ORIGINILE LOVITURII DE STAT DE LA 21 – 23 IANUARIE 1941

Cauzele care l-au determinat pe Generalul Antonescu să recurgă la forţă, pentru a-i expulza pe legionaro de la conducerea statului încălcând ordinea constituţională în vigoare, sunt multiple şi variate.

Le enumerăm pe cele mai importante:

Firea lui orgolioasă

nu putea suporta pe nimeni lângă el, care să-i îngrădească exerciţiul puterii;

nu era capabil de o colaborare loială, de o împărţire a răspunderilor, căci odată ajuns la un rang în stat, ţintea la o poziţie mai înaltă;

pentru a-şi atinge ţelul nu avea nici un scrupul;

pactul cu Mişcarea era o soluţie provizorie, impusă de necesitatea de a-şi consolida puterea, dar din primul moment s-a gândit să depăşească această fază, fie aservind Mişcarea fie înlăturând-o.

Cruzimea înnăscută

nu iubea poporul şi vărsa sângele lui cu uşurinţă. În 1907, din ordinul lui au fost ucişi la Galaţi, ţărani şi muncitori care se răsculase pentru o bucată de pâine;

a jertfit fără rost 70 000 de români la asaltul Odessei;

credea doar în stat, poporul nu era altceva decât un fel de materie primă, destinată să întreţină statul cu sacrificiile lui. Era un patriot sui-generis, înţelegând prin patriotism supunerea celorlalţi propriei sale persoane.

Bun militar dar nu om politic

nu era capabil să se orienteze în timp, să vadă dincvolo de interesele imediate, care se confundau cu propriile lui interese de doiminaţie;

a mers în 1940 cu puterile Axei pentru că doar cu sprijin german putea să ajungă la putere şi să se menţină. Când frontul de răsărit a început să se clatine, a uitat de propriile declaraţii de loialitate faţă de Hitler şi a început să sondeze partea cealaltă, pentru a ase desprinde de Axă, la momentul oportun.

O nouă camarilă

– în jurul Generalului Antonescus-a constituit un alt anturaj, de aceiaşi extracţie infamă ca şi a regelui Carol al II – lea. Camarila îl împingea la o ruptură cu mişcarea. Setea de putere, banii şi alte interese, s-au întreţinut, formţnd noua platformă politică a camarilei.

Între anturajul antonescian şi mişcare s-a produs o rivalitate crescândă, care nu putea duce decât de la otrăvirea relaţiilor între părţi

O camarilă înstrăinată de neam

Anturajul Generalului Antonescu, nu era animat de sentimente naţionale, ca să-şi dea seama de răul ce-l putea face ţării.

Era o camarilă deschisă infiltraţiilor străine, din care nu au lipsit nixci agenţii puterilor ostile Axei: englezi, americani, khazari. Obiectivul acestor „infiltraţi” era să provoace ruptura Generalului cu mişcarea legionară, căci odată rămas singur în fruntea statului, putea fi mai uşor de manevrat (Horia Sima „Era libertăţii”).

LIPSA DE SIMŢ POLITIC A LUI ION ANTONESCU

Antonescu nu era un om politic. Una este să conduci o armată şi cu totul altceva să conduci o ţară. Omul politic posedă o perspectivă în adâncime a intereselor naţionale. El vedea doar ceea ce se întâmpla în faţa ochilor, dar trăgea concluziile necesare pentru a prevedea evenimentul, pentru a prefigura viitorul. Antonescu nu era capabil să prevadă consecinţele unei acţiuni, pentru că era prea ancorat de propria persoană, dorindu-şi prea mult puterea.

Ce să facem o comparaţie – ce deosebire de Ionel Brătianu în preziua intrării în război a Romţniei alături de antantă, în 1916 – . Cu câtă artă şi răbdare a smuls de la aliaţi tratatul prin care i-se asigura României alipirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Cum a ştiut Brătianu să se dea la o parte, făcându-i loc lui Marghiloman, când România, trădată de ruşi şi izolată, nu mai avea altă ieşire, decât să încheie pacea cu Puterile Centrale.

Nu a asculta (din motive personale) sfatul lui Muhail Sturdza, de a nu semna Pactul Trpartid, care ne-a băgat în război cu S. U. A.

Un om politic şi-ar fi dat seama de valoarea Mişcării Legionare, într-un război de natură ideologică ce bătea la uşă.

Hitler, nici el nu era un om politic. Avea calităţi, dar nu se putea compara cu Bismark, la care se referea adeseori şi nici nu au urmat învăţăturile lui Clausewitz.

Ei credeau numai în forţa lor militară şi au ignorat marele aport militar ce-l puteau aduce puterilor Axei naţionalismul european împotriva bolşevismului.

Aceiaşi lipsă de simţ politic l-a determinat pe Antonescu să-l trateze pe tânărul momarh ca pe un copil. În loc de a-l lua spre ocrotire, de a-l asocia la treburile statului pentru a-l pregăti „pentru ziua de mâine”, l-a ţinut la distanţă de sfera sa de putere, desconsiderţndu-l ca pe un copil slab de minte.

Această desconsiderare a regelui l-a împins pe tânărul monarh să-şi caute refugiul la acele forţe şi la acei indivizi care îi oferea perspectiva unei schimbări de front şi trecerea în tabăra aliată.

Dacă 23 august s-a realizat în comdiţiile dezastruase a unei capitulări, faptul se datoreză şi tensiunii crescânde între megalomania Generalului şi amărăciunea unui suveran care se vedea tratat fără nici un respect pentru rangul său în stat (Horia Sima „Era libertăţii”).

O FORMIDABILĂ COALIŢIE ÎMPOTIVA

MIŞCĂRII LEGOINARE

Pentru a pătrunde în esenţa evenimentelor de la 21-22 ianuarie 1941, trebuie să luăm în considerare forţele care în acel moment s-au coalizat pentrua provoca dărâmarea Statului Naţional – Legionar.

Un front antilegionar întins şi puternic, s-a închegat în săptămânile care au premers loviturii de stat. România nu putea fi scosă în acel moment din axă – Armata Germană era în ţară, iar Antonescu semnase Pactul Tripartit – dar se putea slăbi baza operativă a Axei la Bucureşti prin ruptura Generalului de „Mişcare”. Odată obţinut acest succes, Generalul putea fi uşor manevrat de anumite forţe.

Formidabila coaliţie îşi avea centrul de greutate în străinătate, sprijinându-se în interiorul ţării pe serviciile secrete ale Angliei (Intelligence Service), Statelor Unite (O. S. S.), U. R. S. S. (G. P. U.) şi Mosadul khazar. Îngloba apoi partidele politice, restul cadrelor carliste şi puternicele organizaţii khazare.

Liderii partidelor Şărănesc şi Liberal, surprinşi de amploarea biruinţei legionare şi speriaţi de moartea violentă a lui Iorga şi Madgearu, cereau Generalului să pună capăt „anarhiei” din ţară, plângându-se că la ameninţă viaţa.

Restul cadrelor carliste stăteau la pţndă, aşteptţnd momentul să-şi ia revanşa.

În ceea ce îi priveşte pe khazari, aceştia îşi vedeau zguduită dominaţia lor economică din România, dar mai ales se temeau de represaliile sângeroase, din partea legionarilor ca răzbnare pentru partciparea lor via –Elena Lupescu, la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi apoi la baia de sânge din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939.

Preşedintele comunităţii khazare, Filderman, era adeseori primit în audienţă la Ion Antonescu, cerându-i acestuia măsuri de protecţie a populaţiei khazare contre „execeselor legionare”.

Arcul monstruosei coaliţii mergea mai departe, acaparţnd şi anturajul lui Antonescu, unde a găsit un mediu favorabil datorită mănunchiului de intriganţi din jurul puterii. Elementele agreate de Antonescu îl aţâţau din toate puterile pe acesta ca să separe de „Mişcare”.

Mai rămânea să fie captată şi piesa principală, conducătorul statului, pentru ca separarea să se producă (Horia Sima „Era libertăţii”).

După 1990 a ieşit la lumină un document din arhiva YAD VASH-emului, din Ierusalim, care ne arată schema întocmită de V. Richter, în privinţa „sferei de putere”, în timpul regimului antonascian, gradată pe nivele:

Fabricius,

Maria Mareşal Antonescu

filderman

general C. Z. Vasioliu;

Mihai Antonescu, în cercul său intrând Generalul Diaconescu, Alexandru Bădăluţă şi Mircea Grigorescu;

Eugen Cristescu, în cercul său intrţnd colonelul Rioşeanu, Locotenent-colonelul Traian Borcescu, maiorul Cristescu, Gh. Cristescu, G. Petrovici, L. Klaustian, Toni Mânzatu, Victor Ionescu şi colonelul Proca;

Veturia Goga (Gh. Buzatu „Din istoria secretă a celui de al doilea război mondial” vol II)

. . . SI-A VENIT IANUARIE 41’

IMPLICAREA KHAZARILOR ÎN

AŞA ZISA „REBELIUNE”

CONVENŢII SECRETE ÎNTRE KHAZARI ŞI S. S. J.

Graba Antoneştilor de a se debarasa de incomozii lor parteneri din guvern devenise atât de obsedantă pentru general, încât chiar în ziua de „Boboteză” (6 ianuarie), la sugestia lui Eugen Cristescu, Antonescu face o nouă provocare legionarilor.

În 1941, Boboteza, s-a nimerit să cadă într-o duminică. În această sărbătoare creştină, cheamă la ordine pe Horia Sima „să-l muştruluiască pentru dezordinile poliţiei legionare”. Planul cu „muştruluiala” fusese stabilit într-o şedinţă secretă a camariştilor principali: Mihai Antonescu, Alexandru Rioşeanu şi Eugen Cristescu, şedinţă care avusese loc sţmbătă seara – 5 ianuarie 1941. La învinuirile proferate a Generalului Antonescu la adres poliţiei legionare, Horia Sima îi răspunde conducătorului:

„A-ţi fost tendenţios informat, domnule general. Ştiţi bine că de la 30 noiembrie, anul trecut, nu mai există poliţie legionară nicăieri în ţară. . . Am recunoscut că în trecut s-au comis oarecare mici nelegiuiri. Ele s-au datorat în primul rţnd faptului că s-a trecut de la un sistem la un alt sistem, că această trecere a avut şi trebuie să aibă substanţă revoluţionară, un sistem de guvernare ce a fost nevoit să facă dreptate miilor de martiri legionari prin acţiuni în afara paragrafelor de legi. Noi am condamnat aceste acţiuni, dar condamnăm şi nesăbuinţa acelor cercuri, care prin diferite tertipuri oculte le-au generat în execuţiile de la Jilava. Iar dv. D-le general, e bine să ştiţi că aceste cercuri nu se găsesc printre legionari . . În prezent, după tot ce ştim noi – şi daţine voie să ştim şi noi ce se întâmplă în ţară – lucrurile au iontrat pe făgaş normal . . . Dacă însă, totuşi, vi s-au semnalat unele abuzuri, vă rugăm să le verificaţi prin surse neutre, pentru că ele nu aparţin „Mişcării”, ci după câte ştim, aceste abuzuri, dacă au avut loc, ele au fost puse la cale în birouriled-lo Rioşeanu şi Eugen Cristescu.

Un alt mijloc de a soluţiona criza ar putea fi consultarea electoratului. Legiunea este de acord cu organizarea unor alegeri parlamentare în vara acestui an (1941)”. Antonescu s-a opus categoric, motivându-şi poziţia prin faptu că nu mai vreasă reactualizeze „haosul politic” din trecut prin mascarada unor alegeri . . .

Văzând că nici aceadstă variantă nu este agreată de general, Horia Sima, pentru a pune capăt diferendului dintre Antonescu şi legionari, îi propune să fie consultată naţiunea printr-un plebiscit (singura formă electorală agreată de Antonescu), să spună ea, naţiunea, în mod liber, dacă vrea la conducerea ţării pe Generalul Antonescu sau Mişcarea Legionară, legionarii luându-şi solemn angajamentul de a se supune voinţei naţionale în mod desăvârşit. Dar nici această soluţie nu a fost acceptată de Ion Antonescu, pentru că îi era teamă că va pierde puterea. Generalul s-a înfuriat rău, spunănd:

„Între noi totul s-a terminat . . . o să regretaţi! . . . Sunteţi iber domnule Sima!”

După discuţia cu şeful Legiunii, care a fost deosebit de violentă, Antonescu s-a decis, irevocabil, să termine odată cu această „psihofobie” care se cheamă „Garda de Fier”. La propunerea lui Ică Antonescu, Generalul a acceptat ca înainte de a emite ordinul de atac, să fie consultat Fabricius. Ministrul german la Bucureşti cunoştea foarte bine întregul mecanism pregătit pentru „încuminţirea” legionarilor şi era de acord să fie aplicat, dacă nu apare altă soluţie între timp. În discuţia pe care a avut-o cu ministrul german, Ică Antonescu, a reieşit că Fabricius este în favoarea uneinoi întrevederi Hitler – Antonescu înainte de orice. Realitatea este că această nouă vizită figura în programul Generalului, dar ea a fost stabilită cît mai urgent posibil, în convorbirea Ică Antonescu – Fabricius, în după-amiaza zilei de 6 ianuarie 1941. În mesajul care a ajuns la conducătorul statului, Generalul era încredinţat de diplomatul german, care se considera cel mai intim sfătuitoral său, că legionarii îl vor vizita pentru a se „explica” şi a se reînnoi angajamentele de ascultare şi de garantare a ordinii interne.

Horia Sima îşi dădea seama, pe fiecare zi ce trecea, că Generalul nu mai avea încredere în el şi în „Legiune” iar ruptura devenea iremediabilă şi inevitabilă.

A doua zi, la 7 ianuarie 1941, cu oczia onomasticii conducătorului statului, conducerea Muşcării Legionare l-a felicitat în cuvinte omagiale şi în mod sincer (legionarii încă mai sperau că vor reuşi până la urmă să câştige inima Generalului cu adevărat)şi-a luat din nou angajamentul că la opera de redresare naţională, conducţtorul statului se poate bizui pe dinamismul şi loialitatea legionarilor.

În următoarele două săptămâni, legionarilor li se va da posibilitatea să constate – o constatare plină de amărăciune – că Generalul Antonescu, manipulat de camarilla sa, vbrea cu tot dinadinsul să guverneze singur, să folosească toatemijloacele, dar în primul rând violenţa (la el acest irascibil şi vanitos genral mistuit de ranchiună şi de dorinţa de a guverna în spiritul disciplinei d cazarmă, violenţa se exprimă prin capacitatea de foc a tunurilor şi a tancurilor) pentru a nu împărţi puterea cu nimeni.

Dintr-o telegramă din 8 ianuarie 1941, adresată Ministerului german de Externe, de către W. Fabricius , vom înţelege cam ce păcate avea Horia Sima în campania de defăimare antilegionară a Antoneştilor (campanie ce trebuia să fie mai ales în atenţia Berlinului).

„Încrederea Generalului în ceea cel priveşte pe Sima, este grav atinsă” – cităm din dosarul 9G, filele 77 – 79, dosar aflat în arhiva I. S. I. S. P., fond 10 -.

El se plânge că acesta (Horia Sima) nu a ştiut să ridice prestigiul legiunii în ochii poporului şi că în cele patru luni de la preluarea puterii, ar fi compromis Mişcarea în modul cel mai grav.

Generalul primeşte zilnic plângeri (acestea proveneau de la laboratoarele I. S. J-ului) care se refererau şi la faptul că mulţi legionari se serveau de Mişcare numai pentru a obţine avantaje băneşti personale (aceasta era „important” de ştiut de Führerul german, acum când se punea la cale organizarea unei nio Europe şi când se găsea în primejdie însăşi viitorul ei).

Generalul este hotărât ca în cazul în care domnul Sima nu va face imediat ordine, să facă în aşa fel încât acesta să fie înlăturat de proprii săi legionari. Acest lucru n-ar fi greu, deoarece legionarii s-au scindat în mai multe grupuri, iar prestigiu lui Sima în cadrul Gărzii este în descreştere . . . (timpul va demonstra că prezicerea lui Fabricius, legată de aşa-zisa „scindare a Legiunii în mai multe grupuri” a fost şi ea un fel de bluf, iar problema descreşterii prestigiului lui Horia Sima în cardul Legiunii o născocire).

Ultimele documente, două la număr, de pe masa de lucru a Generalului Antonescu, care vor completa voluminosul dosar menit să justifice puciul militar împotriva legionarilor, vor aparţine tot cuplului Cristescu-Rioşeanu. Prin nota informativă ticluită de Rioşeanu, Generalul află că legionarii şi-au călcat angajamentele de a fi „ascultători şi disciplinaţi”. Nota se referă la o circulară semnată de Al. Ghica, în calitate de director general al poliţiilor, prin care acesta ordonase subalternilor să execute numai instrucţionile date de el personal.

Al doilea docoment de pe masa Generalului, cuprindeqa informaţii de o mare gravitate: un raport al serviciilor speciale de informaţii, datat 11 ianuarie 1941, care arată: „din sursă sigură” că Mişcarea pregăteşte o nouă acţiune în scopulde a răsturna ordinea de stat şi a se remania guvernul elemente legionare. Acelaşi document, consemna şi o frază capitală: „. . . formaţiunile legionare sunt în stare de alarmă, gata să răspundă la semnalul ce se va da cu aceastîă ocazie . . .”, adică la declanşarea „rebeliunii”.

La fel de bine ca şi camariliştii săi, Ion Antonescu, ştia că Mişcarea Legionară nu se pregătea de nici o rebeliune. În cazul cel mai din urmă e posibiul ca legionarii să se apere, să-şi apere sediile, să nu-şi părăsească locurile de muncă într-un mod laş, fără măcar o rezistenţă simbolică, să iasă în stradă pentru a protesta împotriva une infamii, de data aceasta greu de explicat, ca venind din partea unui om care îmbrăcas cămaşa verde legionară, un general conducător de ţară care declarase solemn că „ . . . inima lui batre la un ison cu a legionarilor . . .” că „sufletul lui simte şi doreşte la un ison cu a legionarilor. . .”

Pe toate acestea le ştiau organizatorii puciului militar antonescian. Dosarul însă, trebuia completat şi fiindcă zarurile fusese deja aruncate, cale de întoarcere nu a existat pentru Antonescu, iar motivele pentru izgonirea legionarolor din fruntea ţării, trebuiau ticluite cţt mai ingenios, în aşa fel ca vina să cadă asupra „rebelilor legionari”.

Iată ce făceau Eugen Cristescu şi Rioşeanu la 11 ianuarie 1941 şi aflăm şi noi după 50 de ani.

IMPLICAREA KHAZARILOR AŞKENAZI ÎN EVENIMENTELE DIN IANUARIE 1941

CONVENŢII SECRETE ALE S. S. I. CU COMUNIŞTII, ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII LEGIONARE ÎN 1937

În anul 1937, în preajma alegerilor, directorul S. S. I, Mihail Moruzofh (fost comisar în Armata Roşie), a încheiat o înţelegere cu comuniştii. Aceştia urmau să spargă mitingurile elctorale ale legionarilor, provocţnd incidente, iar S. S. I. –ul sista arestările de comunişti. În plus, comuniştii din închisori urmau să-i fileze pe legionari (Vladimir Alexe „România secretă”).

Prezenţa legionarilor la guvernare a determinat o serie de măsuri economice cu caracter antikhazar. Aceste măsuri le-au provocat khazarilor importante prejudicii materiale, urmărin mai întâi limitarea activităţii acestora în domeniul economic şi ulterior eliminarea lor totală din economie.

Astefel:

la 4 octombrie 1940 au fost expropriate marile proprietrăţi funciare rurale deţinute de khazari;

la 17 noiembrie 1940 a fost expropriat patrimoniul forestier aflat în posesia khazarilor;

la 4 decembrie 1940 au fost expropoate vapoarele ce aprţineau khazarilor.

În marea confruntare ce se apropia, cei mari, dar mai ales oculta INTERNAŢIONALĂ îşi punea problema statelor „mici”. În care sferă de infuenţă vor cădea? Pe care dintre giganţi îi va urma? Aşa că nu şi-au precupeţit nici un efort de a influenţa destinulel unor state mici, printe care şi România.

Venirea la putere a Mişcării Legionare în România era cel mai mare rău pentru khazari, în timp ce Ion Antonescu era varianta necesară. Acesta luptase în primul război mondial împotriva Germaniei, iar la 1907, în Galaţi, trăsese în ţăranii şi muncitorii răsculaţi împotriva khazarilor. Existau deci şanse de a fi „recuperat”.

Filderman, preşedintele khazarilor din România, era văzut adeseori urcţnd sau coborând scările preşedenţiei, mergând sau venind de la o consfătuire cu Generalul Antonescu. El nu a fost străin de lovitura de stat a Generalului. Şi mai avem o informaţie plauzibilă care face lumină în evenimentele din ianuarie 1941: Eugen Cristescu, directorul S. S. I.-ului şi colonelul Rioşeanu, din Serviciul Secret al Internelor, erau khazari. Chiar şi Matatias Carp, în „Cartea Neagră” recunoaşte implicarea khazarilor din ianuarie 1941 şi chiar se laudă cu această ispravă. Matatias Carp mai spune că se aşteptau la „convulsiuni” ca urmare a acţiunii temerarea a lui Ion Antonescu.

CONVENŢII SECRETE DE COLABORARE

Deşi istoria P. C. R. Include numeroase „pete albe”, sau fapte asupra cărora se păstrează tăcerea în mod intenţionat, colaborarea comuniştilor cu regimul Antonescu s-a materializat prin două convenţii secrete încheiate în 1941.

Colaborarea acestora, subliniem, a fost posibilă, datorită efectelor pactului RIBBENTOP-MOLOTOV, care a funcţionat între anii 1939 – 1941.

Prima convenţie de colaborare, între comunişti şi regimul Antonescu s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea serviciului secret de informaţii – S. S. I. – reprezentat de comisarul Petrovici şi de Constantin David (khazar de origine), care reprezenta Partidul Comunist din România(P. C. d R.). prin aceatsă convenţie, partidul comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941, prin acţiuni anarhice, în cartierele khazarilor, alături de poliţişti, derbedei şi hoţi.

Comuniştii şi-ai respectat angajamentele, aducţnd astfel o importantă contribuţie la consoloidarea regimului antonescian cu această ocazie.

Parrticipareea comuniştilor la devastarea cartierelor khazare din 20-23 ianuarie 1941, este însă şi atăzi un subiect „tabu”, pentru istoria P. C. R. şi nu înţelegem de ce ((Ion Coja „Despre aşa numindu-l unii holocaust”).

Jocul dublu a lui Eugen Cristescu, a fost sesizat şi de unii conducători ai mişcării comuniste, care acţiionau în clandestinitate, fapt ce i-a determinat la un moment dat să-l contacteze.

Remus Koffler menţiona, într-o declaraţie, în 16 august 1940: „Colaborez cu Eugen Cristescu de la Serviciu Secret, care lucrează pentru americani, nemţi şi englezi pe care ne putem bizui (Cristian Troncotă „Omul de taină al Mareşalului”).

A doua convenţie între comunişti şi regim,ul Antonescu, s-a încheiat în iulie 1941, după atentatul trenului „Patria” şi a fost semnată de Eugen Cristescu, directorul S. S. I. Şi Ştefan Foriş, secretarul Partidului Comunist din România. Prin această convenţie, comuniştii se angajau la a se abţine de la acte de sabotaj în industria de armament şi transportul feroviar pe perioada războiului.

S. S. I. –ul, la rândul său, se angaja să nu trimită pe front nici un comunist, care astfel ar fi ajuns să lupte contra lui Stalin şi Au. R. S. S. În al doilea rînd, de a nu-i preda pe comunişti lui Adolf Eichman, pentru a-i duce în lagărele de muncă germane, iar în al treilea rând, de a nu se opune „infiltrării” de către Bucureşti a comuniştilor din şară. În 1944, cţnd a avut dovada colaborării lui Foriş cu regimul Antonescu, Stalin a ordonat o „epurare” masivă a comuniştilor din România, în primul rând a lui Ştefan Foriş şi a colaboratorilor săi, dar şi utilizarea pe mai departe a directorului S. S. I. Eugen Cristescu. Asta pentru a nu mai vorbi de colaborarea mai veche a comuniştilor, din 1938, cu Frontul Renaşterii Naţionale”, organizaţie carlistă (Ion Coja „Despre aşa numindu-l unii holocaust”).