CONTEXTUL PSIHO-ACŢIONAL AL

LICHIDĂRII

„Devine tot mai clar că prim-ministrul I.G. Duca a căzut victimă conflictului pentru supremaţie din interiorul camarilei regale. Cauza pare minoră, dacă reducem conflictul la un grup de oameni, dar nu trebuie să uităm că în acel moment camarila, aşa cum am arătat, era principalul centru de putere al ţării şi cu perspectiva să devina unicul. De aceea şi dimensiunea tragediei se măsoară în coordonate maxime. Din întunericul închisorilor comuniste, ni se înfăţişează astăzi în lumină o serie de amănunte care conduc spre autorii imorali ai asasinatului. Amintirile foştilor deţinuţi politici devin extrem de importante astăzi, pentru că au surprins destăinuirii amănunte şi secrete pe care altfel, despărţiţi prin funcţii şi apartamente politice, foştii actori ai evenimentelor nu le-ar fi aflat unul de la celălalt. Colonelul magistrat Hotineanu, comisar regal şi cel care îi anchetase pe cei trei asasini [Nicadorii-Nicolae Constantinescu, Ca(ranica Ion) şi Dor(u Belimace)], îi va destăinui lui Petre Pandrea, în închisoarea de la Ocnele Mari, că cel care a pregătit asasinatul a fost Nae Ionescu. Nicadorii fuseseră instigaţi la omor de şeful partidului Garda de Fier, generalul Zizi Canatacuzino Grănicerul. Hotineanu l-a arestat imediat pe Nae Ionescu şi l-a supus unui interogatoriu, dar chiar în momentul când îi lua declaraţii a fost sunat şi din ordin superior a fost obligat să-şi elibereze suspectul. Din informaţia că Nae Ionescu s-a întâlnit cu o seară înainte, la Sinaia, confirmată în anchetă de Doru Belimace şi din ceea ce i se întâmplase lui, în timpul anchetării profesorului, Hotineanu a tras concluzia că regele Carol era implicat în asasinat. Chemarea ne aşteaptă la Sinaia a primului ministru şi ura cunoscută împotriva lui Duca sunt argumente suplimentate la această ipoteză.

Legionarii nu au încetat vreodată să-şi asume asasinatul, dar au subliniat mereu vinovăţia regelui. Aşa cum se ştie din alte surse, atentatul din 29 decembrie 1933, de pe peronul gării Sinaia, împotriva prim-ministrului I:G. Duca, a fost executat de legionari, dar a fost conceput şi favorizat de ex-regele Carol al II-lea – care între alte preparative, a ordonat generalului Gavrilă Marinescu să ascundă şi să nu transmită la siguranţa generală, nota informativă Alex. Tale, denunţând plecarea din Gara de Nord spre Sinaia, a echipei punitive, N. Constantinescu, ne confirmă indirect informaţia: „Văd pe Cristescu [Eugen] care îmi spune că siguranţa cunoştea intenţiile Nicadorilor, de a asasina pe Duca, şi acesta fusese prevenit. Însăşi persoana atentatorului era cunoscută. Organele subalterne au fost însă lipsite de vigilenţă în ziua atentatului şi, de altfel, însuşi Duca înfrânsese prescripţiile. Conform unei mărturisiri făcute la închisoarea Jilava de Vasile Parizianu, celebru chestor şi mâna dreaptă a lui Gavrilă Marinescu, nota informativă Alex.Tale a existat:

„În Gara de Nord, unul dintre Nicadori, Doru Belimace deconspirase scopul călătoriei, unui văr de-al lui, tot macedonean, Alexandru Tale (Tales) fără să ştie că el era informator al Poliţiei! Tale a făcut imediat o notă informativă, care a ajuns la Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei şi unul din instrumentele folosite de Carol al II-lea în atingerea scopului său. Acesta l-a întrebat pe rege cum să procedeze, pentru că trenul părăsise teritoriul Bucureştilor şi el nu mai avea competenţă să-l oprească: ordinul de oprire îl putea da numai Siguranţa de Stat şi Inspectoratul jandarmeriei. Indicaţia lui Carol al II-lea <<ţine nota la birou, şi n-o transmite mai departe>>. Ne putem întreba ce interes ar fi avut fostul chestor Parizianu să mintă în anii ’50, închis pe viaţă într-o celulă dintr-o puşcărie comunistă? Nici unul. Un personaj misterios al acestei drame este un anume Virgil Ionescu, omul de legătură din Bucureşti între Puiu Dumitrescu şi Corneliu Zelea Codreanu şi care s-a aflat la Sinaia în ziua atentatului. Virgil Ionescu este denunţat de istoricii Mişcării Legionare, drept „câine credincios” al regelui Carol II şi verigă a lanţului de influenţă care ducea la Elena Lupescu. El are profilul perfect al celui care îi putea dirija în Sinaia pe asasini, după programul de deplasări al lui Duca. Logica însă ne obligă să nu limităm mobilul crimei la ura lui Carol faţă de Duca, cu toate că la profilul psihologic al regelui „degenerat priapic”, nici această pistă nu trebuie exclusă. Mult mai plauzibil este un calcul inteligent al regelui Carol II sau mai degrabă al Elenei Lupescu, prin care camarila creştină să iasă din joc, Garda de Fier să fie distrusă, francmasoneria ocultă, care îl pusese prim-ministru pe Duca, să nu-şi retragă sprijinul financiar şi influenţa, iar duşmanul personal al regelui să dispară. Când privim cu aparatul logic aceste patru câştiguri de cauză, ale cuplului Carol-Lupescu vom constata că numai asasinarea lui Duca de către legionari putea să le împlinească pe toate şi cu folos total.

Puiu Dumitrescu şi Nae Ionescu au fost îndepărtaţi de la Palat, Mişcarea Legionară a fost stigmatizată pe vecie cu un asasinat, francmasoneria ocultă a fost mulţumită că poate lega această crima de pătrunderea capitalului german în România, iar Duca, denunţătorul afacerilor de corupţie ale lui Carol, a murit ca un câine, dus pe un cărucior de bagaje şi cu 80 de lei în buzunare. Un „câştig” suplimentar – dacă poate fi numit astfel – era acela al aşa-numiţilor „tineri-liberali”, care intraseră prin intermediul lui Richard Franasonici în legătură cu camarila, pentru perspectiva venirii la putere. Grupul acesta condus de Tătărescu, se distingea în interiorul PNL, prin abaterea de la linia anticarlistă tradiţională, dar şi prin transformarea ascensiunii la putere, într-o oportunitate de afaceri. Viaţa în Opoziţie era grea. Pe tema înţelegerilor anterioare, inclusiv a intrării în contact şi tratative cu georgiştii-liberalii carlişti conduşi de Ghe. Brătianu – a fost lansată teza conspiraţiei, pentru îndepărtarea lui Duca din interiorul PNL.

Se izolează drept consecinţe două rezultate vizibile:

1) Tehnica slăbirii structurii partidelor, prin constituirea de grupări antagonice, practicată de Carol II în toate partidele (exceptând Mişcarea Legionară);

2) numirea lui Tătărescu în funcţia de prim-ministru, numire care a stârnit nedumerire, fiind nu numai neaşteptată şi ciudată, dar încălcând brutal şi ierarhia PNL. În faţa acestui cumul de interese, putem afirma că I.G. Duca era un mort necesar. Chiar dacă nu a avut anvergura politică exagerată pe care i-o atribuie unii istorici chiar şi cu vina de a fi făcut compromisuri grele, pentru a aduce PNL la putere I.G: Duca, rămâne în istorie ca instrument al unui şantaj internaţional şi victimă a unor mecanisme oculte pe care nu le-a putut controla. Ar fi extrem de incitant să cunoaştem ce i-a informat Eugen Cristescu la întâlnirea secretă din ianuarie 1934 pe Titulescu şi Ion Antonescu, de a ajuns viitorul mareşal, să-l considere vinovat de crime, pe I.G. Duca!

Pare verosimil că Ion Antonescu să fii interpretat asasinarea lui Duca, drept un act de legitimă apărare, din partea Legiunii, după ce el însuşi îl cunoscuse pe Codreanu. În martie 1937, îi va spune lui Argetoianu:

„Toată lumea a fost indignată de omorârea lui Duca, dar cum poţi să ceri Gărzii de Fier, să nu lovească, când tu, autoritate publică, faci acelaşi lucru?”

Trebuie arătat că vizita în Franţa făcută de I.G. Duca, în vara anului 1933, a avut drept scop contactul cu bancherul indeo-khazar Finally, finanţatorul împrumutului şi mesagerul cererilor francmasonice, ocazie cu care şi-a luat angajamentul că va desfiinţa Garda de Fier.

Horace Finally, conducătorul băncii de Paris et Pays-Bas, era cunoscut ca unul din liderii alianţei israelite universale, o denumire oficială a francmasoneriei iudaice.

Cu aceeaşi ocazie, Duca ar fi semnat un angajament francmasonic (probabil un jurământ) pentru asigurarea tranzacţiei khazarilor aşkenazii din Germania, prin România şi facilitarea staţionării sau emigrării acestora pe la Constanţa spre Palestina. A fost stabilită şi o cifră precisă: anume 300.000 de khazari aşkenazi, care urmau să treacă prin România. De asemenea, Finally i-a mai cerut să acorde cetăţenie altor 300.000 khazari, care fugiseră din Germania după venirea lui Hitler la putere şi care erau în special comunişti. Indiferent de cifră, acest proiect s-a pus în aplicare câţiva ani mai târziu, când prim-ministru era Armand Călinescu.

Informaţia confirnă datele furnizate încă din 1929, de contraspionajul militar, şi obţinute din interiorul lojilor masonice româneşti. În ultimii ani, au început să apară şi cărţi care dezvăluie legăturile strânse dintre suprastructura khazară americană şi guverne de dreapta din Europa Centrală, între care şi cele româneşti, de sub Carol II şi Ion Antonescu.

Până în 1945, organizaţia militară secretă a Alianţei Iudaice Universale, Mossad, va trece prin România, zeci, dacă nu sute de mii de khazari aşkenazi.

Principalul adversar şi obiect al tematicilor antikhazare ale Mişcării Legionare, erau acele forţe denumite generic iudeo-masonerie, care într-o viziune naţionalistă, acţionau pe plan extern, împotriva intereselor României.

Faptul că astăzi descoperim cu certitudine presiunile financiare şi economice exercitate asupra României în 1933, că I.G. Duca a acceptat distrugerea Mişcării Legionare ca garanţie a unui şantaj şi că în politica externă românească se petreceau fapte grave, de profund dezechilibru ne face să credem, că dincolo de oricănd – posibilele cauze personale, Corneliu Zelea Codreanu căuta şi protejarea patriotica a unor interese strict naţionale. Lui I.G. Duca i s-au organizat funeralii, iar cei trei care l-au executat, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. În schimb, primul mort al Legiunii, studentul Teodorescu, asasinat de poliţie în timp ce lipea afişe electorale, a fost dus noaptea în satul lui, cu ordin să fie înmormântat pe furiş, să nu-i apuce ziua şi să-l vadă lumea mort. Ce faptă oribilă a putut să se petreacă într-o ţară ortodoxă, în secolul XX!

Şi altă curiozitate, care probabil numai în URSS se putea întâmpla:

Cei trei care l-au ucis pe Duca s-au predat cavalereşte poliţiei şi au fost închişi pe viaţă, iar asasinii studentului Teodorescu şi ai lui Sterie Ciumetti, asasinat prin strangulare în beciurile poliţiei, n-au fost deranjaţi nici măcar cu un telefon. Probabil că au fost recompensaţi cu un bonus la salariu şi cu urarea „omorâţi cât mai mulţi legionari, pentru că oricum nu o să răspundeţi în faţa legii, când este vorba de legionari.”

Ce părere au denigratorii de profesie ai Mişcării Legionare despre aceste acte barbare?

CAZUL “ÎNGERAŞULUI” MANCIU,

SAU CUM A SCĂPAT ŢARA DE O LICHEA

NUMITĂ MANCIU

La Iaşi

La Iaşi, nerăbdători, mă aşteptau cei mai tineri. Dintre colegii mei de ani, nu mai găseam pe nimeni. De astă toamnă până acum se răspândiseră toţi prin oraşele lor.

Am dus icoana la Biserica Sf. Spiridon şi am aşezat-o în altar. Rând pe rând m-am întâlnit cu toată lumea şi cu studenţii, bucurându-ne. Dar bucuria noastră n-a durat mult căci plimbându-mă pe strada Lăpuşneanu, cu cele două surori ale mele şi cu vreo zece studenţi, a sărit poliţia, fără nici un motiv, asupra noastră şi au început să ne bată cu cauciucurile în cap şi cu paturile de armă.

Provocaţi în modul acesta şi loviţi fără nici un motiv în Iaşul în care am dat atâtea lupte? În Iaşul în care am învins iudeo-comunismul în Universitate la 1919, 1920 şi 1922? În Iaşul în care am pus la respect şi am ţinut la distanţă ani dearîndul jidănimea copleşitoare şo presa ei? Lovit în casă la mine?

Atunci m-am întors să ripostez. Indignarea pare că îmi dăduse o putere de leu şi aş fi fost în stare să mă lupt cu toată poliţia., dar studenţii şi studentele cu care eram, m-au prins unii de mâini şi unii de picioare. Ţinut aşa am mai căpătat câteva lovituri cu paturile de armă. Lumea care era pe trotuare a început să huiduiască poliţia şi să strige. Eu am plecat acasă amărât şi supărat pe cei ce m-au ţinut.. ei însă îmi spuneau:

“– Au ordin să te provoace şi dacă ripostezi să tragă ca să scape de tine.”

După masă m-am dus împreună cu Gârneaţă şi Radu Mironovici la un cămin, unde într-o cameră mare s-au adunat fruntaşii studenţimii. Ei au început să ne povestească cum au luptat şi ce au îndurat timp de u jumătate de an, de când nu ne mai văzuserăm. Cum au intrat la cursuri şi cum au procedat ca să nu fie umiliţi. Cum la 1 noiembrie, ziua deschiderii, s-a adunat în aulă întrega studenţime, împreună cu toţo profesorii, s-a făcut serviciul religios şi ce a spus studentul Lăzăreanu cu acel prilej.

“– Noi vom intra la cursuri dar nu acum. Întâi facem un memoriu profesorilor noştri, senatului Universităţii şi aşteptăm un răspuns binevoitor”.

Ne-a povestit apoi cum a înaintat memoriu şi cum profesorii uneversitari, în frunte cu prorectorul Bacaloglu, au înâeles să ţină seamă de cea mai mare parte a punctelor din memoriu.. La 6 noiembrie, studenţimea a intrat la cursuri. Profesorii au ştiut să ocolească o umilire nedreaptă a studenţimii, care luptase un an întreg pentru credinţa ei. Ne-au spus mai departe cum ministrul Mârzescu a adus un om de al său ca prefect de poliţie cu misiunea de a strivi mişcarea studenţească şi mişcarea naţională din Iaşi. Cum acesta cu întreaga poliţie s-a pus în urmărirea mişcării, însă, deoarece studenţii intraseră la cursuri şi se făcuse linişte, neştiind în ce mod ar putea să-şi culeagă laurii şi să capete bani, prefectul a început să provoace.

Ne povesteau mai departe, cum la 10 decembrie, studentele care mergeau spre Mitropolie au fost întâmpinate de poliţişti îmbătaţi, lovite cu cauciucurile, apucate de păr în văzul profesorilor universitari, târâte prin noroiul străzii. Cum la 10 decembrie, studentul Gheorghe Manoliu, conducătorul corului, a fost lovit cu beţe peste fluierle picioarelor şi apoi arestat, cum acesta, ţinut la poliţie într-o stare de mare mizerie, s-a îmbolnăvit de gălbinare şi a murit în spital.

Căminul cultural creştin

Am adunat la 6 mai 1924 vreo 60 de tineri studenţi şi elevi de liceu (membrii primei Frăţii de Cruce, care luase fiinţă la Iaşi). Iată cum le-am vorbit:

Dragi camarazi, cât timp o să ne chinuim ţinând şedinţele noastre în aceste barăci? Până acum, studenţimea română, avea dreptul să de întrunească în Universitatea sa, Noi am fost izgoniţi din ea. Până ieri aveam dreptul să ne întrunim în cămine. Am fost alungaţi. Astăzi am ajuns în nişte barăci de lemn dărăpănate, în care ne plouă. În toate oraşele, studenţimea este ajutată în scopurile ei nobile. Aici n-are cine să ne ajute. Pentru că lumea din jur este compusă din populaţie jidănească, vrăşmaşă şi din politicieni sterpi la suflet. Românii noştri sunt împinşi la periferia oraşelor, trăind într-o neagră mizerie. Suntem singuri! Puterea de a ne croi o altă soartă şi acum ca şi mâine, nu vom găsi-o decât la noi. Trebuie să ne învăţăm cu această idee, că de la Dumnezeu şi până la noi nu mai este nimeni care să ne ajute.

De aceea, nu există altă dezlegare, decât a ne face singuri, cu braţele noastre, casa de care avem nevoie. Desigur, nici unul dintre noi nu am zidit case şi nici n-am făcut cărămizi. Înţeleg că ne trebuie în primul rând curajul de a sfărâma mentalitatea în care creştem noi, mentalitatea care face pe tânărul intelectual să-I fie ruşine de a doua zi, după ce a devenit student, să mai ducă un pachet în mână pe stradă. Ne trebuie curajul şi voinţa de a porni de la nimic. Dorinţa de a răsturna obstacolele şi de a înfrânge greutăţile!”.

Olimpiu Lascăr, un mic antrepenor cu suflet mare, care avea casă la Ungheni, m-a întărit în credinţa mea spunându-ne:

“– Domnilor! Eu vă propun să mergeţi şi să faceţi cărămizile la Ungheni, pe malul Prutului. Am un loc şi vi-l cedez dumneavoastră! Vă pun casa mea la dispoziţie!”.

Am primit propunerea, dar nu aveam bani de drum până la Ungheni. Ne trebuiau trei sute de lei, pentru vreo douăzeci de persoane. Aceşti bani ne-au fost daţi tot Olimpiu Lascăr!

Prima tabără de muncă – 8 mai 1924

În ziua de 8 mai am plecat. Unii cu trenul, alţii pe jos. Nu aveam nimic, nici sape, nici un fel de unelte sau bani de mâncare. Am tras la Lascăr care ne aştepta bucuros:

“– Bine aşi venit domnilor, căci târgul Ungheni e plin ca un stup de jidani. Poate, văzându-vă, îşî vor mai tăia din obrăznicie. Noi, o mână de creştini suntem terorizaţi de ei.”.

În sfârşit, s-au creat mai multe delegaţii care să meargă pe la casele creştinilor, să ceară în împrumut sape, hârleţe şi alte unelte trebuitoare. A doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-a făcuut o rugăciune. Mai mult de o săptămnă am muncit cu toţii, să ajungem la pământ sănătos, căci spre nenorocul nostru, pe locul acela, timp de 50 de ani, tot târgul aruncase gunoiul, care ajunsese în unele locuri până la 2 metri. Ajutaţi de câţiva cărămidari de meserie, dintre care îmi aduc cu drag aminte de Moş Chiroşca, am început să frământăm lutul şi să facem cărămizi. Eram împărâiţi în echipe de câte 5 şi fiecare făceam câte 6oo de cărămizi pe zi, în total 3000 de cărămizi pe zi. Mai târziu, când numărul nostru a crescut, făceam şi mai multe, muncind de la 4 dimineaţa până seara. Problema cea mare era masa. La început ne-au ajutat oamenii din Ungheni, mai târziu ne-au vcnit ajutoare şi de la Iaşi. Bătrânii, atât profesorul Cuza, cât şi profesorul Şumuleanu, prrriveau cu oarecare neîncredere încercarea noastră. Găseau că e ceva copilăresc, că nu vom putea ajunge la nici un rezultat. După un timp însă, au început să aprecieze ceea ce făceam şi să ne ajute.

Când a venit Corneliu Georgescu la Iaşi, retrăgându-se de la Universitatea din Cluj unde făcuse un an la farmacie, de comun acord cu ceilalţi, am dat la cărămidărie cei 17 000 de lei, pe care îi strânsesm noi din donaţii, cât timp am stat la Văcăreşti.

Totuşi, problema hranei fiind grea, am luat în Iaşi o grădină de 1 ha, de la d-na Ghica, spre a semăna cu alte echipe de studenţi zarzavaturi şi cele necesare hranei la Ungheni, aşa încât munca noastră, era acm împărţită în două. O parte din studenţi lucrau la Ungheni, ş alta la Iaşi la grădină. Studenţii făceau cu schimbu, fiecare câte trei-patru zile. Prima noastră tabără de muncă a avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă. Toată lumea din jur, tărani, muncitori, chiar şi intelectuali, se adunau din plină curioyitate să ne priveasc. Această lume era învăţată să+I vadă pe studenţi plimbându+se elegant pe Lăpuşneanu sau cântând cântece de veselie prin berării, în ceassurile lor libere. Acum îi privea cum frământă lutul cu picioarele pline de noroi până la brâu, cum cară apă din Prut cu căldările, cum stau aplecaţi pe sapă cu căldările. Lumea asista la sfărâmărea unei mentalităţi stăpânitoare până atunci: e ruşine pentru un intelectual să muncească cu braţele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau clasele dispreţuite.

Ţăranii şi muncitorii, despărţiţi sufleteşte de celelalte categorii şi sfioşi, pentru că munca lor nu era preţuită, s-au luminat la faţă, văzând în aceasta, din primul moment, un semn al preţuirii muncii istovitoare şi a preţuirii lor.

Ei s-au simţit onoraţi şi poate au întrevăzut în viitor zile mai bune pentru ei şi pentru copii lor.

De aceea, din puţinul lor, ne aduceau zilnic cu drag hrană. Viaţa studenţească curgea liniştită, manifestaţii şi incidente nu mai erau. Munceau plini de voie bună, de nădejdi, cu gândul că în curând vom avea casa noastră.

O nouă lovire

Într-o zi a venit tatăl meu la mine, la Iaşi, şi m-am dus să-l văd. Pe la zece seara mă întorceam acasă. La un restaurant din Piaţa Unirii aud scandal. Mă opresc să văd ce este. Doi studenţi, fraţii Tutoveanu din Bârlad, avusese un conflict cu profesorul Constantinescu –Iaşi. Sosise prefectul de polţie la faţa locului, le pusese cătuşi la mâini şi-I ducea spre poliţie lovindu-i. Eu, fără să spun ceva, mă uitam la acest tablou cuprins de durere. Observ că vine spre mine comisarul Clos, însoţit de 3-4 poliţişti. Apropiindu-se la doi paşi îmi strigă:

Ce cauţi pe stradă la ora asta derbedeule? Stau şi mă uit la el nedumerit, pentru că el mă cunoştea de atâţia ani, nici nu mi-am puitea închipui vreodată că mi s-ar putea adresa vreodată în acest fel. Am crezut că mă confundă cu altcineva. Dar mă văd apucat de gât şi îmbrăncit înapoi şi iarăşi:

Te mai uiţi încă la mine, haimana? . . .Escrocule! eu nu am spus nimic dar am rămas pe loc, uitându-mă la el. Atunci, din lovitură în lovitură, urmat de cei patru poiţişti, m-au dus peste 30 de metri, până în colţ la Smirnov. Aici, mi-am scos pălăria din cap, I-am salutat şi le-am spus:

Vă mulţumesc domnilor.

Rănit în suflet, înecat în durere şi ruşinat, m-am dus acasă unde m-am chinuit toată noaptea. Pentru a doua oară în viaţă eram lovit în timp de o lună. M-am stăpânit. Dar voi, asupritori din toată lumea, nu contaţi de puterea de stăpânire a omului, pentru că cel ce se stăpâneşte, la urmă, izbucneşte îngrozitor.

A doua zi am povestit tatălui meu ce s-a întâmplat.

Lasă-l în pace mi-a zis. Să nu faci nimic. A trage două palme unui asemenea individ, este a-ţi murdări palmele. Va sosi şi timpul judecăţii lui. Probabil că sunt puşi să vă provoace, dar tu trebuie să-ţi păstrezi calmul şi să te ferşti a mai merge singur.

I-am primit sfatul. Dar un om lovit pare că nu mai este om. Se simte ruşinat, dezonorat. Purtam această ofensă ca un pietroi pe inimă. Dar, peste câteva zile avea să vină şi mai rău.

Copleşit de lovituri la grădină

Terminasem de săpat grădina. Venisem de la Ungheni să punem roşii. În diminaţa de 31 mai, la orele 5, erau în front, gata să încapă lucrul, 50 de studenţi. Făcusesem apelul. Nu terminasem bine, când observ câţiva soldaţi prin dosul grădinii. Apoi un număr de peste două sute năvălesc în curte încărcând armele. Ne înconjoară. Eu spun băieţilor:

Toată lumea stă pe loc şi nu face nimic. În acelaşi minut, văd dinspre poartă, ca un nor negru, vre-o patruzeci de persoane venind în pas alergător, cu revolverele în mâini, scoţând strigăte şi înjurând. Era prefectul Manciu cu poliţia. În scurt timp au fost lângă noi. Doi comisari şi directorul de poliţie îmi pun trei revolvere în frunte. Se uită la mine cu ochii injectaţi şi mă înjură. Manciu strigă:

Legaţil, cu mâinile la spate! Mă loveşte. Alţi doi e reped la mine, îmi scot brâul cu forţa, mă leagă cu mâinile la spate, cât de strâns pot. Apoi, simt o lovitură trasă pe la spate, în maxilarul drept. Un altul, Vasiliu Voinea, se apropie şi-mi şopteşte la urche:

Până deseară te omorâm. Nu mai ajungi tu să dai jidanii afară! Mă înjură şi-mi trage un picior. Au urmat mai multe lovituri peste faţă, după care, unii, m-au scuipat peste obraz. Tot frontul nostru, fixat şi el între arme şi revolvere, stătea nemişcat şi se uita la mine, fără să-mi poată veni în ajutor. De sus coborâse doamna Ghica întrebând:

Ce-i asta domnule prefect? Acseta I-a răspuns

Te arestez şi pe dumneata! Mai la o parte am zărit şi pe procurorul Buzea, asistând la cele ce se petrceau. Apoi, cu revolverele în mână, au percheziţionat pe rând pe cei din front. Cine se mişca, era lovit şi trântit la pământ.

După aceasta, pe mine, m-au pus la zece metri înainte, încadrat de opt jandarmi cu baionetele la armă; pe ceilalţi I-au încadrat la fel, între 2oo de jandarmi şi ne-au pornit. Eu mergeam înainte, legat cu mâinile la spte şi scuipat pe obraz iar ceilalţi în urma mea. Am fost purtaţi aşa pe toată strada Carol, prin faţa Universităţii, pe strada Lăpuşneanu, Piaţa Unirii şi Cuza-Vodă., până la prefectura de poliţie. Prefectul şi cu poliţiştii mergeau pe trotuar frecându+şi mâinile. Jidanii ieşeau plini de mulţumire în uşile prăvăliilor şi+I salutau respectos. Eu, de supărare, aproape că nu mai vedeam în faţa ochilor. Simţeam că de acum s-a sfârşit totul. Câţiva elevi de liceu, din cursul superior, trecând pe lângă mine, s-au oprit şi m-au salutat. Au fost imediat prinşi, loviţi şi introduşi între cordoane. Dupoă ce am fost purtaţi aproape 2 km prin mijlocul oraşului şi prin faţa populaţiei jidăneşti în această stare de umilire îngrozitoare, am fost băgaţi la prefectura de poliţie. Pe mine m-au aruncat aşa legat într-o încăpre infectă iarceilalţi au fost ţinuţi în curte.

Sus, în cabinetul prefectului

Acolo sus, în cabinetul prefectului, tinerii prizonieri din curte erau chemaţi la interogatoriu, pe rând, cîte unul. Prefectul stătea la birou, iar ceilalţi, peste 30 la număr, pe scaune în jurul său.

Ce va spus Codrenu?

Nu ne-a spus nimic D-le prefect, răspundea tînărul student sau elev.

– A să declari acum tot ce va spus! Cel interogat era descălţat de ghete şi legat cu lanţurile de picioare. I se introducea între picioare o armă şi apoi era ridicat cu tălpile în sus, arma fiind ţinută pe umăr de doi soldaţi. Manciu, dezbrăcat de haină, începea să bată la tălpi cu o râncă de bou. Sărmanii copii, spânzuraţi cu capul în jos şi loviţi peste tălpile picioarelor începeau să răcnească. Văzându-se în faţa călălor de comisar, rânjind cu poftă la înfiorătorul tablou în care copii neamului românesc erau torturaţi de nişte canalii plătite de duşmani – departe de orice inimă care să plângă şi să intervină pentru ei, strigu:

– Ajutor!

Atunci, comisarul Vasiliu îi băga cu capul într-o căldare cu apă, pentru ca să nu se audă afară strigătele de durere şi disperare. Când , în sfârşit durerile ajungeau la culme şi când simţea că trrupul lor nu mai putea suporta loviturile, atunci strifau că declară totul.

Prefectul trece la masă în aşteptarea destăinurilor, iar ei, deslegaţi de laţuri, priveau ameţiţi în jur, apoi ibucneau în plâns şi cădeau în gnunchi în faţa lui:

Iartă-ne domnule căci nu ştim ce să declarăm!

Nu? Nu ştiţi? Mai ridicaţil odată, strigau comisarilor şi jadarmilor. Şi bietul copil, cu inima îngheţată, privea cum i se fac din nou preparativele supliciului.

Din nou ridicaţi pe armă şi spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus, simţeau cum cad pe tălpilr lor una câte una răncile prefectului nemilos. Tălpile deveneau negre de sţnge ca abanosul şi picioarele umflate, încţt tinerii nu se mai puteau încălţa. Printre cei schingiuiţi astfel au fost; copilul actualului procuror de Ilfov, Dimitriu, băiatul maiorului Ambrozie, căruia i s-a spart timpanul şi care a ajuns şi el comandant la aceiaşi secţie de poliţie şi alţii.

Bătuţi în acest mod aceştia erau duşi pe braţe într-o cameră separată, secretă.

Pe la nouă m-au chemat pe mine. Cu mâinile lgate şi amorţite m-au dus sus într-o cameră de jandarmi. Acolo kla birou stătea prefectul, iar în jurul lui pe scaune peste 30 de persoane, comisari, subcomisari şi agenţi. M-am uiat în ochii lor, poate din toţi voi găsi unul cu durere. Nimic! O satisfacţie generală. Surâdeau.; şeful siguranţei, Botez, Dimitriu, directorul Prefecturii, comisarul Vasiliu, Clos şi ceilalţi. Prefectul i-a o coală de hârtie, îmi scrie numele, apoi:

Cum te cheamă exact?

Sunt Corneliu Codreanu, student la doctoratul juridic şi avocat în acelaşi barou cu dumneavoastră.

Puneţi-l jos! Trei cu inima de slugă se reped şi mă trîntesc jos în faţa biroului

– Descalţaţi-l de ghetele! Doi mă descalţă, unul de-o gheată şi unul de cealaltă. Îmi leagă picioarele în lanţuri, după asta mă aşează pe un suport făcut în formă de X, special pentru tortură, iar Manciu încee să bată în testicole lui Codreanu cum se bate în ţambal, cu beţigaşe flexibile de oţel. Se aude zgomot şi glasuri în sală. Venise profesorul Cuza, profesorul Şumuleanu şi păinţi de-ai copiilor: colonelul Nădejde, maiorul Dumitru, Butnariu, maiorul Ambrozie şi alţii, cu prourorul şi cu medicul legist, profesor universitar Bogdan.

Prefectul şi cu ceilalţi sar de pe scaune şi ies pe sală. Aud pe prefect:

– Ce căutaţi aici? Vă poftesc să ieşiţi afară! Apoi glasul profesorului Cuza:

– Pe cine dai dumneata afară? Am venit în vizită la d-ta ca să ne dai afară? Noi am venit cu procurorul , cu reclamanţi, în contra dumnitale!

– Jandarmi! Daţii afară!

Profesorul Şumuleanu se postează la uşa camerei în care erau închişi cei bătuţi şi spune:

– Domnule procuror, nu plecăm de aici pţnă nu ne deschideţi această cameră!

Mai mulţi comisari:– Nu e nimeni în camera asta! E goală!

Profesorul Şumuleanu: – Să se deschidă acum această cameră!

Cu intervenţia procurorului se deschide camera şi şase tineri sunt scoşi aproape pe braţe de părinţi lor şi introduşi cabinetul prefectului. Medicul legist, profesorul Bogdan, cercetează pe toţo şi eliberează certificate medicale. Peste câteva ore sunt eliberaţi toţi ceilalţi din curte. Eu sunt reţinut două zile după care sunt trimis la judecătorul de instrucţie.

Îmu dă drumul. Îi spun:

– Domnule judecător de instrucţie, dacă nu mi se face dreptate am să-mi fac eu singur.

M-am dus acasă. Acolo a vebit profesorul Cuza cu Liviu Sadoveanu:

– Am auzit că ai spus că vrei să-ţi faci singur dreptate. Să nu faci una ca asta. O să raportăm la minister şi o să cerem o anchetă. Nu se poate să nu ni se dea satisfacţie.

Eu eram zdrobim sufleteşte. Mi s-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorţii şi cărămidăria şi grădina şi am plecat cu primul tren în Bucovina, la Cîmpu-Lung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte ducând poveri în suflet, durerile umilinţei de ieri şi chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine. Stăteam pe gânduri şi-mi era ruşine să mă dau jos printre oameni. Oare ce păcat voi fi făcut de mi-a trimis D-zeu această nenorocire pe cap tocmai acum, când voiam să încep un plan mare şi frumos­?

Sufletul îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. Luptam pentru ţară şi eram trataţi ca inamici ai neamului. Eram loviţi fără milă de guvern, de poliţie, de jandarmi, de armată.

Te provoacă, îţi schingiuesc oamenii, ţi-i împrăştie şi te omoară. Să ne lăsăm omorâţi? Dar până la vârsta noastră, noi n-am apucat să scriem nimic şi lumea nici măcar nu va şti pentru ce ne-au omorât. Mai bine să plecăm cu toţii din ţară, decât să fim umiliţi aici pe pământul nostru, pâna la ultima expresie a umilirii.

O lună jumătate stând acolo, în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fără să le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse să mă doară pieptul şi simţeam cum mi se sleiesc puterile.

Mă cobor. Las totul în voia sorţii; eu nu pot să dau nici o dezlegare. De acum, însă, umblu cu revolverul la mine şi la cea dintâi şi cea mai mică provocare trag: de la această hotărâre nu mă va clinti nimeni.

Plec la cărămidărie. Acolo, Grigore Ghica, rămas şef şi-a făcut datoria în mod exemplar. Numărul cărămizilor se înmulţiseră în mod simţitor. Se făcuseră două cuptoare de 40 000 de cărămizi. Era pe la 15 iulie. Băieţii m-au primit cu duioşie. Pe şantier nu se întâmplase nimic deosebit. La Iaşi am găsit schimbări. Comisarii care nu aveau ghete în picioare, acum erau înnoiţi din tălpi până în creştet, îmbrăcaţi de khazari, prefectura de poliţie avea automobilul pus la dispoziţie tot de khazari, care se simţeau stăpânitori absoluţi. Erau de o obrăznicie pe care nu o mai întâlnisem de 1919, din timpul mişcărlor comuniste, când se credeau în ajunul revoluţiei şi fiecare khazar ,de peste Prut sau din Iaşi, îşi lua aere de comisar aş poporului.

În jurul celor petrecut în grădină

Nelegiuirile de la 31 mai ne-au strivit sufleteşte prin loviturle, umilinţa şi dezonoarea la care am, fost expuşi. O rană deschisă, care se adâncea tot mai mult, ne consuma viaţa şi parcă ne atrăgea spre mormânt.

Umilirea pe care o simţi când ai fost dezonorat, tu şi cu toţi ai tăi, îţi dă un sentiment de profundă durere, care te face să ocoleşti lumea din cauza ruşinii de a te mai întâlni cu ea. Pare că simţi că această lume te dispreţuieşte, râzându-ţi în faţă, că n-ai fost capabil să-ţi aperi onoarea, că promejduieşti însă societatea,lasând să se credă, prin laşitatea ta, că un zbir, are puţinţa, nepedepsit, să o dezonoroze şi să o lovească după bunul său plac.

Aceste dureri creşteau în măsura în care încercările noastre de a căpăta o satisfacţie legală, erau respinse cu un cinism care ducea la disperare. La procesele pe care cei lezaţi le intentaseră, aceştia riscau să fie bătuţi din nou de poliţie, de astă dată în chiar pretorul justiţiei şi chiar în faţa judecătorilor, iar la urmă, ieşeau condamnaţi reclamaţii.

Faptul petrecut la 31 mai nu a rămas fără răsunet. Exctreeg din ziare, mai jos, ecoulacestor fapte în lumea românească şi în acelaşi timp, încercările ei de a căpăta satisfacţie.

„Universul”, 8 iunie 1924, publică sub titlul

„Politia din Iaşi – Studenţii au fost bătutţi de însăşi şeful poliţiei

Ni-l închipuim pe d-l Manciu, prefectul Poliţiei Iaşi, ca pe unul din cei mai străluciţi poliţişti ai veacului trecut, ilustrat prin violenţă şi brutalitate.

d-l prefect Manciu, deşi poliţist din 1924 şi într-un oraş de cărturari precum Iaşii, şi-a inaugurat sistemul de anacronice violenţe poliţieneşti, anul trecut, la congresul profesorilor uiversitari. Domnia sa, a fost în stare să ţină în loc un congres de dascăli universitar, fiindcă aşa-i dictau impulsurile poliţiste.

Degeaba s-a protestat apoi, căci, d-l prefect al polţiei din Iaşi îşi avea temeiuri sprijinitoare politice, împotriva jicnirii aduse celei mai alese categorii de intelectuali.

Şi, de atunci, d-l Manciu, şi-a continuat munca cu osârdie, procedeele poliţieneşti pe care le-a ilustrat, mai ales zilele trecutre, cînd a bătut cu sete, a lovit cu toată stăruinţa, a însîngerat cu răutate pe studenţi şi a ordonat apoi subalternilor d-sale să-l imite cu aceiaşi râvnă şi brutalitate.

Orice ar fi făcut studenţii de la Iaşi, dacă ar fi fost asasini, chiar nu trebuiau să fie bătuţi.

Întâiu, să se fi făcut anchetă, să se fi sesizat parchetul, să fi fost arestaţi, legaţi în fiare, dar nu snopiţi în bătaie.

D-l prefect Manciu, care va fi făcut ca studenţii, studii de drept penal şi va fi citit ceva din literatura penală, pe care îi va fi recomandat-o chiar distinsul penalist, D-l Iulian Teodorescu ce provăduieşte spulberarea acţiunilor brutale şi din puşcării, a bătut personal pe studenţi, a schingiuit, i-a umplut de sânge.

Dar dacă studenţii bătuţi nu vor fi vinovaţi de nici una din absurdităţile ce li se aruncă în spate? Atunci? Bătaia se întoarce?

E desigur nevoie de o anchetă judecătorească. Dar mai e nevoie de o sancţiune care să puie pe d-l Manciu în imposibilitatea de a-şi mai fortifica muşchii pe capetele stdenţilor.

B. Cecropide”

„Universu”l din 9 iumie 1924 continuă sub titlu:

„Studenţii de la Iaşi au fost bătuţi!

Ei au fost provocaţi de poliţie, schingiuţi fără nicio vină. Un prefect de poliţie bătăuş. Manciu trebuie destituit.

Am scris într-un număr precedent asupra banditismelor săvârşite de d-l Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, împotriva studenţilor. Pentru azi, vom reproduce câteva pasage din Memoriu studenţilor, înaintat Ministerului de Interne.

Studenţii zidari!

Studenţimea creştină de la Universitatea din Iaşi, a luat hotărârea încă de acum o lună, să clădească prin muncă proprie un cămin cultural . . .

Provocarea prefectului de poliţie!

Abia întruniţi, ne-am şi văzut înconjuraţi de o companie de jandarmi şi întreg aparatul poliţienesc, în frunte cu prefectul Manciu.

În vreme ce noi stăteam cu toţi liniştii, ei cu armele întinse, s-au repezit asupra noastră, începând a ne înjura şi ane lovi în modul cel mai barbar posibil. Crezând că vor găsi arme la noi, ne-au percheziţionat cu toţii, fără însă a găsi ceva la vreo unul- în timpul percheziţşie, au încercat să introduca colegului Corneliu Zelea Codreanu, un revolver şi nişte hârtii, contra cărui fapt, el a protestat. Pentru aceasta a fost bătut de către poliţaiul Manciu, inspectorul Clos, comisarul Vasiliu şi împreună cu toţi ceilalţi agenţi şi jandarmi, l-au legat ca pe cel din urmă borfaş. La fel ni s-a întâmplat şi la o bună parte din cei ce eram acolo. Am fost declaraţi arestzaţi şi împrejmuiţi de cordoane de armată, duşi la prefectura de poliţie.

Şi copii de pe drum au fost bătuţi!

Pe drum au fost întâlniţi mai mulţi elevi, de la diferite licee din localitate, care mergeau la parcul sportiv, pentru a exercita jocul Oina, convocaţi fiind de d-nii directori ai liceelor respective. Toţi aceştia au fosrt arestaţi şi duşi împreună cu noi, studenţii, la poliţie, după ce, binînţeles, au fost bătuţi în văzul tuturora, de însuşi poliţaiul Manciu şi ceilalţi poliţişti. La poliţie au fost ţinuţi toată ziua. Pe o parte din noi ne-a bătut până la leşin şi ne-a eliberat, o parte am dat declaraţii scoase prin ameninţare, iar altă parte am fost eliberaţi fără să ni se mai ea declaraţii!”

Ca încheiere, „Universul” adaugă:

„Faptele de mai sus nu pot rămâne nepedpsite. Prefectul de poliţie Manciu, dovedit agent producător şi vinovat de torturarea studenţilor şi elevilor de liceu din Iaşi, trebuie să-şi primească pedeapsa fărdelegilor sale.”

Între altele, „Universul” din 10 iunie 1924, publică sub titlul:

„Iaşii sub teroarea prefectului de poliţie

. . . Transportaţi în beciurile poliţiei, aceşti studenţi au fost supuşi la cele mai groaznice chinuri. Unii din ei au fost spânzuraţi cu capul în jos, loviţi peste tălpile picioarelor cu vâna de bou.

Studentul Corneliu Zelea Codreanu a fost legat, apoi pălmuit şi torturat de însuşi Prefectul de Poliţie. Sănătatea lui e zdruncinată.

Ceilalţi studenţi arestaţi, prezintă grave leziuni corporale.

Trei sute de studenţi au reclamat faptele de mai sus procurorului general, cerând ca medicul legist să examineze starea colegilor torturaţi.

Cuvântul d-lui profesor A. C. Cuza

În ediţia specială a ziarului „Universul”, din 1 iunie 1924, d-l profesor A. C. Cuza, publică un judicios aricol din care extrag:

„. . .dar în faţa acestor necontenite brutalităţi şi samovolnicii, nenumărate, fără motiv- făcute anume ca prin teroare să îngrijască studenţimea creştină – două întrebări se pun hotărâtoare:

Ce vrea guvernul care susţine un asemenea poliţai în fruntea unui oraş ca Iaşiul?

Ce vrea poliţaiul, el însuşi?

Voesc ei înşişi ca din mijlocul acestei continui enervări să se producă reacţiuni necugetate, la care ea este pare că anume provocată, pe fiecare zi?

Această provocare este cu cu atât mai nedemnă şi mai iritantă cu cât în acelaşi timp, poliţaiul Manciu, se duce la întrunirile societăţii „MACABI” şe se pune în fruntea acestor macabei sportivi cu care pleacă ostentativ în excursie, avînd în frunte steagul bicolor alb-albastru.

Iar zilnic îl vezi tolănit în automobil – nu în acela cu care a călătoirt deunăzi la Ciurea- ci în acel nou cere se pare că i-a fost hărăzit prin subscripţie publică de comunitatea khazară din Iaşi, încurajându-l şi prin ziare, la orice ocazie, pentru atitudinea sa contr studenţimii creştine.

Protestând cu toată indignarea contra acestei acţiuni de provocare continuă, cerem ca autorităţile superioare să intervină pentru ca să pună capăt unei situaţii nedemne şi primejdioase, pe care Iaşiul şi studenţimea lui creştină nu o mai pot tolera.

C. Cuza”

Se ordonă anchetă administrativă. Rezultatul este următorul:

Prefectul Manciu a fost decorat cu Steau României în grad de comandor,

Toţi comisarii care ne-au schingiut au fost avansaţi,

Încurajaţi de aceste măsuri, ei desşănţuie o nouă prigoană asupra noastră; de data asta extinsă în întreaga Moldovă. Orice comisar, pentru aţşi face o sursă de venituri de la khazari, sau pentru o avansare, pune mâna în piept unui student, îl bătea până la sânge în stradă sau la secţia de poliţie, fără a fi obligat să rpspundă pentru faptele sale.

Ziua fatală, 25 octombrie 1924

În atare condiţii sufleteşti şi de fapt m-am prezentat a doua zi la judecătoria ocolului 2 Iaşi, sâmbătă dimineaţa ca avocat, alături de colegul Dumbravă, în procesul studentuli Comârzan, schingiuit de Manciu.

Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliţie şi în plină şedinţă, în faţa avocaţilor şi a judecătorului Spirdoneanu, care prezida, s-a năpusti asupra noastră.

În aceste împrejurări, cu riscul de a mă pierde, strivit de cei douzeci de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul şi am tras.

Am ţintit în cine se apropia de mine. Primul a căzutu Manciu. Al doilea a căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu. Ceilalţi au dispărut.

Peste câteva minute, în faţa judecătorului se găseau câteva mii de khazari, care cu mâinile ridicate în sus, cu degetele crispate de ură, aşteptau să ies pentru a mă sfâşia.

Eu am luat în mâna dreaptă pistolul, în care mai aveam cinci gloanţe şi cu stânga am apucat de braţ pe domnul Victor Climescu, avocat din Iaşi, rugându-l să mă însoţească până la Tribunal. Am ieşit şi astfel, am străbătut printre khazarii care urlau, dar care au avut totuşi bunul simţ ca, în faţa revolverului meu să-mi facă loc. Pe drum m-au prins jandarmii, m-au despărţit de d-l Climescu şim-au introdus în curtea Prefecturii de Poliţie. Mi s-au legat mâinile la spate cu lanţuri şi am fost aşezat între patru soldaţi cu baioneta la armă. Am fost urcat în dubă şi dus la Galata, sus pe deal, deasupra Iasului, în jurul mănăstirii zidite de Petre Şchiopul, domnul Moldovei. Am fost introdus într-o cameră. Acolo mi s-au luat lanţurile. A doua zi am fost pus la secret. Singur într-o cameră cu ciment pe jos, cu un pat de scânduri, fără pătură şi fără pernă, închis cu lacăt.

Camera avea două geamuri vopsite cu var pe dinafară. Nu vedeam nimic. Un perete era aşa de umed că se scurgea apa de pe el. Sub cap nu am putut să-mi pun nimic.

Noaptea m-am culcat pe scânduri şi m-am învelit cu sumanul. Mi-a fost frig. A doua noapte am dus-o mai rău. Mi-a fost foarte frig şi nu am putu aţipi deloc. Aproape toată noaptea m-am plimbat prin cameră. Dimineaţa m-au scos afară două minute şi iar m-au închis. La ora 12 mis-au pus cătuşele, m-au urcat în dubă şi m-au dus la Tribunal pentru confirmarea mandatului. După confirmare, readus la Galata, m-am văzut din nou în aceiaşi cameră întunecoasă. Afară reîncepuse vremea rea. Lipsit de foc, m-a cuprins frigul. Am încercat să dorm pe scânduri. Am ţipit vreo jumătate de oră dar mă durea oasele. Din cauza frigului ce venea de la cimentul de jos, începusem să am durei la rinichi. Ziua următoare nu mă simţeam bine. Îmi scădeau puterile văzând cu ochii, cu troată lupta oe care o duceam cu ajutorul voinţei şi încăpăţânării. Noaptrea care a urmat, frigul a fost mai mare şi voinţa nu a mai funcţionat: am fost doborât.mi s-a întunecat înaintea ochilor şi am căzut. Cît mă ţinuse voinţa nu aveam ncio grijă. Îmi dădusem seama că de acum e rău. Îmi tremura tot corpul şi nu mă puteam opri. Cât de grele erau nopţile acelea care păreu că nu se mai sfârşesc!

Am rămas aşa timp de 13 zile: apoi mis-a făcut puţin foc-. Mio s.a dat aşternut şi rodojini, care au fost puse perete. Noaptea începea adevăratul chin: nu pot adormi decât pe la orele 2-3. Afară viscoleşte. Aici, pe vârful dealului, vicccolul e mai puternic. Prin crăpăturile uşii, vântul împinge zăpada, care devinte tot mai groasă, ocupându-mi un sfert din suprafaţa celulei. Spre dimineaţă găsesc totdeauna un strat destul de gros. Stau şi mă gândesc: mandatul de arestare îmi pemite muncă silnică pe toată viaţa. Se va judeca procesul? Desigur; dar eun proces greu, în contra mea sun coalizate trei forţe:

– guvernul, care va căuta să dea un exemplu prin pedepsirea mea, mai ales că e primul caz în România, cînd cineva se aşează cu revolverul în mână în faţa zbirului ce vine să-i calca în picioare demnitatea, să-i jignească onoarea şi sî-i sfâşie, în numele principiului autorităţii de stat, carnea de pe el;

– puterea khazarilor aşkenazi din ţară, va face tot posibill să nu mă scape din mâini;

– puterea khazarilor din străinătate, cu banii, cu împrumuturile, cu presiunile ei.

Toate aceste trei forţe sunt interesate în a mă face să nu mai ies de aici. În contra lor se ridică studenţimea şi mişcarea naţională românească. Cine va învinge? Îmi dau seama că procesul meu este mai ult un proces de forţe. Oricâtă dreptate aş avea, dacă forţele adverse vor fu numai cu un dram mai puternice decât ale noastre, nu vor pregeta nici un moment în a mă nimici. Sunt atâţia ani de când aşteaptă să mă prindă pentru că le-am stat de-a curmezişul în toate planurile lor. Îşi vor uni toate forţele ca să nu le scap.

Acasă, mama mea, an după an, la auzul atâtor îngrozitoare veşti pentru ea, cu casa călcată noaptea de procurori şi percheziţionată de comisari brutali, primea în inimă lovitură după lovitură.

Cu gândul la soarta aşa tristă a vieţii mele, mi-a trimis Acatistul Maicii Domnului, cu îndemnul să-l citesc la ora 12 noaptea, timp de 42 de nopţi în şir. L-am citit regulat şi în măsură ce numărul nopţilor se mărea, parcă ai noştri creşteau în puteri, adversarii se retrăgeau şi primejdiile dispăreau.

Mutarea procesului la Focşani

În ianuarie mi s-a adus la cunăştiinţă că rocesul s-a mutat din oficiu la Focşani.

Focşanii era cea mai poternică citadelă liberală din ţară. Din acel oraş erau trei miniştri în guvern: g-ral Văitoianu, N. N. Săveanu şi Chirculescu. Era singurul loc din ţară unde mişcarea naţională nu prinsese. Studenţii d la Iaşi, auzind despre această mutare, au rămas îngrijoraţi. Echipe nenumărate, la plecarea fiecărui tren, aşteptau în gările de pe lângă Iaşi, ca să mă nsoţească până la Focşani, deoarece sa zvonise că paznicii mei vor căuta să mă împuşte cu ocazia acestei mutări, sub pretextul de a fi vrut să fug de sub escortă.

În gară la Focşani mă aştepta poliţia şi directorul închisorii, care m-au dus şu m-au încarcerat. La început am avut un regim mai sever decât la Iaşi. Prefectul de judeţ, Gavrilescu, care părea un om rău la suflet, fără nici un drept, căci un prefect nu are dreptul să se amestece în regoimul închisorii, voia să-mi impuie un regim aspru. El a fost şi în celula mea, unde am avut împreună o discuţie nu tocmai plăcută.

Minunea, la ceare nu mă aţteptam nici eu, dar mai ales cei care mă aduseseră acolo, a fost că a doua zi după ce sosisem, întreaga populaţie, fără deosebire de partid politic şi cu toate încercările de a mi-o face ostilă, trecuse spontan de partea mea. Pe oamenii politici liberali nu-i părăsise numai partizanii ci şi membrii familiei. Aşa de exemplu, d-rele Chirculescu, eleve în cursul superior al liceului, mi-au trimis mâncare şi mi-au cusut, împreună cu alte fete, o cămaşă naţională. Am auzit că refuzau chiar să stea cu tatăl lor la masă.

Sănătatea nu-mi era dintre cele mai bune. Mă dureau rinichii, pieptul şi genunchii. Procesul a fost fixat pentru ziua de 14 martier 1925. în vederea lui, la toate congresele universitare şi chiar în celelalte oraşe, au început să se tipăreaacă mii de manifeste. Guvernul a tipărit manifeste contrarii şi broşuri, răspândindu-le din abundenţă. Ele însă nu a u avut nici un efect, deoarece mişcării naţionale se ridica impunător şi irezistebil. Cu două zile înaintze de data procesului, încep să sosească sute de oamnei din toată ţara şi studenţi de la toate universităţile. Numai de la Iaşi au venit peste 300, ocupând un tren întreg.

Pe mine m-au luat autorităţile cu o trăsură şi m-au dus la Teatru Naţional, unde urma să se judece procesul. Din ordin însă, acesta s-a amânat după ce juraţii fuseseră traşi la sorţi. Am fost condus din nou la închisoare. Afară însă, amânarea nejustificată a procesului a produs o indignare generală, care s-a transformat într-o manifestaţie de stradă. Ea a durat toată amiaza până noaptea târziu. Încercările armatei de a părăsi spiritele au fost zadarnice. Manifestaţia a fost îndreptată împotriva khazrilor aşkenazi şi a guvernului. Khazarii şi-au dat atunci seama că toate presiuninle lor din acest proces se întorc şi se vor întoarce împotriva lor. Aceastăî manifestaţie a fost de o importanţă covârşitoare pentru soarta procesului. Manifestaţia i-a scos pe khazari din luptă. Aceştia, dându-şi sema că o condamnare ar putea avea urmări dezastruase pentru ei, dacă nu s-au retras întru totul, în orice caz, au exercitat o presiune mai slabă asupra autorităţilor. Între timp, mi-au venit sugestii de a face cere de punere în libertate şi asigurări că voi fe eliberat. Am refuzat.

La Turnu-Severin

Într-o noapte, pe la ora 2, m-am trezit când cineva umbla să deschidă lacătul. Veniseră autorităţile să mă ia, căci pe neaşteptate, procesul meu se mutase, prin intervenţia guvernului, la Turnu – Severin, în cealaltă extremă a României.

Procesul

Procesul a fost fixat la 20 mai. Preşedintele tribunalului a primit 19 300 înscrieri de apărători din toată ţara. Cu două zile înainte, au început să sosească trenuri întregi cu studenţi. Sala era arhiplină, iar afară, în jurul teatrului, aşteptau peste 10 000 de oameni.

s-a citit actul de acuzare. Au urmat interogatoriile. Am povestit lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Martori ai acuzării erau un khazar şi poliţiştii de la Iaşi. În şedinţă au negat totul. Nu era nimic adevărat. Toate bătăile, toate schingiuirile erau pură invenţie. Negau chiar şi certificatele medicale elibereat de dr. Bogdan, medicul legist. Atitudinea aceasta, după ce juraseră pe cruce că vor spune adevărul şi numai adevărul a provocat indignare întregii săli. Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care îl vedeam transformat acum în cea mai blândă fiinţă, nu văzuse şi nu făcuse nimic. Ridicându-mă, cu voia preşedintelui, l-am întrebat tare şi plin de indignare:

– Nu eşti d-ta acela care m-ai lovit cu pumnul peste faţă în grădină la d-na Ghica?

– Nu sunt.

– Nu eşti dumneata acela care băgai pe studenţi cu capul în găleata de apă, atunci când, spânzuraţi cu picioarele în sus, erau bătuţi la tălpi?

– Nici nu am fost pe acolo. Eram în oraş pe atunci.

Pe faţa lui, din gesturile lui, din atitudinea lui întreagă se vedea că minte, că jură pe cruce şi minte. Mulţimea din sală clocotea dse indignare. Deodată, ca o expresie a acestei indignări colective, un sare din mijlocul mulţimii, îl apucă pe comisar în braţe şi-l scoate pe sus afară din sală. Era d-l Tilică Ioanid. Îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scările din dos:

– Canalie, să pleci de aici că nu-ţi garantăm viaţa! Apoi, adresându-se tutror comisarilor din Iaşi:

– Aţi schingiuit în mod barbar cu mâinile voastre pe aceşti copii. Dacă aţi fi făcut aşa ceva la Turnu –Severin, aţi fi fost măcelăriţi pe stradă de lume. Prezenţa vostră aici murdăreşte acest oraş. Plecaţi cu primul tren, altfel va fi rău de voi.

Acest gest a fost de altfel binevenit, căci lumea era cu sufletele încărcate. El a produs o uşurare întreagă în sală.

Călăii umblau umiliţi şi umblau salutând până la pământ şi cerşind o cât de mică atenţie de la cel mai umil purtător de fundă tricoloră.

– Parcă noi nu suntem buni români! Dar ce să facem? Am avut ordin.

– Nu! Canalii! N-aţi avut suflet de părinte şi de români! N-aţi avut onoare de oameni. N-aţi avut respect pentru lege. Aţi avut ordin? Nu! Aţi avut suflete de trădători! Aşa le spunea lumea pe străzi.

Eram în după amiaza zilei a şasea a procesului, 26 mai 1925. mi s.a citi verdictul de achitare, după care am fost luat pe sus şi dus afară, unde se aflau peste 10 000 de oameni. Cu toţii au format un cortegiu şi ne-au dus pe braţe pe străzi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilică Ioanid, de unde în câteva cuvinte am mulţumit tuturor românilor din Turnu – Severin pentru marea dragoste pe care mi-au arătat-o cu prilejul acestui proces (Cornelui Zelea Codreanu – Pentru legionari).