoid, sunt incapabili să despartă grâul de neghină și publică și laudă în devălmășie. Privitor la tineri – dar stricarea poeziei s-a produs la toate nivelele de vârstă – moda e să nu termini facultatea fără să publici un volum de versuri. Iar în facultățile cu pricina obiceiul e ca poeții să fie scutiți de obligațiile universitare, îndeosebi aceea de a învăța! Iar tinerii poeți, între ei, unii îs „cu volum”, ceilalți fără. De talent nu mai vorbește nimeni. Editurile, cu redactori eminenți dacă îi iei pe fiecare în parte și-i pui într-o eprubetă, adică tăindu-le orice legătură cu lumea, totuși nu reușesc să dea un singur și important premiu anual de debut , ci premiază cu toptanul câte 10-20 în fiecare an, fiecare editură acceptând ca principiu lansarea cu lauri a mediocrității literare. Căci și aici funcționează românescul lanț al slăbiciunilor, căruia nimeni nu-i poate rezista, juriile văzându-se nevoite să sporească numărul premiaților, diluând astfel valoarea premiilor, semnificația acestora.

Ba, de câțiva ani, tinerii poeți mai insistenți sunt și publicați, câteodată cu poeziile din volumele anterioare nevândute nici până azi și trecute la preț redus, asta cu știința autorului, firește, ceea ce nu l-a împiedicat pe poetul cumulard să ceară vehement, în diverse ocazii și birouri, să i se facă antologie… La o vârstă în care Eminescu sau Arghezi nu publicaseră nici un volum și nici nu se gândeau s-o facă, prea ocupați să scrie bine ce scriau. Iar când stai de vorbă despre cum mai merg lucrurile la noi, tot cei publicați și răspublicați cu toate nimicurile sunt cei mai nemulțumiți. Ci nemulțumit sunt eu că nu am reușit să prind ultima carte a lui Daniel Turcea, apărută intr-un tiraj prea mic din cauza, în primul rând, a celor care, cu alai de insitențe și presiuni își publică producțiile anodine, diminuând astfel puterile editurii de a publica în tirajul meritat adevărata poezie !

Căci ăsta-i rezultatul generozității față de veleitari: îndepărtarea publicului de adevărata poezie, sufocarea ei, neputincioasă să răzbată prin vălmășagul de maculatură. Vinovații principali ? Criticii și cronicarii noștrii literari de poezie care laudă mai ales pe considerente extraliterare, și care atunci când unii critică, automat alții laudă, încât niciodată despre o carte proastă nu vor scrie cu toții că este cum este. Mai degrabă vor spune cu toții că este bună ! Cunosc o sumedenie de exemple!…

Iar de se va găsi cineva să mă acuze pentru lipsa de colegialitate, îi răspund de pe acum: nu cu alți scriitori trebuie să fim solidari – vezi Doamne, cu breasla! – ci de la noi se așteaptă o singură solidaritate: cu literatura, cu poezia, cu adevărul artistic! Solidaritatea dintre scriitori, dacă are alt temei, nu e decât întruchiparea împopoțonată a cârdășiei și coteriei literare de care eu unul mă lipsesc, oricâte înlesniri, inclusiv editoriale, îți poate oferi…

*
Detaliat, norocul ce l-am avut noi cu Eminescu înseamnă și salvarea manuscriselor sale, publicarea acestora și comentarea lor strălucit făcută de Perpessicius, Călinescu și Noica. E, în ce mă privește, lecția cea mai importantă, de literatură, pe care am primit-o vreodată. Din fericire la o vârstă la care nu era prea târziu să-mi văd lungul nasului și să nu mi-l iau la purtare. De câțiva ani buni, Constantin Noica, în cea mai bună tradiție, insista în lumea noastră întru exacta , corecta înțelegere a personalității poetului nostru național, în felurite chipuri simplificat până acum, rareori simțit în totalitatea sa, ca „omul deplin al culturii noastre”. Receptarea lui Eminescu în deplinătatea sa reprezintă una din marile șanse, dar și obligații pe care le are scriitorul român, îndeosebi tânăr, contemporan. Căci prea multa și prea puțina poezie vine mai ales din incultură, din neasimilarea marilor lecții și pilde pe care le oferă viața și opera celor mai mari și adevărați poeți. Pilde al căror tâlc este, cel mai adesea, îndemnul la răbdare, la muncă îndelungată, istovitoare și sfiită asupra textului, trudă cinstită în căutarea cuvântului care să exprime adevărul – singurul criteriu al împlinirii poetice. Nimic deci mai firesc în actualul peisaj literar românesc, decât să se încerce o limpezire a apelor, absolut necesară. Și iarăși, nimic mai firesc decât afirmarea, în acest context, a reperului nostru poetic fundamental: Eminescu.

Despre poezie în general și despre starea poeziei la un moment dat se pot spune multe lucruri îndreptățite, ceea ce înseamnă, fiind mai multe, că fiecare din aceste afirmații îndreptățite este, într-o anumită măsură, neîndeplinită. Mai departe e vorba de onestitate și de bunăcredință și de apartenență autentică, intimă, la spațiul poetic, în care caz ești sensibil în primul rând la îndreptățirile celor ce se spun despre poezie, despre poeți, despre tine, deci la adevăratul conținut în spusele preopinentului. Adică exact ceea ce nu a fost în stare să facă deunăzi, în revista „Steaua”, un încă tânăr, citez „intelectual”, comentând recentele articole ale lui C. Noica despre poeții tineri de azi, tânărul intelectual și poet Dorin Tudoran reușind numai să demonstreze – drept e, foarte convingător – că măcar într-un singur caz, al sau, acuzațiile aduse de Noica poților tineri sunt perfect valabile.

Simțindu-se cu musca pe căciulă Dorin Tudoran s-a simțit obligat să răspundă. Dacă e să facem din Dorin Tudoran un etalon, ar însemna că lucrurile stau încă și mai rău decât le-a înfățișat, părintește îngrijorat, C. Noica. Și nu am în vedere numai perle de felul „Sainte-Beuve îl neagă antologic pe M. Proust” – dragă Dorin Tudoran, Sainte-Beuve a murit înainte chiar de a se naște Marcel Proust, autor acesta al unui celebru eseu, Contre Sainte-Beuve – antologic fiind până la urmă bagajul de cunoștințe al lui Dotin Tudoran care știe el ce știe când nu vrea să accepte ideea că nu a existat poet mare fără să fie și om de cultură mare. Dar exceptând persoanele de față, care mai sunt marii poeți inculți ai lumii ? Să ne fi dat lista lor, poate așa ne-ar fi supărat mai puțin felul în care comentează Dorin Tudoran pe alături textele lui Noica. Căci nu ține de cultură cât de inteligență să-ți dai seama, bunăoară, chiar încă tânăr fiind, că orice generalizare este fatal infirmată de viață la un moment dat, în anumite situații, rămânând însă valabilă în alte situații, ceea ce, ca să recunoști unui preopinent, este o obligație pe care nu ți-o poate impune decât propria onestitate.

Pe scurt, acest articol de care nu ne mirăm că l-a scris Dorin Tudoran, dar nu înțelegem de ce „Steaua” l-a publicat. Dreptul la opinie nu înseamnă și dreptul de-a contesta, de pe pozițiile inculturii agresive, idei și persoane fără de care cultura noastră ar fi grav sărăcită. Cu atât mai mult cu cât în comentariul ideilor în cauză, contestatarul dovedește, de la primele cuvinte, că nu le-a înțeles de fel. Dar iată că, în loc să pună mâna pe carte, Dorin Tudoran ia cuvântul, vezi Doamne, „ în replică”, pentru a respinge din principiu orice lecție, inclusiv a unor texte necitite, dar pe care „ cu aproximație le bănuiește” el câte parale fac. Ia, colo. Niște note ale lui Eminescu cu care Noica ne împuie capul de atâția ani !…

Dar poezia tânără are totuși ce spune în apărarea ei – nu pentru a fi absolvită de orice vină, și exact în măsura în care se poate apăra, e reprezentabilă prin cu totul alte persoane, care din demnitate nu sar, ci șed la locul lor, îngândurați de dreptatea ce-o au avut Constantin Noica, încercând s-o pătrundă, căci qui bene amat, bene castigat, nu altul a fost resortul intim ce a declanșat afirmațiile lui C. Noica despre poezia de azi a tinerilor.

Însă trebuie să-i recunosc lui Dorin Tudon și un merit: ne atrage astfel atenția că intervenția lui Constantin Noica, atât de limpede cum păruse, poate fi înțeleasă și primită complet anapoda. Drept care facem cuvenita propunere ca presa literară să ia în discuție această intervenție ajutând la întelegerea ei, spre binele tuturor celor de bună credință din câmpul literelor românești, nu puțini, și mulți dintre ei tineri.

În ce-l privește pe Mircea Scarlat, firește că nu e cel mai bun exemplu de bursier ce a renunțat la farmecele culturale ale Vienei. Dimpotrivă. Altora li s-a dus buhul dintr-asta ! Dar tot nu era cazul să-și facă griji Dorin Tudoran pentru Mircea Scarlat, să-l citeze ca „altera pars” – de unde și până unde?! – cu declarația. Nu mă așteptam însă ca Mircea Scarlat să accepte colaborarea la un asemenea act. Ultima oară când am stat de vorbă împreună a fost tocmai despre Constantin Noica. Firește, în cu totul alți termeni decât cei folosiți de Dorin Tudoran, a cărui – citez din articolul cu pricina – „ impertinență” e literalmente ieșită din comun, țâfna sa făcându-l și altă dată remarcabil în peisajul colorat al veleitarilor. Dar să nu se înșele nimeni că acesta ar fi răspunsul poeților tineri de azi. Printre ei, unii poeți totuși, ușor de tot pot număra destui care, citind cele scrise de Constantin Noica, au avut urechi să audă, ochi să vadă și minte să priceapă. Iar cine nu, va huli ca D.T.

Ion Coja

*******************

Nota redacției: Textul a apărut în 30 Mai 1982, în „Suplimentul literar-artistic” editat de „Scînteia tineretului”, director fiind veșnic junele Ion Cristoiu. Reacția lui Dorin Tudoran a fost incorectă, greu de comentat. A dat vina pe dactilografă!… Iar când i-a picat bine, a mai dat și cu copita. Voi reveni!
Mai interesantă este reacția lui Constantin Noica, a cărui scrisoare prilejuită de articolul de mai sus o voi publica zilele următoare.
Continui, precum se vede, eliberarea textelor din Arhiva Ion Coja. Nu e cazul să le las în grija posterității (!!!). Publicate acum, când o parte dintre actori sunt în viață, le ofer celor pomeniți ocazia de a mă corecta, dacă este cazul. Aici, pe acest site măcar! Și în această viață!…