LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII LEGIONARE

20-23 IANUARIE 1941

La 14 octombrie 1940, în şedinţa de guvern, Antonescu declară:

„ –O să vedeţi dumneavoastră ce vă spune Generalul Antonescu, dacă mergeţi tot aşa, în trei luni nu mai reprezentaţi nimic în Ţara Românească”. Trei luni, din octombrie 1940 înseamnă ianuarie 1941. precizia acestei previziuni nu poate fi încă explicatră(???) (Alex Mihai Stoienescu „Istoria loviturilor de stat în România”).

La începutul luni ianuarie 1941, Generalul Antonescu, la sugestia lui Eugen Cristescu, şeful S. S. I., a dat ordin ca toţi legionarii să predea armele ce le aveau în poliţii, prefecturi sau sedii, iar pe de altă parte a distribuit muniţie regimentelor. Horia Sima îşi dădea seama pe fiecare zi ce trecea , că Ion Antonecu nu avea încredere în el şi nici în Legiune, iar ruptura devenea inevitabilă. „Au fost multe scandaluri între domnul general şi Horia Sima. Am provocat chiar eu multe dinre ele. Împreună cu colonelul Rioşeanu îl dezinformam sistematic pe şeful statului, prin furnizarea unor informaţii false şi uneori tendenţioase” va recunoaşte Cristescu în memoriile sale. „Cu trei zile înainte de evenimente, Generalul Antonescu a dat ordin să fie păzite locuinţele şefilor legionari, iar la nevoie să fie arestaţi. Atunci a avut loc celebra întânire în care s-a hotărât că trebuiesctoţi suprimaţi. Planul era complet stabilit. „ Eu am întocmit planul de luptă împotriva legionarilor” se lăuda Eugen Cristescu. Şeful S. S. I. a plecat de la cţteva informaţii, dar pentru a-l convinge pe Generalul Antonescu, că situaţia este gravă şi ca urmare se impuneau măsuri urgente de represiune, a recurs la o stratagemă: i-a făcut o informaţie a tuturor informaţilor împotriva legionarilor. Văzând că nu-l poate convine, i-a strecurat cu subtilitate, informaţia referitoare la intenţia legionarilor de a-l asasina chiar în timpul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri. Informaţia era falsă, dar plasată în acel moment, avea scopul mai degrabă de a-l iritaşi înverşuna pe Ion Antonecu. Acesta de alfel, nici nu i-a dat crezare, dar fără îndoială că a rămas cu o stare nefavorabilă faţă de legionari. A urmat apoi lovitura de graţie a lui Cristescu. După retragerea sa, Alexandru Rioşeanu îl vizitează „din propria iniţiativă” pe Ion Antonescu, în realitate la sugestia lui Cristescu.

Informaţiile furnizate de acesta a avut darul de a-l convinge pe Antonescu. Ca urmare, Cristescu este chemat urgent la preşedinţie, unde primeşte ordinul să treacă la aplicarea planului de represalii. Pentru a înlesni unor unităţi militare,fidele lui Antonescu, să ocupe instituţiile publice fără rezistenţă di partea deţinătorilor legali, legionarii, Eugen Cristescu a recure la un vicleşug, anume: prin Ministrul Coordonării, a transmis tuturor prefecţilor de judeţ, ordinul de a se prezenta la Bucureşti, în vederea unor importante consfătuiri economice. Puţin mai târziu, un ordin asemănător, a fost trimis şi de Rioşeanu, chestorilor de Poliţie, convocându-i să se prezinte în aceeaşi zi la Inspectoratele Teritoriale de Poliţie, în vederea unor „consfătuiri informative”. Convocarea prefecţilor şi a chestorilor s-a făcut înainte de demiterea Generalului Petrovicescu, pentru a nu trezi bănueli, între 17-19 ianuarie, încât destinatarilor, ordinul li s-a părut o dispziţie normală, şi i-au dat curs fără nici o rezervă.

Prefecţii legionari, habar nu aveau ce se punea la cale, ce rosturi ascunde convocarea lor la Bucureşti. La rândul lor, chestorii şi şefii de poliţie, ştiau, încă de prin luna noembrie, că Generalul caută să scape de legionari, pentru a rămâne singur şi absolut stăpân pe frâiele ţării, dar nu bănuiau că invitaţia ce o primiseră în 19 ianuarie, de a se prezenta la inspectoratele regionale respective, ar fi în legătură directă şi imediată cu lovitura ce o pregătea Generalul Antonescu împotriva Legiunii. Paralel cu aceste convocări, Ion Antonescu, transmite garnizoanelor militare, ordine secrete de ocupare a instituţiilor publice.

În ianuarie 1941, la numai patru luni de existenţă a Statului Naţional-Legionar, puterile aliate, organizează la Bucureşti un atentat asupra Generalului Hansen, şeful Misiunii Militare Germane în România. Un asemenea atentat, nu putea avea nici o importanţă strategică în confruntarea militară a celor două tabere, Generalul Hansen putând fi oricând înlociut cu alt ofiţer german. Înseamnă că alta a fost miza şi că jocul de culise al forţelor oculte, pregătise o capcană la Bucureşti, cu miză politică. Se miza pe disensiunile dintre noii guvernanţi, dar cel mai mult, la diversiunea ce trebuia pusă în aplicare, se miza pe unii dintre oamenii din anturajul lui Ion Antonescu: Eugen Cristescu, Alexandru Rioşeanu e.t.c.

Iată faptele:

20 ianuarie 1941 –Maiorul Döering, şeful transporturilor misiunii germane din România, este asasinat în plină stradă, în Bucureşti, în dreptul Hotelului Ambasador, de către spionul asasin inetrnaţional DIMITRIS SARANTAPOULOS.

La anchetă, s-a descoperit că la intrarea în România, pe la Constanţa, a fost însoţit de doi agenţi americani, dar se afla în slujba serviciului secret britanic, pentru a-l asasina pe Generalul Hansen, şeful Misiunii Militare Germane şi numai dintr-o eroare a fost asasinat un subaltern al acestuia.

Generalul Ion Antonescu a găsit de urgenţă un ţap ispăşitor, în persoana ministrului de interne legionar, Constantin Petrovicescu, pe care l-a destituit în aceeiaşi zi cu asasinatul. Destituirea era ilegală şi abuzivă, deoarece numirea şi destituirea demnitarilor putea fi efectuată conform actului constituţional de la 14 septembrie 1940 numai prin decret legal şi ni de către primul-ministru.

Anterior destituirii sale de către Antonescu, Generalul Petrovicesu, a ordonat o anchetă asupra „elementelor care desfăşoară activitate ostilă României”, dar nu a mai apucat să afle rezultatele anchetei ce a ămas secretă şi nu au mai fost date publicităţii decât dupanul 1990.

Cu această ocazie a ieşit la iveală un lucru şocant: viza de şedere în Romţnia a agentului Dimitris Sarantopulos expirase înainte de comiterea asasinatului şi a fost prelungită la cerea expresă a lui Alexandru Rioşeanu, subsecretar de stat la Mnisterul de Interne, în acelaşi timp, mâna dreaptă a Generalului Antonescu. Reiese din această informaţie că serviciile secrete aliate, fidele intereselor khazare la nivel mondial, aveau suficientă informaţie pentru a putea determina acţiunile celor mai apropiaţi colaboratori ai Generalului Antonescu.

Imediat, legionarii, au organizat o manifestaţie pentru apărarea Ministrului de Interne, strigţnd totodată că „un brav ostaş al Armatei Germane, poate fi ucis în mijlocul Bucureştilor, sub ochii lui Rioşeanu –omul khazarilor şi a grecilor”.

Săracii legionari, nici nu bănuiau ce surprize le va oferi Antonescu şi clica lui în zilele următoare.

După destituirea ilegală din funcţie a Generalului Petrovicescu, de către Ion Antonescu, a doua zi, marţi, 21 ianuarie 1941, dimineaşa, a venit rândul prefecţilor şi a chestorilor să fie înlocuiţi.

Era a doua fază a pălanului de restaurare a ordinii de stat, conceput de Eugen Cristescu în colabortare cu Rioşeanu, secretar de stat la interne şi executa chiar de conducătorul statului Ion Antonescu.

În capitală, ordinea publică era asigurată de Prefectura Poliţiei Capitalei şi de Direcţiunea Generală a Siguranţei şi Poliţiilor.

Acesteia din urmă, îi era subordonate, în afară de comisariatele din capitală, toate chestuirile şi poliţiile din ţară. Aceste două instituţii cheie erau ocupate, sub Generalul Petrovicescu, de legionarii Alexandru Ghica la siguranţă şi Radu Mironovici la prefectura de poliţie. Generalul Antonescu încalcă din nou actul constituţional, prin faptul că a dat ordinul să fie înlocuiţi toţi legionarii prefecţi şi chestori şi concomitent, au fost înlăturaţi din funţiil lor prinţul Alexandru Ghica şi Radu Mironovici.

Operaţia inteprinsă de Antonescu era generală, avţnd ca scop final eliminarea legionarilor de la conducerea statului. A dat un ordin general ca armata să ocupe toate instituţiile publice, iar în funcţiile de prefecţi să fie instalaţi coloneii, cu precădere cei care au fost prefecţi în timpul domniei lui Carol al II – lea, când au contibuit şi ei la masacrarea a 400 de legionari, bărbaţi şi femei.. ca urmare, ofiţerii se prezentau la instituţiile respecive, pe baza unui ordin vberbal sau a unei adeverinţe date de conducerea garnizoanei locale.

Ei săvârşeau o flagrantă violare a legilor fundamentale ale statului, în timp ce legionarii erau protejaţi de aceste legi. Ofiţerii ignorau faptul, sau refuzau să să recunoască că legionarii, până în acel moment îşi exercitau mandatul lor legal, pe baza unui decret regal, publicat în monitorul oficial, fiind investiţi oficial în funcţii, în vreme ce ei erau uzurpatori , nedispunând de acoperire legală, de un act oficial, prevăzut cu sigiliul statului. Singura justificare a ofiţerilor fideli lui Antonescu, când veneau să ocupe o instituţie publică, era forţa de care dispuneau.

Veneau însoţiţi de un pluton, de o companie sau chiar de un regiment, în funcţie de moment sau chiar de necesităţile locului. Pretenţiile lor de a le se ceda locul se baza exclusiv pe ameninţarea că vor trage în caz de nesupunere. Caracteristicile loviturii de stat, erau mai evidente acum când efectele ei s-au generalizat în toată ţara. Dacxă cineva ar avea curiozitatea să deschidă Codul Penal din acea vreme, ar vedea că acţiunea lui Antonescu era ilegală şi că Antonescu ar fi trebuit să fie trimis la închisoare, pentru lovitură de stat contra unei părţi a guvernului.

Din ordinul lui Eugen Cristescu, toţi agenţii S. S. I.-ului, au fost răspândiţi în difrite cartiere ale capitalei, cu scopul de a culege informaţii şi de a provoca diversiuni.

Cu ocazia manifestărilor din ziua de 21 ianuarie 1941, la care au participat agenţi S. S. I., comunişti, infractori de drept comun, ţigani şi un grup de muncitori ceferişti, se auzeau strigând de către aceştia cuvinte poite de către paria societăţii, manipulaţi de agenţii S. S. I: în loc de „Jos masonii”, aceştia strigau „Jos nasolii!!”, în loc de „Horia Sima, Führer, Duce”, aceştia strigau: „Horia Sima fură şi duce!!” şi „Trăiască Rusdia Sovietică”.

Adevăraţii legionari, când au auzit că se strigă asemenea cuvinte, au părăsit pe manifestanţi, dându-şi seama de diversiune. Persoanele care strigau şi manifestau pentru U. R. S S. , n-au putut fi identificaţi, pentru că majoritatea dintre ei erau înarmaţi cu revolvere şi la cel mai mic semn de protest, ce s-ar fi încercat din partea cuiva ar fi tras.

În timpul evenimentelor, dezinformarea opinei publice internaţionale a fost făcută şi de către B. B. C., care difuza ştirea conform căreia legionarii s-au răsculat împotriva Axei şi a Germaniei.

Într-un raport adresat berlinului, Generalul Hauffe, şeful Statului Major al Misiunii Germaniei la Bucureşti scria: „tulburătorii ordinii publice nu au fost legionarii ci comuniştii, care încercau să pescuiască în ape tulburi. În ţară domneşte liniştea.”.

Eugen Cristescu a eliberat din închisoare infractori de drept comun şi prin aenţii S. S. I. Aceştia erau instigaţi să facă jafuri. Bande de spărgători: „Măruntu’ ”, „Bucur”, „ Cealâc”, toţi ţiganii recidivişti devastau şi jefuiau la drumul mare, pe Calea Dudeşti, Văcăreşti, şi Calea Rahovei. Înarmaţi cu răngi şi târnăcoape, infractirii de drept comun şi cu ţiganii recidivişti, jefuiau şi confiscau mărfurile din magazinele khazarilor şi ale celor bănuiţi ca ostili.

Multe magazine arse în timpul „rebeliunii” au fost distruse de cutremurul din noembrie 1940, cărora proprietarii le-au dat foc, ca să poată căpăta şi alte despăgubiri de la stat, precum şi ca să dea o mai mare amploare acuzaţiilor împotriva legionarilor (Ştefan Palaghiţă –„Istoria Mişcării Legionare”).

Ştefan Logigan, legionar participant la evenimentele din ianuarie, avea misiunea de a apăra Primăria Capitalei, împreună cu alţi 14 legionari înarmaţi. Imediat după miezul nopţii de 21 spre 22 ianuarie, colegul său, un anume Bălănescu, vine la primărie cu un taxi şi îi raportează că în cartierul Dudeşti se petrec scene groaznice de devastare şi crime împotriva khazarilor, că poliţia cartierului a dispărut, că întregul cartier este înconjurat de trupe militare, dar că acestea, deşi martore ale violenţelor, nu intervin. Lui Bălănescu îi era teamă că întreaga vină va cădea asupra Legiunii.

Ştefan Logigan ia o grupă de legionari înarmaţi şi se deplasează cu două maşini la faţa locului. Iată ceea ce a văzut şi ceea ce a făcut:

„Scena care se petrecea în cartierul Dudeşti era zguduitoare. Sute de femei, copii şi bărbaţi khazari fuseseră scşi în acea noapte din locuinţe şi aduşi în tradă. Acolo oamenii erau păziţi de trei sau patru indivizi în uniforma verzi legionare.

Între timp, nenumăraţi indivizi, majoritatea beţi, jefuiau casele şi gospodăriile oamnilor. Obiectele jefuite erau transportate cu cărucioareele de mână, camioane şi căruţe. Era o larmă de nedescris, un ţipăt şi un plânset. Câtiva khazari care încercaseră să se opună, fuseseră doborâţi cu bastoane de cauciuc şu revolvere şi fuseseră lăsaţi să zacă pe caldarâm. Femei şi copii ţipau dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau tot în uniforme legionare: scurtă de piele neagră, cizme înalte negre, cămaşă verde şi căciulă de blană neagră.

Pentru a mă putea face auzit, le-am ordonat mai întâi să tragă o salvă în aer. Apoi am înaintat cu un megafon, ca la meciurile de fotbal, pentru a opri jaful. Am întrebat cu voce tare cine sun acei legionari şi din a cui ordin porniseră această nemernică acţiune? Cele mai multe dintre acele cămeşi verzi se risipiseră imediat. Am reuşit să prindem doi în stare de ebrietate şi pe unul dintre jefuitori şi le-am pus cătuşele.

A doua zi am fost nevoit să le dau drumul.

Verifcând după încă o zi aparteneţa celor arestaţi, în condiţiile în care participaseră în septembri 1940 la refacerea listelor organizaţiei legionare Bucureşti Ştefan Logigan constată că respectivii erau muncitori, dar că nu figurau în nici o evidenţă. Nici unul nu a vrut să spună de unde are cămaşa verde.

Reamintesc: toată zona centrală a capitalei, locuită de khazarii bogaţi şi străbătută trei nopţi la rând în voie de detaşamente legionare înarmate rămâne neatinsă, după cum observa şi Brunea Fox.

Sunt devasatate cartierele mărginaşe şi sărace, obicei tipic al tuturor acţiunilor diversioniste instigate şi conduse de G. P. U., după cum arată toate istoriile acestei organizaţii, pentrua asigura caracterul de clasă al agresiunii şi pentrua amobiliza apoi masele nevoiaşe la răzbunare.

Mărturia, dominată de acurateţe şi simplitate, vine să confirme un adevăr care se vehivulează în zilele noastre şi anume că: nu a avut loc niciorebeliune legionară ci a fost o lovitură de stat pentru eliminarea Mişcării Legionare de le guvernare.

Nichifor Crainic ne furnizează o informaţie interesantă pe această temă.

„După rebeliune, m-a vizitat un personaj german, care venea de la Roma şi s-a recomandat consul general.

Venise să-micomunice că rebeliunea a fost instigată şi subvenţionată de G. P. U. , prin comunişti şi cu acordul lui Eugen Cristescu, şeful S. S. I – ului şi colonelul Alexandru Rioşeanu. El mi-a dat următoarele amănunte: Rusia Sovietică, prin luarea Basabiei şi a Bucovinei nordice, au pus mţna pe două miliarde de lei, pe care le-au negociat fără succes pe piaţa Berlinului şi a Romei. Această sumă ar fi fost pusă l abătaie pentru a provoca tulburările din ianuarie”.

O altă informaţie uluitoare şi care face iarăşi lumină în aşa zisa rebeliune, ne este oferită de Matatias Carp, în cartea sa intitulată „Cartea neagră”, în care el recunoaşte dewchis că ei, khazarii, au contribuit la prăbuşirea în sânge a regimului legionar. Se recunosc parte beligerantă!!!

Din informaţiile pe care le avem, reiese că aşa-zisa rebeliune a fost pusă la cale de următoarele servicii secrete: O. S. S (C. I. A.), Intelligence Service (Anglia), N. K. V. D. – G. P. U. (K. G. B), Mossadul şi A. V. O. – ul maghiar, care la rândul lui avea tot intereseul să provoace dezordine în România.

Este şocant faptul că aceste servicii străine şi S. S. I. – ul le vom găsi şi la lovitura de stat din 1989, când a fost înlăturat şi asasinat mişeleşte cel mai capabil om de stat al Romţniei din secolu XX –Nicolae Ceauşescu (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, Cristian Troncotă, „Omul de taină al Mareşalului”).

În noaptea de 21 spre 22 ianuarie, cuibul Ion Vodă, din care făcea parte Mihail Sturdza, îl cheamă la telefon , la prefectura judeţului Ilfov pe Emil Popa, care comanda localul prefecturii comunicândui-se urmîtoarele – două camioane încărcate cu ceea ce păreau a fi prezonieri, cu gardienii lor, au trecut prin faţa cuibului. Legionarii au încercat să-i oprească, dar din camioane au fost ameninţaţi cu armele şi s-au tras câteva focuri peste capetele lor. Legionari din cuib cereau instrucţiuni. Acestea au fost: „Urmăriţi imediat, investigaţi şi opriţi”! Peste vre-o 20 de minute s-au comunicat rzultatele investigaţiei: „S-au găsit vreo 30 de cadavre şi mai mulţi răniţi. Făptaşii au dispărut! Care sunt ordinele?”, întreabă cuibul . răspunsul lui Emil Popa a fost „Răniţii înainte de toate. Îngrijiţi şi duşi la spital. Legea ajutorului reciproc!” Nici până astăzi nu se şttie cine au fost asasinii.

În cartea sa „Un chapitre d’Historie Roumaine”, Generalul Chirnoagă ne spune, vorbind despre acestă mişelească faptă:

„Mişelia a fost pusă imediat pusă pe seama legionarilor; cât despre adevăraţii ăptaşi, aceştia nu au fost cunoscuţi niciodată. Atât guvernul post-legionar care s-a format, cât şi comunitatea khazară din Bucureşti, au procedat la anchete minuţioase, care n-au dat însă nici un rezultat. Un astfel de rezulltzat este o dovadă că legionarii nu aveau nici un amestec”.

Neputţndu-se arunca pe seama legionarilor, aşa cum era regula, odiosul asasinat a început să-şi piardă interesul iniţial suscitat.

Tot ceea ce se mai putea scoate dintr-o astfel de înscenare, era ca ancheta să fie astfel condusă şi apoi abandonată, încţt bănuielele, îndoielile şi acuzaţiile să cadă tot pe Legiune (Mihail Sturdza, „România şi sfârşitul Europei”).

Aşadar, zilele de 21 şi 23 ianuarie 1941, în care se descriu, de regulă, acţiunile violente, înfăptuite de agenţii S. S. I., comuniştii Knazari, poliţişti, infractori de drept comun şi ţigani, în cartierele Bucureştiului sunt de fapt zilele în care Ion Antonescu a lăsat deliberat, precum recunoaşte singur, să se desfăşoare aşa-zisa rebeliune..

La acea dată, el se bucura de sprijinul lui Hitler, iar trupele loiale lui ajunseseră în jurul capitalei (celebra divizie 3 de la Piteşti). El împreună cu eugen Cristescu şi rioşeanu aşteptau cu succes în clădirea Guvernului şi ţineau legătura telefonic cu agenţii diversionişti ai S. S. I. Şi cu Divizia 3 Infanterie, Piteşti prin intermediul telefoanelor şi a staţiilor de radiolocaţie mobile.

Deşi istoriografia îl ptezintă drept un asediat în clădirea Guvernului, imagine pe care a întreţinut-o şi el pentru a-şi asigura calitatea de victimă agresată, Antonescu n-a făcut altceva decât s respecte indicaţiile date de Eugen Cristescu în derularea evenimentelor sângeroase, care urmau să justifice pregătirea pentru contract. Maeştrii din umbră, care au întocmit planul de operaţii împotriva legiunii, Eugen Cristescu şi Alexandru Rioşeanu, n-au fost capabili să calculeze reacţia maselor populare, care le-a dat tot planul peste cap. Masele populare au fost de partea legiunii. Un amănunt foarte important ar fi de reţinut: În clădirile unde se baricadaseră legionarii erau în defensivp, nicidecum în ofensivă. Dacă legionarii ar fi atacat Preşedinţia sau armata ar fi declaşat Războiul Civil în România ar fi avut consecinţe dezastruoase pentru poporul român. Şi acest argumant spulberă mitul fals că ar fi avut loc o rebeliune.

Înfrângerea triunviratului Antonescu, Cristescu, Rioşeanu de către masele populare

Miercuri, 22 ianuarie 1941, lovotura de stat pusă la cale de cei trei se împotmolise. Nu mai aveau altă perspectivă decât să capituleze. Faptul nou care se întâmplase şi care le-a dat planu peste cap în această zi de 22 ianuarie a fost apariţia mulţimilor de oameni de la sate, care invadaseră capitalele de judeţ.

Sute de mii de oameni din popor se concentraseră la oraşe, ascultând comanda şefilor legionari şi mărind cu prezenţa lor numeroasă capacitatea de rezistenţă a Mişcării faţă de abuzurile celor trei.

Antonescu nu mai era capabil de nicio reacţie, de nicio iniţiativă din cauza aluviunilor de mase populare, fiind blocat, sufocat, strivit literalmente de acest torent popular.

Trebuie spulberată o altă mistificare pusă în circulaţie de propaganda antonesciană – aceea că legionarii ar fi tras în arată. Niciodată şi în nicio parte a ţării nu s-a tras în soldaţi pentru a fi declanşat războiul civil. În schimb, în anumite locuri trupată, aflată la ordinele unor ofiţeri inconştienţi, a tras în legionari, făcând victime. Şi în acest caz, deşi în legitimă apărare, leginarii n-au ripostat. N-a căzut niciun soldat ucis de legionari. Au murit doi soldaţi la Bucureşti, dar aceea accidendal; unul din cauza unei ciocniri de maşini, iar altul ars într-un accident. Aceste cazuri în care soldaţii au murit au fost exploatate la maximum de propaganda antonesciană. În special s-a făcut mare vâlvă pe faptul călegionarii ar fi stropit cu benzină un soldat şi i-ar fi dat foc; în realitate, acesta a fost victima unei întâmplări nenorocite. Legionarii nu puteau trage în armată (deşi aveau şi ei arme) din două motive:

datorită respectului pe care îl purtau instituţiei militare;

nu puteau trage în proprii lor fraţi, căci mulţi soldaţi concentraţi pe acea vreme proveneau din rândurile Mişcării.

Din cauza acestor conflicte sufleteşti, legionari se aflau în atare de inferioritate faşă de atacatori; suportau focul militarilor fără să răspundă, iar dacă pipostau, ripostele nu erau spre trupă, ci rafale dtrase în aer spre a intimida. Dar, din dorinţa oarbă de a comanda singur, de a se debarasa de incomozii parteneri din guvern, Antonescu şi-a pătat onoarea cu sânge nevinovat de legionar. Până la el, nimeni, niciun alt conducător român, nici Carol al II-lea, nici chiar Armand Călinescui, care au fost criminali din vocaţie, nu comandaseră să se tragă cu tunurile în demonstranţi pe sttrăzile din Bucureşti. Antonescu în schimb a făcut-o.

Pentru că nu avea suficientă garanţie că regimentele din Bucureşti îi vor rîmâne până la sfârşit loiale, Generalul a comandat intrarea în luptă a unor unităţi aduse din provincie, care îi erua fidele. Printre acestea s-a numărat şi celebra divizie a III-a din corpul I de armată din piteşti, oraşul de baştină al sceleratului conducător. Divizia, în majoritate compusă din soldaţi minoritari, în special unguri, era condusă de Generalul Ruşeţeanu, un vechi amic al lui Antonescu şi care va face minuni de vitejie, trăgând cu tunurile şi mitralierele în cazarma gardienilor publici, omorând nevonovaţi. Trupele atacă sediul Legiunii din strada Rana şi trag cu tunul de-a lungul bulevardelor, care duc spre Piaţa Victoriei. Pe bulevardul Lascăr Catargiu şi pe Calea Victoriei erau masate numeroase coloane de legionari neînarmaţi, care nu vroiau să atace Preşedinţia, ci să demonstreze împotriva masacrelor ordonate de triunviratul Antonescu-Cristescu-Rioşeanu. În aceste zile de groază, Legiunea a avut, ca urmare a conflictului cu Generalul scelerat Ion Antonescu, peste 500 de morţi. Norocul legionarilor, în aceste zile, a fost că mulţi generali înţelepţi au refuzat să asculte ordinele criminale ale lui Antonescu. Aceasta demonstrează că Antonescu nu avea susţinere totală din partea armatei la această lovitură de stat împotriva legiunii.

În după-amiaza zilei de 22 ianuarie 1941, Nicolae Petraşcu, secretarul general al Mişcării, este chemat de Fabricius la Legaţia Germană, pentru discuţii. Fabricius continua să reprezinte interesele Reichului, în lipsa titularului, nou numitului Killinger, care încă nu apăruse la Bucureşti. Fabricius îi comunică lui Petraşcu, pe un ton grav, că Generalul Antonescu este decis să se retragă şi vrea să lase puterea unui guvern de legoinari, propuşi de comandantul unei Mişcări Legionare, Horia Sima. Decizia lui Antonescu survenea în urma eşecului loviturii de stat şi a haosului produs. Nicolae Petraşcu îi spune comandantului Mişcării, Horia Sima, rezultatul discuţiilor avute cu Fabricius şi cererea expresă de alcătuire a unei liste cu miniştri legionari. Cu lista întocmită de comandantul Mişcării, Horia Sima, Nicolae Petraşcu s-a prezentat la Legaţia Germaniei şi i-a predat-o lui Fabricius.

Decizai lui Antonescu oglindea, de fapt, situaţii reală a ţării. Nu mai putea guverna; era blocat. Nici marile comandamente miliatare nu mai răspundeau ordinelor lui. Excepţie făcea Divizia 3 Infanterie, de la Piteşti.

Ce era să facă? Berlinul nu-i dăduse încă încă avizul. (Alex Mihai Stoienescu, „Istoria loviturilor de stat în România”; Horia Sima, Era libertăţii”).

CINE A OCUPAT INSTITUŢIILE PUBLICE?

AGRESORUL ŞI VICTIMELE

O afirmaţie falsî pa care o susţin denigratorii de profesie ai Mişcării Legionare, este că intervenţia militară a Generalului Antonescu era necesară pentru că legionarii începuseră să ocupe clădirile publice, prefecturi, chesturi, primării e. t. C..

Afirmaţia nu doar că este falsă dar este şi tendenţioasă, dar foarte uşor de combătut. Legionarii nu puteau ocupa aceste instituţii publice pentru că se găseau înm posesia lor legală şi legitimă. Cum să iei cu asalt ceea ce îţi aparţine, nu prin dreptul primului ocupant ci prin dreptul pe care ţi-l oferă legea? Prefecţii, chestorii, primarii şi alţi înalţi funcţionari ai Miniusterului de Interne, se găseau în fruntea acestor instituţii în virtutea decretelor semnate de conducătorul statului, sau prin decizii ministeriale. E absurd şi ridicol să susţii că aceşti înalţi demnitari ai statului, ca nişte bolnavi mintali, s-ar fi dedat la exerciţii de ocupare a propriilor instituţii, pe care le conduceau de mai bine de patru luni. În acest caz, excluzând această versiune ca fiind imposibilă, lucrurilke s-au petrecut altfel. Agresorii trebuie căutaţi în altă parte.

Rebelii nu sunt alţii decât unităţile militare, trimise din ordinul lui Antonescu (nelegal) să ocupe instituţiile publice aflate în custodia reprezentanţilor legitimi ai statului. Aceste unităţi militare nu aveau ce căuta în aceste instiuţii publice, cerând predarea lor. Nu era de competenţa lor să conducă prefecturile, primăriile sau chesturile. Rostul lor era, în cazarmă, unde sub conducerea ofiţerilor lor, să se instruiască pentru apărarea patriei de duşmanii de din afară. Ţara nu-i plătea şi nu le-a pus armele în mâini ca să tulbure ordinea internă, deposedându-i pe funcţionarii statului, legal instalaţi la conducerea acestor instituţii.

Militarii care se prezentau cu escortă să ia în primire chjesturile, prefecturile, primăriile e. t. c. erau rebelii, erau uzurpatorii puterii în stat, ei erau agresorii iar victimele intervenţiei lor neloiale, nedrepte şi anticonstituţionale erau legionarii, care apărau aceste instituţii şi refuzau să se supună somţiei lor.

Funcţionarii legionari se găseau în stare de legitimă apărare ca să organizeze rezistenţa contra acestor intruşi. Din cartea de amintiri a luii Nicu Iancu „Sub steagul lui Codreanu” reproducem convorbirea avută de acesta cu cu un ofiţer care se prezentase pentru a lua în primire chestura de la Sibiu, pe baza unei adeverinţe bătută la maşina de scris, de la comandeamentul militar local. Scena ilustrează cum nu se poate mai bine conflictul dintre legalitatea poziţieilegionare, apărate de Nicu Iancu şi actul de forţă pe care-l executau militarii, din ordinul lui Antonescu.

„Scurt, după ce ajunsesem la chestură, a apărut în faţa porţii acesteia un ofiţer cu grad de maior acompaniat de o escortă militară, cerţnd să fie lăsat în localul poliţiei. I s-a comunicat că poate intra, însă fără escortă. De asemenea i s-au dat asigurări, că, după cxe se va achita de misiunea pe care o avea, va putea părăsi chestura în orice clipă va dori, fără nici un fel de piedică.

După câteva miute mi s-a comunicat că maiorul, comandantul unui regiment de artilerie din localitate, s-ar fi hotărât să intre singur. Semnificativ a fost faptul că după ce i-am garantat cu cuvântul meu de onoare, ceia ce i-au fost comunicate la poarta chestiurii de către un comisar de poliţie şi de însăşi şeful garnizoanei legionare, mi-a solicitat cuvântul de legionar(!), pe care bineînţeles că i l-am dat.

Cu puţin timp în urmă a fost condus în cabinetul meu, situat la primul etaj, unde l-am primit cu toată atenţia.

De la primele cuvunte schimbate cu maiorul Gheorghe Dorian, mi-am dat seama că am de-a face cu un om cult şi de fină educaţie. Deşi în situaţia dată, ne găseam faţă în faţă, ca adversari, conversaţia ce a urmat a fost dusă într-un limbaj foarte ponderat şi într-un ton aproape curtenitor.

Un comisar ce intrase la un moment dat pentru a ne prezenta nişte hârtii pentru semnare, a povestit afară, spre mirarea tuturor, că domnul chestor discută cu domnul maior ca şi cum ar fi doi prieteni vechi, de altfel, în timpul acestei întrevederi s-au servit cafele turceşti.

În executarea misiunii primite de la superiorii săi, ofiţerul mi-a înmânat apoi o adeverinţă ce conţinea doar câteva rânduri bătute la maşină, semnate de un comandant miltar, însuşi Generalul Leventi, comandantul corpului de armată din localitate. Textul acestei adeverinţe era aproximativ următorul

<Dl. maior Gheorghe Dorin, este delegate de noi cu conducerea Chesturii Poliţiei Sibiu . . . Ve-ţi face imediat predarea . . . etc >

Desigur, ca funcţionar public, numit şi întărit în funcţie de însăşi guvernul prezidat Generalul Antonescu, am refuzat să dau urmare acestei invitaţii (sau mai exact somaţii), redactată şi semnată de un comandant militar lipsit în acest caz de orice calitate legală. Iată ce i-am răspuns – cu aproximaţie – , maiorului Gh. Dorian, în timp ce-i restituiam ordinul scris prin care mi se cerea predarea chestiunii:

<Numirea mea în fruntea instituţiei ce o conduc numi-a fost retrasă până în clipa de faţă, sub niciuna din formele prevăzute. Din partea Ministerului de Interne vă dau cuvântul, d-le maior, nu am primit nici un fel de ordin, nu am cunoştinţă să fi fost destituit sau măcar suspendat din serviciu.

Mă găsesc, deci, în exerciţiul legal al fucţiei în care am fost numit, iar datoria mea este de a apăra în acets oraş ordinea legală, împotriva oricăror încercări de tulburare sau răsturnare a ei, din orice parte ar veni. Ţinând seama că nu ne aflăm nici sub stare de asediu, refuz categoric de a lua în considerare un ordin venit de la o persoană sau autoritate lipsită de competenţă.>

Maiorul a recunoscut că situaţia ce s-a creat este întradevăr, cum nu se poate mai confuză, că el nu înţelege nimic din ceea ce se petrece; în cel priveşte el execută doar un ordin.

Discuţia a continuat apoi pe un ton familial, iar la sfârşit am adăugat zâmbind:

<- Ce a-ţi zice d-voastră, domnule maior, care sunteţi comandantul regimentului 36 obuziere, dacă într-o bună zi m-aş prezenta la dumneavoastră, cu o hârtie semnată de. . . hai să zicem de Înalt Prea Sfiinţia Sa Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, ca să-mi predaţi comandaregimentului? Mi-aţi preda-o? >

Refuzul meu de a mă supune unui ordin emanând de la un comandament militar era perfect legal. Ilegalitatea şi abuzul de putere s-a dovedit a fi din partea celor ce porniseră a pune mâna pe frânele ţării, întrebuinţând în acest scop şiretlicul şi forţa brută” (Horia Sima „Era libertăţii”).

PLANUL ŞI REALITATEA

Generalul Antonescu, ca ofiţer de stat major şi bun strateg, cum se pretindea, luase toate măsurile, ca lovitura de stat contra regimului legionar să se desfăşoare în condiţii optime şi să se încheie cu victorie deplină. Îşi făcuse un plan amănunţit, care, trebuie să recunoaştem, era excelent întocmit şi a urmat câţiva paşi bine definitivaţi:

nu s-a aruncat în acestă întzreprindere antilegionară până ce nu a avut acordul lui Hitler, la audienţa din 14 ianuarie, ca să restabilească „ordinea internă” din România, neameninţată decât de mintea lui bolnavă;

după întoarcerea de la Obersalzburg nu şi-a trâmbiţat succesul obţinut, ci, dimpotrivă, a creat impresia că guvernarea va continua să se desfăşoare în acesleaşi condiţii. În acest sens, a făcut un gest care a surprins şi a întărit convingerea în buna lui dispoziţie faţă de Mişcare – printr-o decizie, a mărit sfera împuternicirlor şi atribuţiilor dr. Victor Biriş, secretarului general al Ministeruliu de Interne şi legionar notoriu. Actul său de bunăvoinţă servea în realitate pentru a-i induce în eroare pe proprii săi colaboratori, pe legionari, camuflţndu-şi intenţiile agresive;

a dat dispoziţii ca pentru ziua H, prefecţii de judeţ şi chestorii de poliţie legionari să lipsească din localităţile lor – rostul faimoaselor convocări la Bucureşti şi alte centre, pentru ca armata să se bucure de avantajul surprinderii, în momentul cţnd va executa ordinul ocupării prefecturii şi chesturilor. În absenţa titularilor legiunii, va fi mai uşor să pună mâna pe ele;

a evitat calea legală pentru noile numiri de ofiţeri în locul legionarilor care ocupau până atunci prefecturile şi chesturile. Nu s-au întocmit decizii sau decrete de numire, iar în monitorul oficial nu a apărut nimic. Dacă s-ar fi îndepinit aceste formalităţi i-ar fi pus în gardă pe legionari, îndemnându-i la rezistenţă;

a fost complice, prin Rioşeanu şi Cristescu, la orgfanizarea atentatului contra maiorului Döring, de către seerviciile aliate. Uciderea ofiţerului german îi oferea un motiv major pentru eliberarea din funcţiea Generalului Petrovicescu. A fost făcut responsabil de acest asasinat omul cel mai nevinovat în această afacere tenebroasă;

a oferit nemţilor versiunea că atentatul se datoreză reorganizării statului dincauza anarhiei legionare, pentru a justifica destituirea lui Petrovicescu. Forurile germane, cu remarcabilă stupiditate, au acceptat teza lui Antonescu şi i-au aprobat măsura acestuia de a-l demite pe Generalul Petrovicescu.

Examinând acest plan în toate aspectele sale, rezultă că Generalul Antonescu trecuse la acţiune sub cele mai favorabile auspicii. Nimic nu părea să împiedice executarea loviturii de stat, în condiţii optime şi cu certitudinea unui final misterios (Horia Sima „Era libertăţii”).

ATITUDINEA ARMATEI ÎN TIMPUL LOVITURII DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

20-23 IANUARIE 1941

Cea mai mare decepţie a suferito Antonescu din partea armatei. De unde credea el că „în doi timpi şi trei mişcări”, ca pe vremea lui Carol, armata va efectua ordinul ce i-a fost transmis, de a ocupa instituţiile statului, ştirile ce i-au venit în ziua marelui asalt, 21 ianuarie 41’, nu erau deloc îmbucurătoare. În unele părţi, armata a fost de la început ostilă ordinelor Generalului şi a făcut cauză comună cu legionarii, ca apărători ai ordinei şi legalităţii..

În alte puncte ale ţării, după încercări neruşite de a ocupa instituţiile, s-au retras în cazărmi, adoptând o atitudine de expectativă în faţa rezistenţei legionare. Au fost şi locuri unde armata a pus mâna cu uşurinţă pe chesturi şi prefecturi, fie profitând de elementul surpriză, fie după ce soldaţii au făcut uz de armă asasinând lume nevinovată.

Situaţia generaşă a intervenţiei militare ordonate de Antonerscu, era, în seara de 21 ianuarie, de nesiguranţă, confuzie şi aşteptare. Ca să înţelegem comportamentul şovăielnic al armatei, trebuie să cunoaştem, în prealabil, curentele de opinie ce străbăteau armata, în ajunul loviturii de stat alui Antonescu. În linii mari, la nivelul comandamentului superior al armatei, erau trei grupe:

o parte din şefii superiori eraunecondiţionat la dispoziţia Generalului Antonescu, ca de pildă Pantazi, Ştefelea şi alţii;

a doua parte aparţineau vechilor cadre carliste, demoralizate şi timorate;

a treia parte, făţiş sau în forul lor interior, manifestau simpatii pentru Mişcare.

În relaţia cu armata, Mişcarea dispunea şi de alte avantaje, de care era lipsit Antonescu:

trupa, marea masă a soldaţilor, era formată din legionari sau simpatizanţi ai Mişcării, într-o proporţie covârşitoare;

tinerii ofiţeri, locotenenţii şi sublocotenenţii, erau în număr impunător afiliaţi spiritual Mişcării Legionare;

elita liceelor militareşi a şcolilor de toate armele, era încadrată în „frăţiile de cruce”.

Această întepătrundere legionaro-militară a paralizat în multre regiuni intervenţia militară ordonată de Antonescu contra Statului Naţional-Legionar.

Atitudinea armatei, în aceste zile tulburi, a fost influenţată şi de necunoştiinţa regală. Actul constituţional de la 14 sptembrie 1940, care consacra existenţa Statului Naţional-Legionar şi funcţia de conducător a statului lui Ion Antonescu purta şi semmnătura regelui Mihai. Ce va face regele cţnd va afla de lovitura de stat a Generalului Antonescu? În favoarea cui va înclina balanţa? Se va asocia cu Antonescu în acţiunea lui distructivă sau va căuta să mijlocească o soluţie de aplanare a conflictului?

În definitiv, regele, era şeful armatei şi un mesaj al lui ar putea avea un ecou larg în comandamentul militar şi în special între tinerii ofiţeri. Dar mai era şi o altă necunoscută, de o importanţă şi mai mare, care i-a determinat pe comandanţi la prudenţă – ce va face Armata Germană din România?Ce atitudine va adopta în conflictul Antonescu vs. Mişcare? Oare nu era Mişcarea Legionară cea care l-a adus la putere pe Antonescu şi se bucură şefii ei de o largă audienţă pe lângă Hitler şi guvernul Reichului? Era greu de anticipat că Hitler va abandona Mişcarea pentru a fi decimată de către Antonescu.

Pe atunci nimeni nu ştia că Antonescu obţinuse în pralabil consimţământul lui Hitler de a restabili ordinea în România, înainte de lovitura de stat. Până când nu a sosit ultimatumul lui Hitler, nici Armata Română şi nici Armata Germanănu bănuia ce decizie a luat guvernul german.

Dovadă sunt manifestaţiile de fraternizare între legionari şi soldaţii germani care se ţineau lanţ pe tot cuprinsul ţării. În seara de 21 ianuarie, rezultatele obţinute de general pe planul acţiunii militare contra legionarilor, nu erau doar nesatisfăcătoare ci de rău augur pentru succesul întregii acţiuni. Trei corpul de armată nu au ăndeplinit ordinul lui Antonescu de a deschide focul contra legionarilor. Comandantul corpului IV din Iaşi, Generalul Coroană, nu numai că nu atrimis armata să ocupe instituţiile publice, dar a fraternizat cu mişcarea.

Cum Iaşii erau oraş de frontieră cu U. R. S. S., era în interesul ţării să se evite orice fel de incidente. Când Generalul Antonescu a telefonat la Iaşi, întrbându-l pe Generalul Coroană care e situaţia locală – să înnebunească şi nu altceva – . Generalul Coroaă i-a răspuns că grupe de soldaţi şi de legionaripatrulează în comun prin oraş şi nu s-a semnalat nici cel mai mic incident. Nici populaţia khazară nu a suferit cu nimic. Cum autoritatea Generalului Coroană cuprindea întreaga Moldovă, în toată regiunea domnea cea mai perfectă ordine.

La Braşov, Generalul Dragalina Corneliu, comandantul corpului de armată VI, a urmat o conduită asemănătoare. A refuzat să execute ordinele scelerate ale lui Antonescu, de a trimite armata să-i scoată cu forţa din instituţiile publice pe legionari şi au convenit să se respecte reciproc şi să vegheze în comun la menţinerea ordinii. Altă lovitură de măciucă în capul lui Antonescu. Două corpuri de armată fuseseră scoase din funcţie, neîndeplinind sângeroasa misiune ce le-a ordonat-o Antonescu.

La Sibiu, sediul corpului VII armată, s-a petrecut o timidă încercare din partea comandantului local, de a lua în stăpânire chestura şi prefectura, conform ordinelor primite. Generalul Leventi, comandantul corpului de armată, a trimis ofiţeri cu adeverinţe semnate de el, ca să ia în primire instituţiile publice aflate în posesia legionarilor.

Generalul Leventi, în faţa rezultatului negativ al demersului său nu a forţat nota. A luat act de refuzul legionarilor de a preda prefectura şi chestura şi a consemnat trupele în cazarmă.

Nici al treilea corp de armată, care avea ca rază de acţiune Ardealul de Vest şi Bantul nu răspundea la ordinele lui Antonescu.

În Dobrogea comanda Generalul Avramescu. La tulcea şi Constanţa a trimis unităţile miltare ca să ia în stăpânire instituţiile publice cu succes parţial. La tulcea, armata, a ocupat prin surprindere chestura, profitând de lips achestorului, convocat la inspectoratul regional.

Dar legionarii au prins de veste şi deşi prefectul Mitică Predescu, era lipsă din localitate, convocat la Bucureşti, s-au baricadat la prefectură până când a venit ordinul de evacuare dat de comandantul Mişcării.

La Constanţa, instituţiile publice au rămas până în ultima clipă pe mâinile legionarilor. Generalul Avramescu, om ales şi nobil, nua vrut să verse sânge nevinovat, dând curs „ad-litteram” ordinelor scelerate ale lui Antonescu.

A luatanumite măsuri, dar nu i-a atacat pe legionari, continuând să păstreze cu ei o linie de dialog şi bunăp înţelegere vrând să-i convingă să cedeze de bună-voie. O altă înfrângere pentru Antonescu. Situaţia a rămas staţionară pâna ce a venit ordinul de evacuare dinm partea lui Horia Sima.

În Moldova de sud, la Tecuci, unde fusese mutat comandamentul corpului III armată, care înainte fusese la Chişinău, Generalul Atanasiu, şeful acestuicorp, aluat o atitudine identică, binevoitoare faţă de Mişcare. Ca urmare, subalternul lui, Generalul Popescu, care comanda divizia de la Galaţi, s-a înmţeles din primul moment cu aotorităţile legionare, ca să păstreze în comun ordinea. Iată mărturia lui Gheorghe Costea, care a trăit aceste zile la Galţi:

„Ordinul de la Generalul Antonescu, ca armata să ocupe clădirile publice, n-a avut nicio urmare la Galaţi. Ofiţerii desemnaţi să ia în primire instituţile publice nu s-au prezentat şi nici nu s-a recurs la forţă. Primăria, prefectur, chestura şi-au continuat serviciul normal. Nu a fost nevoie să ne baricadăm în ele pentrua ne apăra contra unei acţiuni militare, deoarece armata nu a intervenit. Autorităţile legionare, s-au prezentat Generalului Popescu, pentru a ajunge cu el la o înţelegere.

Pentru a-şi arăta bune credinţă, Generalul Popescu a venit cu următoarea credinţă pentru păstrărea ordinii: dat fiind că suntem oraş de graniţă, ca nu cumva să profite ruşii de dezordine şi să ne atace, până ce se vor limpezi lucrurile la Bucureşti, să constituim echpe comune, formate din legionari şi soldaţi, care să menţină ordinea ăn oraş.

Propunerea era excelentă căci fiecare rămţnea pe poziţia lui. Generalul Popescu nu ne cerea să părăsim instituţiile publice în care activam.

Am fost de acord cu el şi am pus imediat idea în aplicare. Din acel moment, patrule mixte formarte din soldaţi, conduse de legionari şi ofiţeri, patrulau prin oraş, spre satisfacţia generală a întregii populaţii” (Mărturii despre legiune).

Mai dramatică, chiar disperată se arăta a fi situaţia lui Antonescu chiar în capitală. Provinciile erau departe şi nu toate ştirile ajungeu la auzul populaţiei. Dar în Bucureşti, oricine putea să constate „de visu”, eşecul loviturii de stat a lui Antonescu.

Bucureştii erau sediul corpului II armată şi dispunea de puternice contingente militare. Nu e nici o îndoială că dacă regimentele din capitală –ar fi năpustit asupra instituţiilor publice ocupate de legionari, le-ar fi cucerit cu uşurinţă.

Disproporţia nu era la număr ci la puterea de foc. De ce nu a făcut Antonescu uz de această importantă forţă militară? Din acelaş motiv pe care l-am pomenit mai înainte: nu era sigur de reacţia unităţilor din capitală, nici la nivelul comandamentului şi nici al trupelor. Îi era teamă să nu se producă acte de fraternizare, ca la Iaşi, Timişoara, Braşov şi alte localităţi- şi atunci a preferat să consemneze regimentele în cazărmi, ca o rezervă potenţială, până când se vfa lămuri situaţia cu ajutorullui Hitler.

Înfrângerea lui Antonescu pe plan militar la Bucureşti, se vedea cu claritate din situaţia penibilă în care a ajuns, sfătuit de Cristescu şi colonelul Rioşeanu. Se rtefugiase în palatul preşedinţieie alături de cei doi sfetnici din umbră, unde se baricadase ca într-o cetate, iar dincolo de Piaţa Victoriei, capitala era totalmente în mâna legionarilor, Generalul Antonescu era prizonier în palatul preşedenţiei.

În acest primetru a rămas Antonescu blocat până ce a venit ultimatumul lui Hitler.

Neavând încredere în trupele din capitală, Antonescu a început să-şi aducă trupele fidele din provincie, în special de la Piteşti. Mişcările de trupe au încetat în ziua de 24 ianuarie 1941 când oricum, rezistenţa legionară luase sfârşit în urma ultimatumului lui Hitler şi ordinului lui Horia Sima (Horia Sima „Era libertăţii”).

INTERVENŢIA REGELUI MIHAI ÎN EVENIMENTELE DIN IANUARIE 1941

Regele Mihai se afla la Sinaia în momentul loviturii de stat. Fără îndoială că Antonescu ştia că regele pleacă la Sinaia şi a alea tocmai momentul absenţei lui din capitală. Regele s-a decis să vină la Bucureşti pentru pentru a mijloci o aplanarea conflictului dintre Legiune şi Antonescu.În definitiv, era datoria lui să intervină într-un conflict care afecta ordinea constituţională. Actul constituţional de la 14 septembrie purta două semnături: a regelui şi a Generalului Antonescu.

Ceea ce a făcut Generalul Antonescu în timpul loviturii de stat era o flagrantă violare a Constiuţiei în vigoare, la acea vreme.- pe de o parte ignora semnătura regelui de pe documentul care legitima Statul Naţional-Legionar, pe de altă parte urmărea să elimine Legiunea din guvern şi din stat, întrebuinţând forţa. Procedeul Generalului Antonescu de a rezolva neânţelegerile cu Mişcarea Legionară era anticonstituţional iar rezistenţa Mişcării era justificată.

El trecuse peste autoritatea regelui, care-i acordase puteri depline la 6 septembrie şi i-le reînnoise prin actul constituţional de la 14 septembrie. Ion Antonescu nu putea interprinde o acţiune în contra Mişcării, fără consultarea suveranului. El săvârşise un dublu sperjur, atât contra suveranului cât şi faţă de Mişcarea Legionară, căreia îi datora ascensiunea la conducerea statului.

Regele Mihai dorea să ajungă cât mai repede la Bucureşti, pentru a media conflictul Generalului Antonescu cu Mişcarea Legionară, pentru a găsi o formulă de împăcareintre aceştia. Era datoria sa să intervină, deoarece Antonescu nu respectase semnătura regală de pe actul constituţional de la 14 septembrie. Generalul aflase de plecarea regelui de la Sinaia, cu intenţia de a reveni la „Palatul regal” din Bucureşti.

Antonescu, împreună cu Eugen Cristescu, directorul S. S. I şi colonelul Rioşeanu, erau foarte îngrijoraţi, pentru că regele Mihai le putea încurca planurile de eliminare a Legiunii din fruntea statului. Un contact între rege şi Legiune ar fi avut aceleaşi urmări, incalculabile, în planul întocmit de cei trei. Dar dacă regele îl va obliga pe Antonescu să dea înapoi, după ce s-a convins că el este agresorul, sau chiar să-l destituie, alegând o altă formulă de guvernare, conform prerogativelor regale? Cu orice preţ, regele, trebuia împiedicat să ajungă la Bucureşti. De aceea, Antonescu, l-a trimis în Valea Prahovei, în întâmpinarea rgelui Mihai, pe Rioşeanu, însoţit de o trupă de agenţi şi jandarmi, având ca misiune să-l sfătuiască pe rege să nu se implice în evenimente şi să se întoarcă la Sinaia. Motivul invocat de Rioşenu regelui Mihai, era că situaţia din capitală este tulbure şi este riscant, pentru suveran, să se aventureze, până ce nu va fi restabilită ordinea. Cu toate argumentele invocate de Rioşeanu, regele nu era dispus să renunţe la planul său de a ajuinge la Bucureşti pentru medierea conflictului. Atunci Rioşeanu i-a comunicat regelui că în cazul în care nu se supune, are ordin de la Antonescu să-l aresteze. Un baraj de jandarmi îi tăia regelui calea. Era pur şi simplu arestat şi obligat să se întoarcă la Sinaia sub pază. Regele Mihai şi-a dat seama de ticăloşia lui Antonescu. I s-a dat voie să revină în Bucureşti abia după ce Antonescu devenise stăpânul ţării, cu acordul lui Hitler. Care ar fi fost rolul regelui dacă acesta ar fi ajuns la Bucureşti?

– În primul rând să medieze disputa dintre Antonescu şi Legiune, pe baza statutului quo ante, adică respectul actului de la 14 septembrie 1940. din documentele pe care le avem, reiese că, dacă bunele oficii ale suveranului nu ar fi dat rezultate, regele mai avea în rezervă alt plan. Văzând că formula statului Naţional-Legionar nu este viabilă, era dispus să anuleze actul de la 14 septembrie, dar, concomitent, să-i retragă şi Generalului Antonescu deplinele puteri şi titlu de conducere a statului. Regele, profitţnd de acest conflict, voia să-şi recapete în formă plenară prerogativele regale. Mai departe, ar fi numit imediat un guvern prezidat de mareşalul Prezan, a cărui misiune principală ar fi fost să organizeze alegeri cu toate partidele, pentru ca, în urma rezultatelor, să se formeze guvernul definitiv.

Numirea mareşalului Prezan ar fi fost oportună, atât pentru ordinea în ţară, cât şi pentru a linişti temerile Berlinului.

Chiar Ion Antonescu va recunoaşte la procesul din 1946, că a primit din partea legionarilor de trei ori propunerea să organizeze alegeri, dar că i-a refuzat, sfătuit de liderii partidelor istorice şi de Filderman, preşedintele comunităţii khazare din Romţnia. Aceştia nu doreau organizarea de alegeri, pentru că imensa popularitate a Legiunii în masele popular ar fi propulsat Legiunea singură la conducerea ţării, Ion Antonescu ar fi devenit un simplu comandant al unei unităţi militare, iar liderii partidelor şi comunitatea khazară şi-ar fi pierdut influenţa politică şi economică. (Horia Sima Era Libetăţii).

IMPLICARE G. P. U. ÎN EVENIMENTELE DIN IANUARIE 1941

Într-un studiu apărut la Paris în 1934, era prezentat rolul provincial al activităţii G. P. U. în lume. „Misiunea generală a G. P. U este spionajul şi pregătirea revoluţiei mondiale.” Nici o ţară nu este uitată. Peninsula Balcanică, ea însăşi, a înghiţit într-un an, nu mai puţin de 5 milioane de dolari. . . . Această activitate nu a întârziat să-şi arate roadele: încăerările pe drumuri publice, grevele, un asasinat politic ocazional, contribuie la ceea ce se numeşte în Rusia – producerea stării de spirit revoluţionare.

Aceste manifestări sunt întotdeauna urmate de rapoarte circumstanţiale, trimise de G. P. U la Moscova, care anunţă invariabil „Revoluţia ca iminentă”.

Ar fi o naivitate să credem că U. R. S. S stătea în tot acest timp cu mâinele în sân şi se uita cum trupele germane intră în România. Uniunea Sovietică aştepta o ocazie pentru a produce dezordine în România şi ca orice putere care se respectă, şi-a început lucrarea din timp, prin G. P. U, ramura externă a temutului N. K. V. D. (K. G. B).

Servicile secrete sovietice, conduse de khazari, începuseră încă din decembrie 1940, acţiunea de dzinformarte, răspândind ştiri conform cărora, în România situaţia este extrem de grea, regele Mihai a părăsit ţara, se pregăteşte o revoluţie generală deoarece între membrii guvernului există neînţelegeri.

Cu ajutorul secretarului de stat, colonelul Rioşeanu (khazar) şi al directorului S. S. I, Eugen Cristescu (tot khazar), astfel de informaţii erau aduse la urechile lui Antonescu. Paralel, U. R. S. S acţiona şi prin provocare.

În noaptea de doi spre trei ianuarie 1941, vase sovietice de război, au încercat să pătrundă pe braţul Sulina, iar pe data de 5 ianuarie, grănicerii ruşi au atacat pichetul de grăniceri români Broscăria. A doua zi, au atacat alt post la 7 km. Un document din arhiva S. S. I. , scos la lumină, arată că în ziua de 12 ianuarie a.c (1941), la Cernăuţ, funcţionarii sovietici răspundeau celor ce voiau să vină în România, să nu insiste, căci în curând, vor putea trece fără autorizaţie, deoarece înmtre 20-25 ianuarie, va izbucni o revoluţie în Ţara Românească, iar U. R. S. S va ocupa o mare parte din teritoriu românesc”.

De altfel, însăşi militarii sovietice, răspândeau ştirea că U. R. S. S, va ocupa România, motiv pentru care ţineau atâtea trupe în Bucovina. Pe 21 ianuarie, în timpul „rebeliunii”, ruşii au adus la Unghenin, două trenuri cu trupe şi unul blindat. Populaţia din comunele de lângă frontierăa fost evacuată. Pentru a susţine cele de mai sus, reproducem textual, harta apărută în revista oficială germană”Volh und Reich”, care marchează fiecare ţară, datele infiltraţiilor, acţiunile comunismuluio sovietic. La România figurează „Ianuarie 1941”. În această revistă, în articolul „Sud-estul şi războiul contra sovietelor”, se susţinea:

„Puciul antonescian din 20-23 ianuarie 1941, a fost provocat cu scopul de a elimina de la putere Mişcarea Legionarea şi de abolirea statului Naţional –Legionar”.

Un alt document scos la lumină, din arhivele Marelui Stat Major al Armatei Române, ne indică că:

„Ruşii stiau cu o săptămână înainte, că în România vor izbucni evenimentele sângeroase, care vor duce la căderea regimului Naţional-Legionar.”. Aparent aliate, Germania şi U. R. S. S., vor continua să-şi ducă lupta în România: una pentru ocupaţia stabilă şi control asupra resurselor (mai ales petroliere), cealaltă pentru împiedicarea acestei strategii şi pentru trecerea statului Român în sfera de influenţă sovietică.

Distrugerea stabilităţii române era un plan mai vechi. Aceste două surse documentare citate în studiu, ne arată că U. R. S. S se pregătea de un atac asupra României, şi era prevenită asupra dezordinelor ce urmau să se petreacă la Bucureşti şi în ţară (Alex Mihai Stoenecu –„Istoria loviturilor de stat în România”, Cornel Dan Niculae – „Războiul nevăzut al khazrilor sionişti cu Româniii”, Teodor Filip –„Adevăruri explozive”).

CONTRAATACUL

Elementul surpriză pe carecontau Antonescu şi Eugen Cristescu, cel care a întocmit planul ca armata să ocupe în cea mai mare grabă instituţiile puiblice, pentru a evita o reacţie legionară, nu a avut efectul dorit. Doar în câteva judeţe, unde Mişcarea nu dispunea de o organizaţie puternică, ocuparea instituţiilor „manu-militari” s-a realizat fără împotrivire. Acolo unde, însă, Legiunea era tare, absenţa prefecţilor convocaţi fraudulos în capitală, în vederea unor „consfătuiri economice”, a fost substituită de alte organe conducătoare sau şefii de judeţ.

Aşa, de pildă, la Sibiu, prefectul judeţului, Dr. Ion Fleşeriu, fiind plecat la Bucureşti, conducerea rezistenţei contra loviturii de stat, a preluat-o chestorul Nicu Iancu, sprij9init de întreaga organizaţie judeţeană.

Ca urmare a acestor reacţii neprăvăzute în planul operativ al lui Eugen Cristescu, chiar dacă numite poziţii deţinute de legionari în stat, s-au pierdut în primul moment de luminăceală, au fost repede recucerite prin energia intervenţiei a şefilor legionari locali.

La Timişoara, comandntul diviziei, a trimis o companie de soldaţi ca să ocupe sediul prefecturii. Compania s-a desfăşurat în faţa prefecturii, în aşteptarea ordinului să pătrundă în clădirea ce se afla înposesia legionarilor, dar în acelaşi timp, se adunaseră în faţa prefecturii mase mari de tineret, muncitori şi ţărani, veniţi din satele dimprejur.

Comanda lor o avea Ică Tănase. Acesta a îndemnat masele de ţărani să se apropie de linia soldaţilor şi să-i încercuiască. Cea mai mare parte a soldaţilor erau legionari, sau simpatizanţi ai Mişcării. Între legionari şi soldaţi au început discuţii prieteneşti. Ică Tănase s-a amestecat în vorbă şi i-a făcut pe unii soldaţi şi grade superioare să predea armele legionarilor, iară rupă rândurile şi să se întoarcă la cazarmă. N-a fost nevoie de prea multe discuţii. Soldaţii au lăsat armele legionarilor şi s-au întors în cazarmă.

După această păţanie, comandantul diviziei nu a ami scos nici-o unitate pe stradă, de teamă să nu se repete actul de fraternizare.

Totul s-a petrecut fără preiuni, fără violenţe, printr-un proces de întepătrundere sufletească între legionari şi soldaţi.

La Arad, un regiment a avut aceeaşi soartă. Trimis de comandamentul militar local să ocupe instituţiile publice, cţnd au dat de masele legionare, au fraternizat cu „rebelii” adică cu fraţii lor de sânge şi convingeri. Regimentul a făcut stânga-împrejur spre cazarmă. Legionarii au rămas stăpâni pe prefectură, instituţiile publice şi tot oraşul.

Cazurile acestea au fost extrem de numeroase, în toată ţara. La prima încercare de a forţa nota, armata s-a izbit de ostilitatea soldaţilor şi a tinerilor ofiţeri, de a se încăera cu legionarii. A dou zi după lovbitura de stat, ordinul, ca acolo unde se întâmpină rezistenţă, la ocuparea clădirilor publice, să se întrebuinţeze forţa, trăgţnd fără milă. Ordinele erau categorice. La Brăila, prefectura era ocupată de legionari. Armata a tras în ei şi 11 tineri legionari au plătit cu viaţa, rezistenţa la uzurparea antonesciană.

La Ploieşti s-a produs o lată tragedie. Victor Silaghi, comandant legionar de pe timpul Căpitanului, fusese numit de Horia Sima şef al organizaţiei Prahova. Vîzţnd ce se întâmplă în capitală, Silaghi, a plecat urgent cu maşina la Ploieeşti, în 21 ianuarie , pentru a se interesa de situaţia din jiudeţul său. Însoţit de încă doi legionari, s-a dus la prefectura judeţului, unde spera să-l găsească pe prefectul legionar Măntăluţă. Dar aici se afla deja armata. Cţnd a încercat să intre, un sublocotenent zelos, a dat ordinul să se tragă în paşnicii legionari, care voiau să se ceară doar explicaţii.

Îşi poate imagina oricine că trei oameni fără arme nu se puteau încumeta să-i scoată pe soldaţi din perfectură, pentru a restabili ordinea interioară.

Silaghi a fost lovit mortal. A mai căzut un tânăr legionar, Badea Popescu, şeful frăţiilor de cruce din Prahova.

A fost şi capitale de judeţ în care ocuparea prefecturii judeţene s-a făcut fără nici-o împotrivire, ca de pildă Muscel, Dâmboviţa, sau Oltenia. Dar aceste trofee antonesciene, reprezentau o minoritate pe aria întinsă a ţării. În seria de 21 ianuarie, situaţia se stabilizase, în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova şi Dobrogea erau controlate de legionari..

În Moldova şi Oltenia, multe prefecturi au fost ocupate de armată, dar mai existau altele, unde legionarii au ajuns la un compromis, cu militarii.

Trebuie precizat că victoria legionară contra uzurpatorului, nu se putea realiza fără atitudinea binevoitoare a armatei, la marile ei comandamente. Dacă în toate părţile, armata proceda ca la Brăila, fără îndoială că legionariii nu ar fi putat rezista.

Ar fi curs mult sânge. Mii de oameni ar fi fost ucişi. Într-un cuvânt ar fi fost declanşat un război civil. Poate acest lucru, ar fi dorit triumviratul de tristă amintire: Antonescu, Cristescu, Rioşeanu.

Trebuie să-i omagiem pe generalii de înaltă ţinută morală, patrioţi şi înţelepţi, care, văzând situaţia creată în ţară de lovitura de stat, a celor trei, a refuzat să-i urmeze ordinelel scelerate ale conducătorului. De asemenea, trebuie să ne aducem aminte cu recunoştinţă şi de masele de soldaţi care au fraternizat cu legionarii şi de tinerii ofiţeri care au luat aceiaşi atitudine nobilă. S-a realizat de fapt o coaliţie militaro-legionară, care a permis Mişcării sa-şi afirme supremaţia faţă de încercarea d uzurpare a Statului Legionar legal şi legitim de către cei trei. Antonescu, Cristescu şi Rioşeanu (Horia Sima „Era libertăţii”).