UN TRĂDĂTOR AL POPORULUI ROMÂN:

NICOLAE TITULESCU

Întreaga activitate de finanţist şi diplomat a lui Titulescu a fost dirijată de forţele oculte francmasonice, al căror slujitor disciplinat era, aducând României prejudicii incalculabile.

În luna august 1914 a început primul război mondial. România fiind o ţară mică, nu s-a implicat în acest conflict. La 17 august 1916, la insistenţele Angliei, Franţei, Italiei şi Rusiei, care ne garantau alipirea la patria-mamă a teritoriilor vremelnic ocupate de habsburgi: Banatul, Transilvania, Crişana, Maramureşul şi Bucovina, România a semnat un tratat cu cele patru mari puteri. Urmare a acestui tratat, la 27 august 1916 , România a declarat război habsburgilor, renunţând la neutralitatea care durase doi ani (1914-1916). Dezastrul militar şi uriaşele pierderi materiale şi umane de pe front, justificau teama că şi Moldova va fi ocupată şi că România va pierde tezaurul Băncii Naţionale. Cineva a propus ca tezaurul să fie expediat la Moscova, însă au existat şi serioase împotriviri din partea acelora care se temeau că ruşii nu-l vor mai restitui niciodată. Opozanţii au propus trimiterea lui în Danemarca, la Cristiana sau depunerea lui la Londra (bancherul Mauriciu Blank). În final s-a adoptat soluţia Moscova. Prima etapă a evaluării a avut loc în perioada 16 decembrie 1916 – februarie 1917. Într-un articol intitulat Tezaurul României la Moscova în 1916 şi confiscat de soviete – problemă internaţională actuală, publicat în revista „Glasul Bucovinei”, nr. 4/2002, cercetătoarea Viorica Moisiuc, în baza unor documente de arhivă incontestabile (Arhivele MAE şi BNR) aduce o valoroasă contribuţie la elocidarea acestei probleme.

Cercetătoarea Moisiuc face următoarele precizări:

La 14 decembrie 1916 la Iaşi s-a încheiat protocolul româno-rus semnat de ministrul de finanţe român şi ministrul Rusiei în România, A: Mossoloff, precum şi de delegaţii BNR, Th. Capitanovici, A. Saligny şi M.Z. Demetrescu. Protocolul era însoţit de mai multe documente explicative, care prezentau datele tehnice cerute de Banca Naţională privind transportul, depozitarea şi securitatea la Kremlin a tezaurului.

Tezaurul a plecat din Iaşi la 15 decembrie şi a ajuns la Moscova în 20 decembrie. Inventarierea tezaurului la Moscova a durat până la 16 februarie 1917. În februarie 1917 a avut loc revoluţia rusă, care a condus la înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea şi la instalarea unui guvern francmasonic, în frunte cu prinţul Lvov. Câteva luni mai târziu, în aprilie 1917, şi acest Kyrbis alias Alexandr Kerensky. Lenin şi Troţky ajunseseră în Rusia şi începuseră mişcările bolşevice. În această situaţie, guvernul român a sistat expedierea celui de-al doilea transport din tezaur. Salvarea bolşevicilor a venit tot de la francmasoneria internaţională, care la 10 iulie 1917 l-a înscăunat în fotoliul de ministru al finanţelor României pe tânărul jurist francmason N. Titulescu, omul care nu avea nimic cu finanţele nici în clin, nici în mânecă.

Prezentăm în continuare comentariul d-nei Viorica Moisiuc pe baza extraselor din Monitorul Oficial al vremii, arhiva MAE, arhiva BNR şi alte documente:

La 17/30 martie 1917, Gruciov, ministrul de război în guvernul provizoriu rus, declara la întâlnirea cu şefii misiunilor militare aliate, că situaţia din Rusia este gravă, armata şi flota sunt în plină dezorganizare şi se arată sceptic în ceea ce privea viitorul cooperării militare în cadrul Antantei. Totuşi, în această situaţie , prin „jurnalul Consiliului de Miniştri” nr. 272 bis, din 18 iulie 1917 (la o săptămână după numirea în funcţie, n.a.), la propunerea ministrului de finanţe, Nicolae Titulescu, se hotărăşte strămutarea în Rusia a sediului şi avutului Băncii Naţionale. Câteva zile mai târziu, la 22 iulie (operativ, n.a.), Titulescu autoriza Banca Naţională – refugiată deja la Iaşi – „să-şi strămute aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl are în păstrare. Aceeaşi comunicare s-a transmis şi instituţiilor bancare mai importante, ca Banca Marmorosch-Blank, Banca Comercială, Banca Românească, Banca de Scont etc. La 24 şi 27 iulie 1917, prin două scrisori, ministrul Rusiei în România, Poklewsky-Koziell (ministrul lui Kerensky) l-a informat pe ministrul de finanţe, Nicolae Titulescu:

„Am primit de la guvernul meu, puterile depline necesare pentru a semna protocoalele orivind evacuarea în Rusia a valorilor aparţinând Băncii Naţionale şi ale altor instituţii publice din România”.

Încărcarea noului transport s-a făcut în perioada 23-27 iulie (încărcarea a început înainte de a primi scrisorile) în 24 de vagoane CFR. Conform protocolului din 27 iulie 1917, încheiat la Iaşi de ministrul de finanţe Nicolae Titulescu, delegaţii BNR, C. Nacu şi general N.C. Constantinescu, precum şi ministrul Rusiei în România, Poklewskzy-Koziell, al doilea transport cuprindea ceea ce mai rămăsese din stocul metalic de aur, propietatea particulară a BNR, în valoare de 574.523,57 lei aur, ca şi valori, titluri, efecte, arhive, cărţi, acte, toate acestea încărcate în 188 de lăzi, având valoarea totală de 1.594.836.721 lei. În aceeaşi zi de 27 iulie 1917, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a încredinţat şi ea, aceloraşi delegaţi ruşi şi sub garanţia ministrului de finanţe N. Titulescu, toate „averile sale”, etimate la 7 miliarde şi jumătate de lei. Ele au fost depozitate în 163 de lăzi sigilate. Cu această ocazie s-a încheiat un protocol semnat de aceleaşi persoane: Poklewsky-Koziell din partea rusă şi Nicolae Titulescu. La 12 august 1917 , cu acelaşi transport au fost trimise, spre „păstrare” în Rusia, acte ale Arhivelor Naţionale, acte ale Braşovului, picturile lui Nicolae Grigorescu şi alte tablouri din pinocoteca statului, de la muzeul Kalinderu, obiecte de mare valoare ale muzeului Pietate (casa de amanet), odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, colecţiile de manuscrise şi cărţile rare ale muzeului de antichităţi (printre care şi Cloşca cu puii de aur) etc.

Nicolae Titulescu ştia foarte bine ce se întâmplă în Rusia, însă obligaţiile masonice l-au determinat să-şi trădeze propria ţară, pe care nu dădea doi bani.

Suma totală a valorilor depuse la Moscova a depăşit 9 miliarde de lei aur, respectiv 1,7 miliarde de dolari 1917, însă nu au putut fi evaluate obiectele de artă, tablourile, bijuteriile Reginei Maria, valorile de artă medievală şi modernă laice şi religioase ale mănăstirilor din Moldova şi Muntenia etc. Oricum pentru bolşevicii francmasoni, 1,7 miliarde de dolari au fost o mană cerească.

Datorită „competenţei” sale, după 6 luni, în ianuarie 1918, acest „titan al gândirii româneşti”, fără să murmure a fost înlăturat din fotoliul de ministru al finanţelor. Maurul îşi făcuse datoria şi era nevoie de el în altă parte aşa cum vom vedea în continuare: după expedierea la Moscova a tezaurului, operaţiunile de război au intrat în normal, puterile aliate au câştigat războiul, iar Titulescu a fost numit delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris.

Vreme de 45 de ani, cât am fost ţări „frăţeşti”, sovieticii puteau restitui tezaurul „poporului român”, fiindcă „oligarhia” fusese lichidată, dar n-au făcut-o. Din declaraţiile unor diplomaţi bolşevici, tezaurul a fost folosit de sovietici pentru trebuinţele lor. O parte din aurul confiscat a fost trimis în străinătate pentru diverse cumpărături.

Un portret moral al acestui nemernic, care a condus politica externă a României în anii din ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, ne este oferit de Mihail Sturdza, diplomat de carieră şi fost ministru de externe, în cartea sa „România şi sfârşitul Europei”.

Titulescu este în istoria României o tragică şi fantastică arătare. Tragică prin influenţa ce-a avut-o asupra destinelor ţării; fantastică nu numai prin aparenţa sa fizică şi prin caracterele personalităţii sale, dar şi prin originea misterioasă a puterilor care îl stăpâneau şi îi dictau purtarea. Hrăpăreţ şi cheltuitor, milioanele curgeau în mâinile lui şi curgeau din ele. Corupător şi corupt: un deputat francez a spus despre el:

„Titulescu ar fi în stare să plătească, doar-doar s-o găsi vreunul să-l cumpere”.

Se simţea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint-Moritz, la Lido, la Cap Martin, urând pământul ţării sale, de unde fugea în grabă, după scurtele sale vizite la care era silit pentru uriaşele sale cereri de fonduri şi pentru tainicele operaţii ale politicii sale.

Titulescu era născut în Ţara Romănească, trăia în opulenţă şi moliciunea unei rafinate cadâne, mulţumită banilor şi influenţei pe care această ţară i le dăruia, dar nu era român… ultimul Peceneg printre noi. Pentru faptele sale, Octavian Goga (poetul) a propus să-i fie retrasă cetăţenia de român.

Nicolae Iorga scria: „Poziţia lui Titulescu în faţa Naţiunii Române şi în faţa judecăţii istorice nu este încă definitivată. Nu este încă definitivată, pentru că sunt două fapte, peste care nu se poate trece:

Primo: Nicolae Titulscu este aplaudat şi elogiat de toţi trădătorii României şi de toţi servitorii străinătăţii în România, atât cei filo-est, cât şi cei filo-vest.

Secundo: Titulescu este acuzat, chiar blestemat, nu de toţi, dar de marea majoritate a adevăraţilor români, patrioţi naţionaşişti.”

Descriindu-l pe Titulescu, Henri Prost spunea:

Curios om acest Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obiga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecvenţele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim de luxul ameţitor în care se complace, toate acestea ne arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul lui comportament. Se cunoaşte faptul că Titulescu era homosexual pasiv, dar acest teribil secret este ascuns cu stăşnicie de către francmasoni. Într-o lume în care sexul este promovat zilnic în mass-media, în care homosexualii sunt protejaţi de legi, nu văd rostul ca acest secret despre homosexualitatea lui Titulescu să mai fie un subiect tabu. Nefiind legat de jurăminte masonice de păstrare a secretului îmi pot permite să vă dezvălui acest secret. În copilărie, lui Titulescu nu i s-a dezvoltat biologic organul genital. Cu timpul acesta s-a atrofiat şi din această cauză, Titulescu nu putea întreţine relaţii intime heterosexuale. A fost căsătorit pentru că aşa cereau uzanţele diplomatice. Din întunericul temniţelor kominternistem ne parvine această informaţie: foşti deţinuţi politici au avut ocazia să fie închişi în aceeaşi celulă cu persoane din anturajul lui Titulescu, printre care şi un fost secretar particular. Acesta le mărturisea colegilor de suferinţă despre escapadele homosexuale ale lui Titulescu. Unul dintre amanţii lui cu care a trăit o poveste pasională de dragoste a fost strălucitul avocat Istrate Micescu. Aceştia doi se închideau în biroul lui Titulescum unde se consumau lungi partide de amor. Bineînţeles că Titulescu juca rolul fetiţei, iar Istrate Micescu pe al bărbatului. Poate şi din această cauză i s-a tras lui Codreanu ura pe care o avea Istrate Micescu faţă de el. Codreanu criticându-l pe Titulescu în privinţa politicii externe pe care acesta o ducea, îi provoca multă suferinţă lui Micescu. Păcat că nu s-a găsit până acum un scriitor care să scrie un roman de dragoste pe acest subiect. Dacă s-ar scrie acest roman, ar putea deveni un best-seller mondial. M-am gândit chiar şi la un titlu: „Poveste de iubire la palatul Sturdza” sau „Marea iubire a lui Titulescu”. Aşa că, dragi masoni, nu mai ţineţi la naftalină acest secret. Dezvăluiţi-l şi profavorilor.

TITULESCU, UN TRĂDĂTOR AL

POPORULUI ROMÂN

Documente ale Cancelariei şi ale Ministerului de Externe german, cercetate recent şi de autenticitate inatacabilă arată că, de la generalii germani şi până la Hitler, o revizuire a graniţelor României în favoarea Ungariei era exclusă.

La întâlnirea din 17-21 iunie 1933 a prim-ministrului maghiar cu Hitler, cancelarul german a atras atenţia că „revizionismul maghiar putea conta pe sprijinul german, numai contra Cehoslovaciei, politica germană a Mitteleuropei, având la bază conceptul că, prin pătrunderea economică, România şi Iugoslavia să intre în sfera de interese germană. Raţiunile politicii germane erau determinate de realităţi geopolitice, care o făceau să intre în competiţie chiar cu Italia – un aliat aparent sigur. Negăsind înţelegere la Hitler, Ungaria a accelerat legăturile sale cu Italia, speculând interesul acesteia pentru Austria. Ungaria oferea Italiei sprijinul pentru dominaţia acesteia asupra Austriei, sub formula refacerii Austro-Ungariei. Împotriva acestei acţiuni, Hitler a ales Anschluss-ul, anexarea Austriei de către Germania, fapt care împiedica pentru totdeauna, refacerea pe vechile baze imperiale a dualismului austro-ungar.

Lucrul ăsta nu s-a văzut la Bucureşti şi nici nu avea cum să fie văzut, deoarece Titulescu nu transmitea în ţară toate informaţiile pe care le obţinea, nu informa asupra tuturor întâlnirilor diplomatice avute, uneori falsifica notele de convorbiri şi comunica în România, numai opiniile, viziunile şi interpretările sale personale. În plus, România avea în acea perioadă un ministru de externe, acelaşi Nicolae Titulescu, care trăia în străinătate. Toate comunicaţiile sale secrete cu ministerul, guvernul şi regele său, treceau prin Viena şi Budapesta, fiind interceptate de serviciile de informaţii ungar şi german, chiar în clipa când erau transmise.

Şi pentru ca dezastrul politicii externe româneşti, care ne-au dus la prăbuşirea teritorială din 1940, să primească o imagine mai clară, vom arăta că la 18 martie 1933, Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă, că Adolf Hitler i-a acordat-o imediat, deplasându-se pentru asta la Munchen, dar Titulescu nu s-a mai dus, punându-l pe liderul Germaniei în cea mai penibilă situaţie.

Cu toate acestea şi Hitler şi Göering au declarat din timp şi de manieră tranşantă lui Ghe. Brătianu, ministrului de externe, Comnenen şi lui Carol II personal că Germania este pregătită să garanteze frontierele României Mari în schimbul avantajelor economice. În plus Germania se oferea să participe masiv la înarmarea României cu echipament modern, astfel încât ameninţarea ungară şi chiar cea sovietică să fie anulate sau serios diminuate, cel puţin prin descurajare.

România a răspuns public că rămâne fidelă alianţei sale cu Franţa. În aceste condiţii, Berlinul a areas atenţia României încă din 1935, prin vărul regelui Carol, prinţul Friedrich V. Von Hohenzollern-Sigmaringen că „România va pierde toate simpatiile în Germania”.

Relaţiile româno-polone vor primi o grea lovitură: în consecinţă, România va deveni complet dependentă de Uniunea Sovietică şi ar fi o iluzie să se creadă în garanţiile ruseşti pentru graniţele României: pentru nici o ţară comunismul nu ar prezenta o mai mare ameninţare, decât pentru România învecinată cu Rusia Sovietică. Tot atunci, din motive pe care acum încă nu ni le putem explica, Titulescu era denunţat ca agent de influenţă sovietic.

Faptul cel mai important este că previziunea Germaniei din 1935, se va dovedi precisă în 1940. Este inutil aşadar să mai arătăm că România a avut şi o altă soluţie, decât legarea sentimentală de Franţa, soluţie care avea la bază pătrunderea capitalului german în ţara noastră, producerea unui salt tehnologic decisiv şi mai ales protejarea intereselor sale în România, pe orice cale.

Din amintirile colegilor săi politici, imaginea lui Titulescu şi a politicii sale este cu totul alta. Argetoianu, Iorga, Armand Călinescu, C-tin C. Giurgescu, Radu Rosetti, Grigore Gafencu au scris că Titulescu a dus mari deservicii ţării. Prin folosirea influenţei sale din Franţa – de altfel, cumpărată cu banii ministerului pe care îl conducea în interes propiu de imagine.

Titulescu plătea cu sume importante ziare din Occident şi principalele agenţii de presă, pentru a scrie despre el, şi ca să-i publice, sub diferite semnături de ziarişti, opiniile personale. În principiu, Titulescu era acuzat că îşi face imagine proprie în detrimentul intereselor ţării.

Intrat în cercul foarte intim al francmasoneriei speculative şi oculte, Titulescu era un pion important în derutarea României. Un ministru francez i-a destăinuit lui Victor Antonescu:

Domnul acesta are pretenţii să facă şi să desfacă ministere frenceze.”

Nicolae Iorga vedea astfel activitatea lui Titulescu:

De fapt de la domnia regelui Ferdinand încoace, politica externă a României, o pretinde pentru sine, peste capul ministrului de resort şi ea-i revine pentru totdeauna. Va veni vreamea când nu se va mai găsi nici un om cu demnitate care să primească a lucrea în aceste condiţii: riscul pentru el şi gloria pentru altul.

Dar anbiţiile lui Titulescu nu se opresc numai aici. D-sa vrea să fie conducătorul suprem, peste partide, dar cu partidele, şi al politicii interne a României: vrea ca România să devină republică şi el preşedinte al ţării.”

Singurul cerc în care Titulescu era pe deplin acceptat – aşa cum ne arată C. Argetoianu – era cel francmasonic stângist, care, de altfel, a fost singurul ce a protestat la îndepărtarea lui din funcţia de ministru de externe, la 29 august 1936. la nivel de state, a protestat doar URSS!

Mulţi s-au înşelat asupra expulzării lui Titulescu din funcţia de ministru de externe, de către Carol „Călăul”. Această expulzare nu avea nici un raport cu politica noastră externă.

Carol „Dementul” nu uitase niciodată declaraţiile republicane ale lui Titulescu şi momentul cel mai propice pe care l-a găsit pentru a le răsplăti cu vârf şi îndesat, a fost când „d-ra” Titulescu a încercat să se amestece într-o afacere de armament cu Wickers… un teritoriu de afaceri rezervat exclusiv suveranului dement şi camarilei. Politica externă făcută de d-ra Titulescu a fost urmată fără deviaţie, de Carol blestematul, până la alungarea lui de către Legiune în septembrie 1940.

Când Titulescu a fost demis din funcţia de ministru de externe, Gheorghe Tătărescu i-a desfăşurat pe masa lui Carol II, harta Europei şi i-a arătat situaţia reală a politicii externe româneşti:

Iată, Sire, Titulescu ne-a certat cu toată lumea”, prezentându-i pe rând conflictele la zi cu vecinii, încăpăţânarea de a fi ostili Germaniei cu orice preţ, slugărnicia faţă de Franţa şi Anglia (care nu au întârziat să profite de slăbiciunea aceasta), complicităţile cu Rusia Sovietică.

Rămânem şocaţi să aflăm că nenorocitul de Titulescu, îi frecventa şi schimba informaţii, la un nivel care depăşea protocolul, cu Gabriel Peri, secretarul general al Tineretului Comunist Francez şi şef al secţiei de politică externă a ziarului comunist L’Humanite sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunţat public drept spion sovietic.

De fapt, ambii erau membrii activi ai agenturii sovietice în Franţa. Se zice, că unul dintre aceştia doi, îi era chiar „iubit” al lui Titulescu. Dar nici oamenii de Stânga de la noi, nu-l vedeau altfel:

Titulescu avea lăcomia mapamondică, angrenându-şi ţara în tot felul de aventuri ideologice şi politice, el însuşi fiind un conservator tipic, aproape retrograd în mentalitate şi concepţie generală asupra vieţii şi asupra politicii. Cu Titulescu ne-am amestecat în Abisinia în China şi în posesiunile engleze. A zburat teoretic şi ideologic vegamente, din Abisinia până în Egipt şi a lăsat un morman de ruine în politica externă română, dând pretexte tuturor invaziilor să ne jefuiască petrolul, taritoriile şi sângele bunilor ţărani, decretaţi peste noapte ostaşi cruciaţi”.

Conflictul lui cu Mişcarea Legionară, venea de fapt, din motivul că legionarii îl considerau membru al camarilei şi complice al intereselor antiromâneşti din jurul Elenei Lupescu.

Teza legionară generală era aceea că iudeo-masoneria blochează apropierea Romăniei de Germania, pentru ca aceasta să nu împiedice exodul sau supravieţuirea khazarilor europeni prin ţara noastră. Elita intelectuală legionară, atât cea culturală, cât şi cea economică, vedea în acest proiect umanitar o frână în calea dezvoltării economice fireşti a României, ţara noastră având nevoie atunci de un partener comercial substanţial. Toate mărturiile menţionate, inclusiv accesul lui Titulescu şi al Elenei Lupescu, la acelaşi tip de francmasonerie ocultă şi stângistă, confirmau tacit această poziţie a legionarilor.

Lor li se asociau, din punct de vedere al cauzei germane, membrii camarilei creştine, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu şi Puiu Dumitrescu. Dar şi aceştia aveau o raţiune în poziţia lor şi nu priveau combinaţiile periculoase ale lui Titulescu dintr-o perspectivă strict personală, dintr-o aversiune particulară, ci din punctul de vedere economic.

Era evident – recunoscut intim de Carol blestematul şi de toţi economiştii – că pieţele Germaniei şi României erau complementare, că România putea juca petrolul ca o armă redutabilă îm sprijinul stabilităţii şi siguranţei sale, că în acei ani de criză, ţara noastră avea nevoie disperată de devize străine, de valută forte şi cum Franţa nu cumpăra nimic din România, iar Anglia doar exploata prin intermediari, Germania era singurul nostru client, singura posesoare de valută cu a cărei prezenţă se putea renunţa la împrumuturile înrobitoare oferite de Franţa.

Germania va plăti României în timpul lui Ion Antonescu şi vagoane de petroliere, pentru lemn şi confecţii, singurele produse pe care le puteam exporta, din economia noastră mutilată de corupţie şi acaparată de khazarii aşkenazi.

Se ştie că acest homosexual „fetiţa” numit Titulescu, cât a fost ministru de externe, ocolea Parlamentul ţării, deoarece acolo era pus în cele mai delicate situaţii. Fie nu putea dezvălui secrete care ţineau de uzanţele discreţiei diplomatice, fie nu avea pur şi simplu răspuns, dar atunci când a vorbit în Parlament a fost pus în nădită inferioritate de I.G. Duca, de Grigore Gafencu sau de A.C. Cuza. Se întâmplau lucruri grave în politica internaţională şi România începuse să primească deja cuţite în spate.

Franţa şi Polonia, „marii noştri aliaţi”, semnaseră în 1932 tratate cu Uniunea Sovietică, peste capul nostru, trădând înţelegerile Micii Antante şi abandonându-ne litigiului cu Rusia asupra Basarabiei. În şedinţa Parlamentului din 23 noiembrie 1932, Titulescu a fost literalmente băgat la colţ şi călcat în picioare pentru faptul că, deşi fusese ales în două rânduri preşedinte al Ligii Naţiunilor, nu a fost în stare să prevină sau să împiedice această trădare a României.

Mai întâi a primit un şah la rege din partea lui Grigore Gafencu:

V-am pus această întrebare, fiindcă trebuie să ţinem seama, în raporturile noastre cu Rusia, de interpretarea rusească. D-le ministru, cine ne-ar ajuta pe noi să impunem Rusiei interpretarea Societăţii Naţiunilor? Aliaţii noştri, Franţa şi Polonia? Dar Franţa şi Polonia, d-le ministru, au iscălit textul acesta, pe care dumneavoastră l-aţi respins: Franţa şi Polonia au dovedit prin aceasta că acceptă interpretarea rusească, care după dumneavoastră, goleşte de substrat pactul Kellog.”

Răspunsul lui Titulescu a fost lung, complicat şi foarte tehnic, pe alocuri jenant (s-a scuzat că a trimis un raport în ţară, la care nu i s-a răspuns) dar în final nu a putut da soluţii. Obosit şi trocasat, ministrul de externe a făcut atunci şi o greşală capitală: „Răspunsul, domnii mei, e foarte uşor de dat. Nu aceste state au simţit trebuinţa unui nou pact de neagresiune, ci Sovietele l-au cerut ca un element dintr-o serie de instrumente de ordin comercial, menit să apropie aceste state între ele, din punct de vedere economic. Nu este cazul României.”

Titulescu excludea din calcul relaţiile economice, drept factor al apropierii între state. Intervenţia este o expresie evidentă a marelui dezechilibru principial, care se instalase atunci la baza politicii externe româneşti. A.C. Cuza nu a scăpat ocazia să-l contrazică pe Titulescu, făcând mai întâi o demonstraţie destul de convingătoare asupra comportamentului incorect al Franţei faţă de România:… şi atunci au recurs diplomaţii francezi la acest mijloc şi ne-au dat pe noi drept compensaţie Rusiei Sovietice, pentru semnarea tratatului, care o interesează numai pe dânsa, iar pe noi nu ne interesează… trebuia guvernul român să spună Franţei, care a intervenit şi ne invită să semnăm: „noi nu intervenim în această chestiune, noi nici nu voim să luăm contact cu guvernul sovietic, noi nu stăm de vorbă cu Litvinov-Finkelstein (numele khazar al acestuia, n.a.) noi vă rugăm pe dumneavoastră, ca guvern amic să interveniţi la Moscova…”

Prin urmare, aceia care au intrat în legături cu Rusia, ministrul de externe român, care a făcut marea greşală de a intra în contact cu Rusia, pentru semnarea unui pact de neagresiune, acolo este punctul de plecare al enormei greşeli diplomatice care s-a făcut şi pe care dl. Ministru Titulescu putea să o oprească, dar pe care nu a oprit-o şi a spectacolizat-o prin demisia sa. În continuare şedinţa Parlamentului a devenit furtunoasă, poziţiile naţionaliste şi internaţionaliste confruntându-se vehement:

A.C. Cuza: „Eu constat – şi cred că cu ocazia aceasta s-a văzut mai bine – că noi nu avem aliaţi. Aliaţi înseamnă acei care sunt legaţi de noi prin interese comune. Aliaţii noştri de astăzi nu au nici un interes comun cu noi. Interesele economice comune pe care le-ar avea Polonia nu prea contează. Iar Franţa are interes să ne menţină pe noi ca o anexă a politicii sale externe, n-are nici un interes deosebit pentru noi, nici economic, nici de alt punct de vedere şi de la politica franceză nu ne putem aştepta la nimic de acum înainte.”

Şt. Cicio-Pop, preşedintele Camerei: „Noi avem să mulţumim mult Franţei, şi-i vom mulţumi în viitor.”

A.C. Cuza: „Politica externă a unei ţări nu se face prin declaraţiuni sentimentale…”

Şt. Cicio-Pop: „Avem România Mare. Nu este sentimentalism, ci o realitate!”

A.C. Cuza: „Dacă România Mare s-a constituit, ea s-a constituit prin jertfele ei de sânge şi prin coincidenţa fecicită a împrejurărilor. Nu datorăm existenţa României nimănui. România astăzi izolată, va şti să meargă pe căile ei şi va şti să-şi asigure existenţa, cum şi-a asigurat-o şi în trecut. Dar vreau să spun domnule ministru, că noi nu mai putem face politică de anexă şi că politica externă a României trebuie să devină o politică autonomă, având în vedere interesele exclusiv ale statului şi ale naţiunii româneşti. Aţi văzut dumneavoastră cum se trata peste capul nostru la Paris?

Întreba Litvinov pe cei de la Paris: cam ce zicem noi!

Ei bine, d-lor, nu vă loveşte, nu vă impresionează pe dumneavoastră aceasta? Ce avea el să se ducă la Paris? Trebuia să se adreseze la Bucureşti. Dar aceasta caracterizează politica de anexă pe care statul românesc a făcut-o până acum şi care trebuia să înceteze odată pentru totdeauna.”

I. Vasilescu-Nottara: „D-le Cuza, adineauri spuneaţi să nu mai vorbim de Finkelstein.”

A.C. Cuza: „Domnilor deputaţi, existenţa României nu se apără prin petice de hârtie. Oricâte petice de hârtie vom semna, în ziua când interesele vor coincide altfel, să ştiţi că aceste petice de hârtie vor fi înlăturate. Înainte de a ne găsi siguranţa noastră în semnarea pactului Kellog sau în semnarea unui pact de neagresiune, trebuie să ne găsim siguranţa noastră în propriile noastre puteri, la care trebuie să ne gândim necontenit. Iată un avertisment serios şi din păcate, premonitoriu, încă din 1932!”

Titulescu înţelegea să acţioneze în folosul României (?) cu instrumentele oferite de principiile Societăţii Naţiunilor şi din acest punct de vedere a strălucit. Numai că realitatea Europei deceniului patru a demonstrat că principiile pot rămâne intacte şi continuate prin ONU – dar nu pot împiedica distrugerea României.

„Fetiţa” numită Titulescu sărea peste instrumentele protecţiei pe care i le oferă un stat. El contacta, negocia, intervenea de unul singur asupra unor probleme ce vizau destinul ţării. Corect sau deformat, transmitea apoi demersurile sale regelui sau camarilei.

Aşa se face că România Mare a continuat să fie privită ea însăşi cu rezerve, ca stat, şi tratată prin prisma unei realităţi imediate: în planul performanţei politice, România Mare nu afişa un sistem democratic, ci era condusă de un rege autoritar depravat, centrul ei de putere era camarila, iar ministrul de externe acţiona de capul său. Dacă ar fi fost ca „marii aliaţi” să protejeze România, ce anume ar fi trebuit să apere: un rege corupt şi criminal, o camarilă sau un stat democratic?

Acolo unde a meritat să apere pe cineva, adică pe Titulescu, au făcut-o acoperindu-l de onoruri şi dându-i o anvergură internaţională indubitabilă.

Nu putem îndepărta complet efectele de natură personală pe care le-a produs impactul executării lui Duca, asupra lui Titulescu. Titulescu intră din acel moment într-o anumită panică existenţială, cu repercusiuni în performanţa sa, urmărit fiind de gândul că va fi lichidat de legionari, ca urmare a implicării sale în conflictul Duca-Gardă.

La 15 februarie 1934, Titulescu se întâlneşte la Atena cu J.H. Davtian, reprezentant plenipotenţiar al URSS în Grecia. În nota de convorbire, diplomatul sovietic va transmite la Moscova:

El ar accepta, chipurile ca România să fie mai degrabă <<înghiţită>> de noi, decât să permită acestor domni <<feudali germani fascişti>> să o împartă. Eu, fireşte, am făcut remarca, că noi nu numai că nu avem de gând să înghiţim România, ci, dimpotrivă, vrem ca asemenea lui, să stabilim cu ea nu numai relaţii formale, ci şi relaţii prieteneşti. El a preluat imediat ideea, spunând <<ştiu, ştiu, de aceea şi doresc să mă bazez pe dumneavoastră>>”

Slăbiciunile în construcţia unui stat, care trebuia să fie dotat cu democraţie activă şi economie de piaţă funcţională, au făcut ca România să fie surprinsă de al doilea război mondial – adică de conflagraţia statelor puternic industrializate, doar cu legitimitatea istorică la activ.

Când Franţa şi Polonia ne-au înjunghiat, semnând pe la spatele nostru un tratat cu URSS, când Germania şi Italia au ieşit din Societatea Naţiunilor, politica noastră externă, trebuia să facă o mişcare, pentru că interesul nostru naţional primează întotdeauna la orice stat. N-a făcut-o.

Documente confidenţiale ale ministerului de externe, date publicităţii de Academia Română în 1992 arată pericolul în care ne-am aflat permanent, odată cu apariţia revizionismului şi cât de greşită a fost respingerea brutală a garanţiilor germane.

În această bătălie pentru supravieţuirea statului naţional unitar român, trădătorul Nicolae Titulescu a făcut concesii, a sacrificat oameni şi partide (legionarii), a acceptat intervenţia unor interese străine în fondul profund al intereselor româneşti, a făcut greşeli imense. În privinţa acestui ticălos, care a condus o perioadă de timp politica externă a României cu rezultate dezastruoase pentru ţara noastră, mai avem şi alte argumente plauzibile, care ne duc la concluzia că Titulescu a fost un trădător de ţară şi era în slujba unor forţe oculte antiromâneşti.

Noua imagine a politicii externe româneşti interbelice, furnizată abia astăzi de eliberarea arhivelor din chingile cenzurii, ne dezvăluie un nou paradox:

– teza dragă a strălucitei politici externe echilibrate dusă de Titulescu şi active pe toate fronturile întreţinând relaţii de bună vecinătate şi de prietenie, cu toate statele lumii, se prăbuşeşte ca un carton.

Politica externă a României interbelice era profund dezechilibrată, nerealistă şi cu serioase accente contrare intereselor naţionale, cei care au condus ţara, mizând pe o singură carte: cea pierzătoare.

Fără îndoială că România nu putea renunţa la legăturile sale cu Franţa, că nu se putea asocia Germaniei, soluţie la care s-a ajuns, până la urmă – fiindcă era la fel de dezechilibrată şi nerealistă, dar dacă politica externă este un instrument al statului menit să asigure pacea şi siguranţa ţării, performanţele sale trebuie judecate prin această perspectivă şi bineînţeles prin prisma rezultatelor.

Aici lucrurile sunt clare: catastrofă politică, economică şi teritorială. Întreaga germanofobie a politicii româneşti interbelice era întreţinută de către francmasonerie, prin slugile lor, gen Titulescu şi avea ca bază minciuna revizionismului maghiar, teama că cererea Germaniei de rediscutare a termenilor păcii de la sfârşitul primului război mondial, înseamnă şi revizuirea Tratatului de la Trianon, care ne dăduse Transilvania; şi spaima de o venire la putere a Mişcării Legionare, ca exponenţă a Germaniei. Toate aceste minciuni, se dovedesc astăzi neîntemeiate, iar în ce priveşte posibilitatea ca tocmai naţionaliştii legionari să accepte ruperea teritorială absurde.

Trebuie să ne gândim cu luciditate, simpu şi chiar fără a apela la documente şi mărturii, că este un nonsens a crede minciuna, că legionarii, naţionaliştii cei mai duri vindeau ţara cuiva.

Deschiderea arhivelor arată cu atât mai dureros erorile făcute de Titulescu et company” atunci şi dacă oamenii de rând nu cunoşteau realităţile ofertelor economice germane şi garanţiile de securitate, pentru România Mare, cercurile camarilei şi Titulescu o ştiau. Dreapta politică şi legionarii o aflaseră şi ei, datorită lui Mihail Sturdza.

De aici, poziţiile – altfel ciudate – ale unui A.C. Cuza, Nae Ionescu, Ghe. Brătianu, Mihail Manoilescu, Corneliu Zelea Codreanu.

În aceste coordonate s-a înscris şi declaraţia, atât de hulită (de către komintenrişti) a lui Corneliu Zelea Codreanu, că în 48 de ore de la venirea la putere, vom avea o înţelegere cu Germania.

Tot din cauza acestui individ castrat, numit Titulescu, găsim şi explicaţia pentru atitudinea ostilă a Germaniei şi Italiei faţă de noi în preliminariile şi în actul Dictatului de la Viena. La sfârşitul lunii Iulie 1940 – cu o lună înainte de dictat – Hitler s-a întâlnit cu prim-ministrul Gigurtu şi cu ministrul de externe, Mihail Manoilescu.

Hitler pare să deteste pe unguri şi <<diese abscheuliche Ősterreichisch-Ungarische monarchie>>. Dacă n-ar fi fost <<Titulescu, Gafencu und die andern>>, declară el, nici n-ar fi luat fiinţă apropierea germano-maghiară.

Ungurii, adaugă mai departe, sunt veşnic nemulţumiţi, protestează într-una, chiar după arbitrajul de la Belvedere <<unde li s-a dat prea mult din Slovacia>>.

În ziua de 27 iulie 1940 şi ministrul afacerilor externe al Italiei, Galleazo Ciano avea să declare lui Gigurtu şi Manoilescu:

„Sunt români al căror nume e scris în cartea neagră a Italiei. Vorbesc despre Titulescu, care a îndrăznit să ne considere sălbatici. Ştiu că nu trebuie confundat cu România; cu toate acestea, a reprezentat oficial atunci când lua această atitudine.”

Cu ceva timp în urmă s-a găsit un nenorocit de prim-ministru, după chipul şi asemănarea castratului, de i-a primit casele blestemate, cu onoruri de stat şi l-a îngropat pe acest trădător de ţară în pământul sfânt al României.

Cu această ocazie fac un apel către ţucălarii titulescieni: nu-l mai zeificaţi pe acest androgin, numit Titulescu. Politica dusă de acest sclav al puterilor oculte a fost de-a dreptul criminală pentru poporul român. Cedarea Basarabiei în iulie ’40 şi Dictatul de la Viena (august ’40) sunt consecinţele politicii duse de castratul Titulescu. Această bestie a lăsat în urma lui lacrimi, sânge şi durere.