CAMARILA REGALĂ

Odată cu apariţia pe scena politicii româneşti a Elenei Lupescu, structurile de conducere ale statului au fost completate cu o nouă instituţie care, deşi neprevăzută de textul Constituţiei, îşi va extinde la început influenţa, apoi autoritatea, şi în cele din urmă, dominaţia asupra întregii vieţi publice şi private: camarilla.

Sensul termenului, precum şi originea lui ne sunt lămurite de eminentul istoric, profesorul Alex Mihai Stoienescu în capitolul intitulat „Camarilla” centru de putere în stat, din vol. 3 al lucrării „Istoria loviturilor de stat din România”:

„Cuvântul „camarilla” provine din limba spaniolă şi înseamnă, la origine, o încăpere mică (diminutiv la cámara = cameră) anexă a dormitorului regal al regelui Spaniei, unde acesta se izola împreună cu consilierii lui intimi, pentru a nu fi auzit de slugi sau de oamenii Inchiziţiei. Faptul că în acel loc se luau decizii fără controlul Bisericii sau al Cortes-urilor, a născut reacţia publică a acestor instituţii, care au răspândit prin zvon noţiunile de <<camarilla>>, ca centru de putere nociv şi de „om de camarilă” care influenţează ocult deciziile regelui.”

Imediat ce prezenţa Elenei Lupescu a încetat să mai fie clandestină, statutul ei de metresă regală fiind recunoscut tacit ca atare, în jurul ei s-a constituit primul nucleu al camarilei, devenită centrul intrigilor politice.

Alcătuită din oameni de o coloratură diversă, care nu puteau spera la o ascensiune politică în cadrul partidelor politice existente, din bancheri şi industriaşi, camarila urmărea să conducă din umbră viaţa economică, socială şi politică din România şi de aceea a acţionat cu perseverenţă pentru discreditarea regimului parlamentar-constituţional, pentru măcinarea principalelor partide. Mult mai analitică şi sistematizată este prezentarea camarilei la prof. Alex M. Stoienescu: o dată cu revenirea Elenei Lupescu în ţară, camarila intră în sistem concentric: în centru Elena Wolff, cercul intim: Puiu Dumitrescu, Felix Weider, Nicolae Tabacovici, numit director la CFR, Alexandru Mavrodin, ziarist (toţi amanţi ai Elenei Lupescu şi implicaţi în culegere de informaţii) şi colonelul Gabriel Marinescu, prefect al capitalei; cercul de sprijin: Aristide Blank, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu; cercul de interese materiale: avocatul Dumbrăvescu, văr, Nicolae Lupescu-Grünberg tatăl Elenei Lupescu, generalul Constantin Dumitrescu, tatăl lui Puiu Dumitrescu, mai târziu Malaxa. Acest grup restrâns a condus România până la catastrofa din 1940 cu unele modificări de nume, dar nu de funcţii şi existenţa unui nucleu de conducere de acest tip în locul Parlamentului, Guvernului şi Justiţiei, explică lovitura de stat din 1938.

Regele – scrie istoricul Florin Constantiniu, în „O istorie sinceră a poporului român” – a impus atotputernicia undei camarile al cărei centru era amanta sa Elena Lupescu. În scurt timp, ea a devenit un factor decisiv în viaţa politică, regele alegându-şi miniştrii în funcţie de atitudinea favoritei regale, faţă de oamenii politici. Este semnificativă mărturia din însemnările lui Armand Călinescu, când consemnează discuţia cu Ernest Urdăreanu, <<omul de casă>> al regelui şi deci, un membru al camarilei, bucurându-se de favoruri speciale, intime chiar, din partea Elenei Lupescu: Ernest Urdăreanu – notează Călinescu, la 6 februarie 1939 – îmi povesteşte conflictul cu Duduia (Elena Lupescu). Se amestecă în toate, în remaniere, în politică şi ameninţă cu scandal în faţa regelui, câteodată în faţa voievodului. Nu o va face, va fi până la capăt servitorul umil al metresei regale. Elena Lupescu era atât de sigură de puterea ei, încât i-a spus prinţului moştenitor Mihai: <<Dacă vrei vreodată ceva de la tatăl tău, cere-i-o prin mine, pentru că pot să-l fac să facă orice vreau eu>>. Iată cea mai clară expresie, datorată chiar protagonistei, a <<Lupescocraţiei>>, instaurate, progresiv, în anii ’30.

(Puncte Cardinale)

CAROL AL II-LEA, REGELE CĂLĂU,

REGELE BLESTEMAT

„Eu mă tem însă de ceva mai grav. Am auzit vorbindu-se, toată viaţa mea de conjuraţii, de societăţi secrete şi activităţi oculte. Nu am crezut niciodată în ele. Acum am început să cred. Cred în mâna neagră! Oricât de ridicolă ar părea o asemenea mărturisire, ea exprimă totuşi sentimentul meu adevărat: cred că regele e înconjurat de o influenţă nefastă şi că acei ce-i stai mai de aproape, fie femeia aceea, fie alţii nu sunt decât instrumente în slujba unei puteri oculte, care urmăreşte prin rege, cine ştie ce plan.

Am dovezi că în urma unei intervenţii misterioase şi-a schimbat adesea intenţiile, părerile, întreaga atitudine. Nu am dreptul să cred că e o putere ocultă, care prin intimii săi îl controlează, îl ţine în frâu, îndepărtează din calea sa oameni politici, prieteni şi prietene de lume, chiar membri ai familiei sale şi îl întrebuinţează ca o unealtă docilă în vederea nu ştiu cărui scop?”

(Regina Maria către Gafencu – Grigore Gafencu – Însemnări politice)

Cercetările istoricului Alex Mihai Stoienescu au demonstrat că regele Carol al II-lea, a fost sprijinit din umbră de Moscova şi Budapesta, îndeosebi în anii premergători întronării sale. Aşa se explică poziţia lui în vara anului 1940, când graniţele României s-au prăbuşit în favoarea Moscovei şi a Budapestei. Carol al II-lea, fiind iniţiat în misterele francmasoneriei, avănd şi un grad în această societate secretă în exilul său la Paris şi-a luat nişte angajamente pe linie masonică faţă de atotputernica Alianţă Khazară Universală, lojă exclusivistă. În schimbul acestor angajamente, Carol al II-lea primea tronul României. Să analizăm angajamentele luate la Paris de Carol „bolşevicul”.

Primul angajament a fost cu Iudaismul Mondial, care urmărea fondarea unui stat Israel, în estul Europei. În epoca aceea, de decisese pe teritoriul Basarabiei, urmând ulterior exrinderea în Moldova, până la munţii Carpaţi. Dictatorul Stalin, acceptase proiectul în cadrul aşa-ziselor republici din U.R.S.S., dar în platoul Gobi, din centrul Asiei, adică acolo unde în secolul al VII-lea, plecaseră khazarii, pentru a se instala în actualul teritoriu dintre Polonia-România-Ucraina, unde adoptaseră religia mozaică. Alianţa Khazară Universală nu a acceptat Platoul Gobi şi în final s-a convenit ca: într-o primă etapă, U.R.S.S. să anexeze Basarabia şi într-o a doua etapă să se fondeze aici, Republica Socialistă Sovietică Khazară. Al doilea angajament luat de Carol al II-lea pe linie masonică, a fost cu loja Marelui Orient Francez. Aceasta ducea tratative pentru înfiinţarea legală, cu sedii şi arhive a lojilor masonice din Ungaria, unde fuseseră desfiinţate din 1920, pentru complicitate la regimul bolşevic al lui Bela Kohen (khazar aşkenazi). Regentul amiral Miklos Horty a cerut în schimb, desprinderea Transilvaniei de România, pentru a deveni stat independent binaţional, zis tampon între Bucureşti şi Budapesta. Pentru amăgirea şi înşelarea României, să devină şi regele Ungariei. Oferta anesteziantă a fost refuzată de Ionel I.C. Brătianu şi de regele Ferdinand, acceptată de Carol al II-lea şi refuzată de Iuliu Maniu. Din cauza acestui refuz, la 13 ianuarie 1933, Iuliu Maniu a fost demis şi înlocuit cu Alex Voida-Voievod.

Cu privire la profilul moral al lui Carol al II-lea, avem un portret făcut de Pamfil Şeicaru, care l-a cunoscut şi l-a analizat obiectiv, în memoriile sale:

„Carol avea pasiuni, dar nu era capabil de afecţiune şi memoria nu-l tulbura, amintindu-i de oameni care făcuseră sacrificii pentru el. Incontestabil, într-o convorbire, ştia să se arate plin de căldură, să cucerească printr-un accent de sinceritate, prin tot ce avea fizic şi moral felin, dar acele însuşiri de seducţie, care rareori dădeau greş, aveau ceva de curtezană, subordonând sforţarea de a seduce, unui scop precis. Mă îndoiesc că regele Ferdinand să se fi naţionalizat pe tron, dar a ştiut într-un moment crucial ce înseamnă datoria de rege. Şi acest simţ al datoriei regale este esenţial. Or, tocmai imperativul moral al funcţiei regale, a lipsit prinţului Carol. Mă întreb dacă în succesiunea de renunţări, nu stă manifestarea unei intuiţii a nevocaţiei lui domneşti, presentimentul răului pe care era destinat să-l facă, ideii monarhice şi ţării. Lăsând la o parte retorica, pe care o stăpânea cu atâta artă, lăsând la o parte beneficiile rezultate din situaţia lui de prinţ moştenitor şi ulterior rege, ce l-a legat pe Carol de poporul român?”

<<Regii se naţionalizează pe tron>> susţinea doctrinarul monarhiei Charles Maurras, ca să primească o totală dezminţire, în cazul lui Carol cu care a început agonia monarhiei în România. Consideraţiile lui Pamfil Şeicaru cu privire la caracterul şi comportamentul moral al lui Carol sunt ilustrate convingător de înlăturarea la insistenţele Elenei Wolff, a lui Puiu Dumitrescu, secretarul şi prietenul său devotat în anii exilului, ca şi lui Nae Ionescu, consilierul său intim pentru problemele specific româneşti. Dar nu de curteni sinceri, devotaţi principiului monarhic, slujind cu credinţă „Coroana Română” avea nevoie Carol, ci de acoliţi lipsiţi de scrupule, care mânaţi până la desfigurare de a parveni, erau capabili să săvârşească orice josnicie. Printre acoliţi lipsiţi de scrupule, îi putem enumera pe: Armand Călinescu, Gavrilă Marinescu, Titulescu, Urdăreanu, Istrate Micescu, Miron Cristea, Moruzov şi alţii.

Un tip de curtean căutat şi cultivat de casele domnitoare, în sânul cărora s-a cuibărit imoralitatea împinsă până la depravare. La noi, personajul care a intuit cerinţele camarilei (şi s-a dovedit totodată capabil să le satisfacă) s-a chemat Ernest Urdăreanu de origine etnică khazar aşkenazi. În aparenţă un ofiţer de cavalerie din regimentul de Escortă Regală, fără merite deosebite, căruia generalul Constantin Ilaşievici, mareşalul palatului îi încredinţase funcţia de supraveghetor al automobilelor regale. Abia trecut de 40 de ani – ni-l descrie Paul D. Quinlan – mic de statură şi oacheş, cu urme de vărsat pe faţă şi o plăcuţă de argint în cap, se pudra zilnic pe faţă şi-şi făcea buzele cu ruj, Urdăreanu putea fi, când vroia el, de-a dreptul fermecător, manierat şi încântător, de îndrăzneţ. „Un ofiţer tipic de cavalerie”, cult, vorbea o franceză impecabilă şi era inteligent, ambiţios şi lipsit de scrupule. Îi plăceau jocurile de noroc, era un excelent dansator şi după unele zvonuri umbla vorba că ar fi avut şi înclinaţii spre homosexualitate.

În noua sa funcţie la palat, Urdăreanu s-a purtat exemplar, dovedind că este capabil, fapt remarcat şi apreciat de Carol. „Însă – ne lămureşte Quinlan – era suficeient de inteligent ca să-şi dea seama că nu puteai şti niciodată la ce să te aştepţi cu un om ca regele Carol, dacă nu ai pus un picior şi în cealaltă tabără”. Aluzie nevoalată la necesitatea de a obţine protecţia Elenei Lupescu, pe care nu întârzia să o obţină. La puţină vreme după venirea sa la palat, Urdăreanu a fost invitat la o petrecere în casa căpitanului Aratos. Acolo a întâlnit-o pe amanta lui Carol. Cum era expert în arta seducţiei, n-a trecut mult şi au devenit intimi. Buhman nu consideră însă că în acest caz se putea vorbi de o cucerire. N-a fost greu pentru Urdăreanu să o seducă. Era o femeie uşoară! Aşadar Urdăreanu devine amantul amantei regelui. O relaţie care nu se consumă în taină, ci cu asentimentul lui Carol.

Ar fi însă greşit să credem că relaţia Elena Lupescu – Ernest Urdăreanu a fost un roman de dragoste, în care au precumpânit sentimentele. Cei doi cunoscându-se cu prilejul unei aventuri (care ar fi putut avea caracter trecător, ca şi celelalte aventuri galante ale amantei lui Carol) şi-au dat seama că îşi pot fi utili unul altuia. Urdăreanu găsise calea de a parveni, sub augustele auspicii ale lui Carol, iar Lupescu, descoperise persoana prin intermediul căreia putea să pătrundă acolo unde ponosul de ţiitoare a regelui şi antecedentele de prostituată de lux îi interziceau accesul. Dar pentru ca Urdăreanu să preia acest rol, trebuia propulsat într-o funcţie înaltă de pe a cărei platformă să poată acţiona în sensul dorit de conducătoarea camarilei. Aşa se explică ascensiunea sa fără precedent, în ierarhia slujbelor superioare ale Palatului. După ce a fost avansat peste rând locotenent-colonel, devine ofiţer de ordonanţă al regelui. În 1933 este numit adjutant-regal şi doi ani mai târziu i se încredinţează funcţia de prefect al Palatului. În 1936 devine vice-mareşal, un an mai târziu mareşal şi din octombrie 1937, mare şambelan al Palatului. Abolirea regimului democratic şi instaurarea dictaturii personale a regelui Carol al II-lea i-a oferit lui Urdăreanu posibilităţi de afirmare. Din martie 1938 devine ministrul Caser Regale, iar o dată cu înfiinţarea Partidului Naţiunii (Iunie 1940) i se încredinţează funcţia de Şef de Stat Major, al acestei formaţiuni politice, al cărei conducător era însuşi regele.

În legătură cu acest josnic personaj, căruia opinia publică, pentru a sublima prezenţa sa la toate actele de corupţie puse pe seama camarilei, i-a schimbat numele din Urdăreanu în „Murdăreanu”, trebuie făcută următoarea precizare: spre deosebire de toţi ceilalţi componenţi ai camarilei, chiar şi de cei aflaţi în poziţii de vârf, Urdăreanu după o scurtă perioadă de noviciat, a fost asimilat de cuplul Carol-Lupescu. Cine îşi dă osteneala să citească însemnările zilnice, ale lui Carol al II-lea, nu se poate, să nu fie izbit de abundenţa notaţiilor de genul acesta:

„Seara, duduia poftită la masă de Ernest Urdăreanu, ca să discutăm din nou oportunitatea schimbărilor în Guvern ce vroiam a le face mâine. Dar însemnarea care pune în lumină ce a reprezentat Urdăreanu în clipele de apogeu ale puterii sale este următoarea: „Lungă conversaţie cu Urdăreanu asupra situaţiei. El spune că îi e teamă că din cauza slăbiciunii celorlalţi şi fiindcă a luat foarte multă autoritate, să nu fie împins, azi de mulţi, mâine de mase, la Preşedinţia Consiliului… Adevărat este că nu-l lasă în pace, nimica nu se face fără ca el să fie consultat. Tătărescu, nevoind să ieie lucrurile serios în mână, pentru orice pârţ vine la el şi miniştrii la ministrul Casei Regale (Duminică, 7 aprilie 1940)”.

Atât de strânse au devenit legăturile lui Urdăreanu cu cuplul Carol-Lupescu, încât nu greşim afirmând că de la instaurarea regimului de dictatură regală, până la izgonirea lor din ţară, România a fost condusă de treimea Carol-Lupescu-Urdăreanu. O treime căreia numai moartea în exil a celor care au alcătuit-o îi va pune capăt.

DESPRE CUMPLITA BOALĂ

A LUI CAROL AL II-LEA

Excepţionalul cercetător istoric Alex Mihai Stoienescu ne furnizează cu argumente convingătoare în „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 3, despre comportamentul sexual aberant al lui Carol al II-lea, pe seama unor tulburări genetice.

„Căsătoria Principelui Carol cu Principesa Elena şi naşterea unui fiu legitim nu au avut însă darul să aducă linişte în Casa Regală a României, grav afectată de anomaliile din comportamentul prinţului Carol. Fricţiunile dintre soţi nu au întârziat să apară. Elena – scrie Paul D. Quinlau – găsea că bărbatul care i se păruse jovial în perioada cât îi făcuse curte, se dovedea acum grosolan, dacă nu de-a dreptul vulgar. Adeseori îsi bătea joc de el şi-i reproşa lipsa manierelor rafinate, gusturile simple, nesofisticate în privinţa mâncării şi a băuturii, hainele şi uniformele prost croite, care nu purtau eticheta unor croitori de înaltă clasă. În cercul lor social restrâns se şoptea chiar că prinţesa refuza avansurile lui Carol şi se încuia în dormitorul ei. În esenţă, era vorba de încă un mariaj regal între doi oameni cu puţine lucruri în comun. Rezultatul era previzibil – Carol a început să o înşele pe Elena”.

Cauza refuzului principesei Elena de a da curs avansurilor sexuale ale lui Carol şi baricadarea în dormitor, pentru a se sustrage obligaţiilor sexuale, impuse de calitatea de soţie, sunt trecute discret sub tăcere de istoricul american Paul D. Quinlan.

În schimb, Alex Mihai Stoienescu abordează fără menajamente atmosfera din raporturile intime ale cuplului princiar:

„În situaţii extreme, unul, două sau trei contacte la rând, se pot produce în limitele plăcerii. Dar dincolo de un anumit prag fizic, intervine durerea, chiar rănirea partenerei, actul sexual transformându-se în agresiune. Femeia poate fi serios traumatizată psihic. Este ceea ce putem presupune că s-a întâmplat cu pricncipesa Elena, o virgină retrasă şi însingurată, educată într-un spirit foarte conservator.

„Intimele prinţesei Elena – completează dezvăluirea Constantin Argetoianu în memoriile sale – lăsau să se înţeleagă, că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ, era brutalitatea cu care o supunea zi şi noapte, în pat sau la repezeală, pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale”.

Raportându-ne la cazuistica medicală curentă, putem decuce că anumite gesturi sau „incidente” din timpul actului sexual, precum şi teama justificată sau nu de hazardul unei îmbolnăviri venerice, au creat complexul de respingere al reginei Elena, faţă de Carol. Găsind în Italia un bărbat care a reuşit să-i ofere sentiment şi confort intim, regina Elena a fost dominată de înstrăinare faţă de soţul ei şi natural de aversiune.

Comportamentul sexual al prinţului Carol avea caracter morbid şi se încadra în categoria psihopaţilor, tulburările psihice aflate la graniţa dintre sănătate şi boală mintală propiu-zisă. Cazul în speţă este descris în toate tratatele de psihopatologie, fiind considerat ca o anomalie în modul de satisfacere a instinctului sexual. Maladia, căci despre o stare patologică este vorba, a fost denumită de psihiatrul austriac Kraff-Ebim, Satyriasis (cu referire la satiri – creaturile mitologice din cortegiul lui Dyonysos, stăpânite de pasiunea pontru vin şi lubricitate). La originea acesteu afecţiuni psihice se găsesc tulburări ale nevraxului medular, necesitând pentru ameliorare tratament medical adecvat.

Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol – Lupescu (ianuarie 1925) dar putem folosi aparatul logic, pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930 a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale escapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de parteneră, Elena Lupescu-Wolff. Aceasta era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie, înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles (sau a fost sfătuită) că gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică, pe care acesta o avea. Carol asocia sexul cu puterea în mod conştient.

În lumea de astăzi – o lume a sexului afişat, a erotismului şi pornografiei publice, a homosexualităţii protejate prin lege şi a emancipării paradoxale spre animalic în relaţiile dintre parteneri – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între cei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită. Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică al unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică, provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau. În ziua de 18 iulie 1938, Carol va descrie în jurnalul său, moartea reginei Maria:

„Dimineaţă mi se telefonează, că în decursul nopţii a avut din nou, o puternică hemoragie. În total, în aceste două zile, a pierdut peste doi litri de sânge. Sora reginei Maria, marea ducesă Kiril, a murit tot dintr-o puternică hemoragie. Efectul acestei maladii asupra lui Carol al II-lea a fost priapismul (de la Priapus, zeul fertilităţii în mitologia greacă) ce constă într-o erecţie prelungită şi foarte dureroasă, care poate dura de la câteva ore, la câteva zile, independent de actul sexual şi în care sângele pătruns în penis, ca urmare a excitaţiei, are tendinţa să se coaguleze acolo şi să nu mai dreneze organul sexual masculin, permiţându-i astfel să se relaxeze după ejaculare. Tratamentul cunoscut în acea perioadă era şi el extrem de dureros şi consta în înfigera unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită. În plus, priapismul cunoaşte trei faze: recurentă, acută şi cronică.

În prima fază, vasele penisului sunt intacte, elastice şi capabile totuşi să dreneze sângele, în timp de câteva ore, bărbatul având senzaţia unei virilităţi deosebite, de cele mai multe ori fiind inconştient, că este vorba de o maladie a sistemului său circulator. În faza a doua, erecţia prelungită devine dureroasă, producând o indispoziţie de lungă durată cu manifestări de chin la primele ore ale dimineţii şi cu influenţe asupra echilibrului energetic şi nervos. Cu ocazia unor întrevederi matinale, Argetoianu, care era şi medic, avea să constate că se întâlnea „dimineaţa” cu regele Carol istovit, cu ochii scurşi, cu privirea sticloasă şi cu mintea închisă, înfăţişare ce părea mai mult consecinţa unei epuizări nervoase patologice, decât a unei oboseli naturale.”

Carol se trezea din somn în dureri atroce ca urmare a efectului stimulator al viselor asupra erecţiei. În această fază apar efecte secundare de natură psihică, bărbatul putând ajunge la violenţă asupra partenerei cu scopul de a produce ejacularea rapidă şi încetarea durerii. De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domină greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune. În cazul regelui Carol al II-lea, escapadele sale nocturne, printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei nu implicau sentimentul, ci un fel de „tratament”. De aici rolul extrem de important al prefectului Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei, care se ocupa cu „acoperirea” activităţilor nocturne de stradă şi de alcov ale regelui. Tăvălindu-se prin bordelurile şi cluburile deocheate ale Bucureştilor, partener al grupului homosexual din jurul lui Alexandru Davila şi frecvent client al trotuarelor, prinţul Carol coborâse de la înălţimea tronului în promiscuitate: o promiscuitate care nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii.

Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al sentimentului de aversiune şi ură faţă de „societate”, „lume”, „oameni”.

Alimentat permanent cu informaţii de salon, de către Gabriel Marinescu, Carol al II-lea vedea într-un om politic, pe care îl primea în audienţă, pe individul care comentase ironic sau batjocoritor, cu o seară înainte, personalitatea sa deviantă. Cu Elena Lupescu era altceva: realaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. În cea de-a treia fază a priapismului se produce o degradare accentuată a vaselor penisului, o inflamare progresivă şi ireversibilă, pe fondul unei semierecţii permanente, boala devenind cronică. Efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. În perioada 1933-1934, Carol al II-lea cunoştea deja simptomele impotenţei, efectele psihice asupra bolnavului, fiind însemate, întâlnirile sale erotice cu diferite femei de stradă, desfăşurându-se în zona exhibiţionismului şi a perversiunilor de tip travesti. În cercurile intime ale camarilei se cunoştea deja faptul că, după un episod erotic Carol-Lupescu, în care partenerul îşi excita partenera, fără a ajunge la contactul sexual, Elena îşi chema unul din amanţii ei, chiar în prezenţa regelui Carol, este evocată delicat şi de regele Mihai. Aspectul cel mai important al acestei tragedii personale este încă o dată, subliniez – efectul psihologic. Un bărbat de natura libertină a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat in vârful puterii, este tentat, este condus de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Analiza specialiştilor în psihiatrie arată că impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând, dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace spre a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică, prin gestionarea autoritară şi violentă – ca un viol sexual – a puterii. Răzbunarea pe cel care îşi râde în spate de situaţia lui, dar mai ales pe cel care îi atacă, îi contestă sau îi obstrucţionează accesul la putere este în mintea lui, o chestiune de viaţă şi de moarte.

În calitate de şef al statului, nu atât priapismul lui Carol a fost important, cât efectele sale psihiatrice. Cele ce aveau de suferit, erau comportamentul, nevoia permanentei dedublări, existenţa continuă a unor cauze personale, mai importante decât cele publice. Aici, acuza adusă de istoriografia comunistă, cum că regele Carol era un afacerist, un individ aşezat pe Tron, printr-o eroare a clasei politice, şi care ca individ nu urmărea decât acumularea de averi, atinge un fapt real, deşi colateral al cazului. Cazul în sine, nici nu este neobişnuit. Dacă ne gândim la traumele suferite de Carol în copilărie, mai ales din partea preceptorului homosexual Moehlen, este uşor să apelăm la valoarea patogenă a experienţei de viaţă trăite de copil şi explicate de Freud, dar şi la constatările lui Afred Adler:

Pentru el, comportamentul <<nervos>> ţine de predominarea doctrinei de afirmare (şi a <<voinţei de putere>>) asupra sentimentelor sociale. A. Adler pune accentul pe greşelile de educaţie şi pe experienţele de viaţă ale copilului preşcolar şi şcolar. O carte de propagandă anti-monarhică apărută după război, sugerează că dezechilibrul sexual al lui Carol s-a declanşat în anii adolescenţei, când, pentru a contracara influenţele nefaste ale lui Moehlen, prinţul a fost supus unei „terapii” heterosexuale cu prostituatele de casă ale regelui Ferdinand, deja celebrele Miţa Biciclista şi Lili Gheorghiade.

(Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România)

(Puncte Cardinale – aprilie 2004, noiembrie 2004)

În vara anului 2003, oasele blestematului monarh şi ale metresei sale Elena Lupescu Wolff au fost aduse în ţară şi înhumate la Curtea de Argeş, pângărind astfel pământul sfânt al României.

Francmasoneria, prin unii istorici, politicieni şi oameni de cultură care sunt sclavii acestei organizaţii secrete anticreştine, încearcă să-l spele de păcate, atribuindu-i merite uriaşe în creşterea economică şi avântul culturii în România interbelică, 1938 fiind considerat anul de vârf al economiei româneşti. Aceştia nu vor să ţină seama de următoarele:

– regele blestemat, Carol al II-lea, nu a fost motorul creşterii economice, ci profitorul de pe urma acesteia. Una din trăsăturile negative ale lui Carol era lăcomia de bani.

De la întoarcerea în ţară a regelui criminal, Carol al II-lea şi până în 1939 se cheltuiseră 28 de miliarde de lei/aur , înscrişi în bugetul înarmării oştirii. Guvernul japonez, în rivalitate acută cu sovietele, în acel moment, în Extremul Orient, ne propusese o înarmare totală şi rapidă a oştirii. Propunerea nici nu fusese luată în consideraţie de autorităţile noastre competente. Între timp, cele 28 miliarde lei/aur se cheltuiau în mod zadarnic pentru ţară, dar foarte folositor pentru anumite grupări afacetiste şi pentru regele Carol, care le patrona.

Imoralitatea, şmecheria şi înşelătoriile de tot felul, pofta nemăsurată de bani şi ambiţia nebunească au sfârşit prin a genera adevărate sentimente de opoziţie. În ce priveşte viaţa lui privată, nu i se putea ierta legătura cu Elena Lupescu. Cât despre afaceri, toată lumea era la curent cu metodele sale de îmbogăţire…

Carol al II-lea subordona fără greş interesele statului român în favoarea propriilor sale buzunare… precaut, el a strâns o imensă avere în afara ţării, care îl va consola pentru coroana pierdută în ziua când va trebui să se exileze din nou…

Deşi a transferat în băncile din străinătate sute de milioane lei/aur, continuă să rămână cel mai mare acţionar din ţară, căci marile întreprinderi au fost astfel obişnuite încât la fiecare majorare a capitalului să-i verse un copios pachet de acţiuni. Carol al II-lea posedă o treime din capitalul diverselor întreprinderi Malaxa… Dintr-un anumit raport al Băncii Naţionale reiese că o comandă de armament de 182 milioane va fi facturată de către tandemul Carol – Malaxa pentru o sumă de 1.600 milioane, evident în contul statului… De-i trece cumva prin cap, să pună mâna pe fabricile de zahăr din Bucovina, nu are decât să aştepte inevitabilul moment în care propietarul român, strâns cu uşa, trebuie să achite urgent datoriile contractate către anume bancă din Viena: în principiu Banca Naţională nu vinde rezervele sale de devize. Carol al II-lea este singurul care ştie şi poate să obţină oricâte devize doreşte: el cumpără fabricile de zahăr în chestiune fără să plătească o para chioară, devenind astfel propietarul celor mai importante fabrici de zahăr. Apoi mai pretinde ca statul să-i mai cedeze un număr frumuşel de mari ferme agricole, bineînţeles la preţul cu care acestea figurează în inventarul Ministerului Agriculturii, un preţ care nu are nici o legătură cu valoarea lor reală. Acestea nu-s decât câteva din <<afacerile>> lui Carol al II-lea: ele ne arată însă cât se poate de bine care sunt metodele sale de îmbogăţire.

Cine lupta împotriva acestei imoralităţi? Niciunul din partidele politice, nici una din personalităţile care aşteptau de la bunăvoinţa regală, chemarea la putere şi participarea la jaful general. Singură, Mişcarea Legionară se ridică împotriva corupţiei ajunsă lege de guvernare.

În România, peste 80% din populaţie era în agricultură şi agricultura era extrem de înapoiată. Producţiile medii de grâu nu depăşeau 800-900 kg la hectar, în timp ce în ţările europene aceasta era dublă sau triplă. România era grânarul Europei, luându-se grâul de la gura ţăranilor, care, în masă erau bolnavi de pelagră şi tuberculoză.

În ceea ce priveşte cultura, să nu uităm că aproape jumătate din populaţia ţării era analfabetă. Apariţia unor oameni de cultură cu existenţa regelui Carol al II-lea. După câştigarea alegerilor de către legionari, Carol al II-lea a desfiinţat Parlamentul şi a introdus dictatura regală, în fapt dictatura târfei sale, numita Elena Lupescu Wolff. Nu ştim ce epocă din istoria neamului se poate compara cu perioada de domnie a lui Carol al II-lea. Şi epoca fanariotă pare să aibe trăsături mai blânde decât ceea ce ne-a fost dat să pătimim sub acest despot. Trebuie să ne căutăm exemple aiurea: Petru cel Crud din istoria Spaniei sau regimul sovieto-moscovit. Poporul român a cunoscut ororile bolşevismului înainte de invazia de la 23 august. Atât rău a făcut ţării regele Carol, încât şi creştinescul „Dumnezeu să-l ierte” e penibil să fi rostit la moartea acestui scelerat, sunând mai degrabă ca o ofensă adusă Divinităţii.

Când cineva vorbeşte despre vârful economic din 1938, trebuie imediat să se întrebe dacă o ţară cu economie înfloritoare, cu democraţie şi armată puternice, se poate prăbuşi în numai două luni, aşa cum s-a prăbuşit România în 1940. Şi ce anume descopeream noi în 1940, când România Mare era sfârtecată spiritual şi teritorial în numai două luni:

– o economie ruinată, care nu-şi putea susţine armata şi o armată care nu-şi putea apăra teritoriul, rezervele bancare şi masa monetară aflate în suferinţă, Basarabia abandonată economic, social şi transformată în colonie de pedeapsă, pentru funcţionarii corupţi, 80% din zona locuită a ţării lipsită de cele mai elementare semne ale civilizaţiei – apă curentă, canalizare, curent electric, încălzire centrală, drumuri moderne.

În plan politic – o clasă de politicieni închisă în propria sa oligarhie şi o mişcare radicală a tineretului naţionalist, care zdruncina din toate temeliile.

Realitatea frustră a României interbelice, ca stat, a fost însă aceea a unui sistem administrativ clientelar, condus de un grup restrâns de indivizi construiţi în camarilă, în fruntea cărora se afla un cap ilegitim al statului Carol al II-lea. Regimul politic, la rândul său, se îndepărtase substanţial de sistemul democratic, corpul partinic al ţării intrând în etapa oligarhiei politice.

Oligarhia politică apare atunci când instituţiile fundamentale ale statului – Parlamentul, Guvernul şi justiţia sunt rezervate unui grup constant de oameni politici, mult timp aceiaşi, care în ciuda aşezării lor în partide cu denumiri diverse, urmăresc doar obţinerea şi deţinerea puterii în scopurile proprii acelui grup. Pe acest eşafodaj limitat, ideologia, doctrina sau programele partidelor se fluidizează, nu mai cunosc diferenţe de fond sau devin doar sloganuri propagandiste, menite să ascundă atingerea scopurilor şi finalizarea intereselor proprii, prin exploatarea puterii. Excepţie de la această regulă au făcut doar legionarii.

ELENA LUPESCU WOLFF SAU

CUM A AJUNS O TÂRFĂ DE PROFESIE

SĂ CONDUCĂ ROMÂNIA

„Sire, dintr-o zdreanţă nu poţi face un steag.”

(Pamfil Şeicaru)

Elena Lupescu s-a născut la 2 septembrie 1899, dar există şi suspiciunea că se născuse în 1897, la Iaşi. Ambii părinţi erau khazari aşenazi. Tatăl ei, pe nume Grünberg, se născuse şi fusese crescut la Iaşi. În tinereţe, ca să dobândească cetăţenia română şi să se poată afirma în lumea afacerilor s-a convertit de formă la ortodoxism. Şi-a schimbat numele la început în Wolff, apoi în versiunea sa românească, Nicolae Lupescu. Soţia sa, născută Eliza Falk, crescuse la Viena. Mai târziu a renunţat tot de formă ca şi soţul ei la iudaism şi-a devenit romano-catolică. În copilăria Elenei, familia s-a mutat în portul dunărean Sulina, unde tatăl ei era propietarul unei farmacii. În 1912 familia s-a mutat la Iaşi, unde Grünberg a deschis un mic magazin în care vindea fel de fel de lucruri, de la parfum la nasturi militari de alamă. Încă de mică Elena, care moştenea frumuseţea mamei, a dovedit o inteligenţă vie, o fire plăcută. Tatăl ei a înscris-o la Pitar-Moş, o şcoală la modă în Bucureşti, condusă de nişte maici germane, care aveau reputaţia că le transformau pe fetele din familiile burgheze în adevărate domnişoare, învăţându-le o brumă de germană şi franceză, gospodărie, rudimente de istorie şi pregătindu-le în aşa fel încât să fie în stare să poarte o conversaţie cuviincioasă. Astfel, Elena a deprins bunele maniere şi a dobândit o anumită nonşalanţă în societate. Pe când se mai afla încă la şcoală s-a ales cu reputaţia că-i place să flirteze. Ambiţioasă şi dornică de distracţii, Elena s-a integrat repede în cercurile la modă din jurul cazionului din Sinaia. Trecea de la o legătură amoroasă la alta şi a început să fie cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare. În timpul întunecatelor zile din primul război mondial l-a întâlnit epe Tâmpeanu, un locotenent de artilerie şi s-a măritat cu el. În cele din urmă s-au stabilit la Bucureşti unde au închiriat o casă pe strada Luchian nr. 4. Dar Elena dorea mai mult de la viaţă, decât să fie o simplă casnică, aşa că şi-a reluat curând vechiul stil frival de a trăi, înconjurându-se cu numeroşi admiratori şi iubiţi. Bietul ei soţ a devenit bătaia de joc a regimentului şi personaj principal al multor glume în parte din pricina numelui său. În cele din urmă, în 1920, el a cerut şi a obţinut divorţul. După divorţ, Elena şi-a reluat numele de fată, Lupescu. În următorii câţiva ani Elena Lupescu a trăit la marginea societăţii demimondene din Bucureşti. Totuşi era departe de a fi o prostituată obişnuită, chiar dacă era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. Aşadar, faimă, bani şi putere erau obiectivele spre care năzuia Elena Lupescu. Elena Lupescu, conştientă de acest fapt era hotărâtă să rişte. În anul 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantâr, khazar din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul din clienţii lui Posmantâr din anii ’20 era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a Elenei Lupescu i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi astfel o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive. Dar mai important în evoluţia relaţiei Carol-Lupescu din cursul anului 1925, a fost faptul că Elena Lupescu avea acces la presa socialistă, la anumite cercuri francmasonice, şi la o serie de indivizi care aveau legături cu Uniunea Sovietică.

De astfel Posmantir însuşi era suspectat de serviciile de informaţii româneşti, că foloseşte reţeaua sa de prostituate pentru culegerea de informaţii de la clienţii din lumea politică şi financiară.

Carol se afla atunci într-un moment foarte greu al vieţii sale, implicat în afaceri murdare de corupţie aşa cum am văzut – izolat şi cu imagine foarte proastă. Elena Lupescu i-a facilitat accesul la presa socialistă şi la reţelele de propagandişti ai acestuia, singura parte dispusă la apărarea publică a prinţului infractor, împotriva guvernului liberal. Firele ipotezei unei Elena Lupescu agentă sovietică, se leagă şi de acest domeniu, mai ales prin suspectele sale deplasări la Viena, unde femeia afirma că îşi vizitează mama, trecută la catolicism. Cum în unele ocazii s-a constatat că mama Elenei Lupescu era bine-merci la Bucureşti, putem presupune că amanta regelui avea întâlniri conspirative cu şefii INO. Numită mai întâi osobîiotdel, în cadrul C.E.K.A., secţia specială a GPU pentru activitatea de spionaj a URSS pe teritorii străine, INO îşi instalase sediul la Viena, beneficiind de sume imense şi de o bancă de documente secrete, furate sau copiate din cancelariile statelor europene. Carol găsise nu numai o parteneră, ci şi o protectoare. Momentul psihologic a fost probabil din întâmplare, foarte potrivit, deoarece tocmai atunci „dragostea oedipiană” a lui Carol, faţă de mama lui se transformase în gelozie şi resentiment. Un portret prea bun al acestui moment face autorul Paul D. Quinlan, pentru a căuta alte explicaţii:

„O dată ce Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut ca să se înţeleagă caracterul iubitului ei, şi să se comporte după placul lui. A priceput curând, că sub faţada virilităţii sale princiare, Carol era cumplit de vulnerabil: un băiat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie – chiar mai mult decât sex – să fie consolat, reconfortat, alintat şi copleşit cu afecţiune.”

Prinţul Carol era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare care îi tămăduia orgoliul rănit. Din arsenalul psihiatric folosit de Elena Lupescu nu lipseau nici fantomele, legenda „femeii în alb” care bântuie Castelul Peleş fiind o speculaţie ignobilă a naturii ultra poetice, încărcate de misticism şi ciudăţenii a fostei regine Elisabeta, cu care roşcata cu ochiiverzi îl speria pe partenerul ei. Pentru a-l convinge că este mereu în pericol, Elena Lupescu s-a oferit să gătească personal mâncarea lui Carol şi să o guste prima, împotriva tentativelor de otrăvire.

Cuplul Elena Lupescu – Puiu Dumitrescu a ştiut mereu să apeleze la ideea unui atentat la viaţa lui Carol, folosindu-se de frica patologică a acestuia şi arătându-i pe rând duşmani care erau de fapt inamici ai celor doi. Prin aceeaşi metodă psihologică a fost determinată şi asasinarea mai târziu a lui Cornelea Codreanu.

De ce a avut Elena Lupescu o ură aşa de mare pe Corneliu Zelea Codreanu? Pentru că în timpul întrevederii dintre Carol şi Codreanu, Elena Lupescu cunoscându-l pe Codreanu care era un bărbat frumos şi l-a dorit ca amant, făcându-i oferte indecente cu tentă sexuală (se ştia din punct de vedere sexual era nesăţioasă). Codreanu a refuzat-o pierzând cu această ocazie avantajele pe care

le-ar fi avut dacă ar fi devenit amantul ei şi atrăgându-şi ura Elenei Lupescu. Refuzul lui Codreanu pur şi simplu a umilit-o.

Când a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu, Elena Lupescu aştepta această veste îmbrăcată în alb, în faţa tabloului „Haman impolrând mila Esterei”, închipuindu-şi că prin moartea lui Codreanu, khazarii din România scapă de un duşman periculos. Câtă demenţă!

Din punct de vedere al relatiei sexuale, Elena Lupescu – pentru a nu ne îndepărta de promiscuitatea descrisă – apela din belşug, la o practică a caselor de toleranţă, prin „tratarea” organului ei sexual cu piatră acră, un astrigent menit să atenueze efectul fizic deformant al unor contacte sexuale îndelungate şi excesive.

Averea Elenei Lupescu se compunea din: vila de pe Al. Vulpache, două vile la Sinaia, o vilă la Eforie, casele din str. Pivnicerului şi ferma Soşca (spre Otopeni). De când a devenit târfă regală a putut să strângă o „brumă” de avere. Era zgârcită: ce rămânea de la masă se trimitea la fratele său, la tatăl ei sau la Coca Ambrozie. Ajuta pe khazarii săraci, dar niciodată pe români săraci. Servitorii nu aveau voie să vorbească cu nimeni, nici cu părinţii sau copii lor. Când a plecat din ţară a ridicat: 38 de cufere mari; blănuri: 3 hermine albe, 16 blănuri, 8 vulpi, 4 cape; rochii 200; argintărie (pentru 36 de persoane) completă, cu farfurii; 4 tablouri de mare valoare. În ziua plecării fratele ei a ridicat un geamantan de bani.

Am insistat pe toate aceste amănunte indiscrete, cu scopul precis de a înţelege cine a condus România, între anii 1930 şi 1940 şi de ce camarila a fost atât de importantă în exercitarea puterii statului nostru.

(Alex Mihai Stoienescu – Istoria loviturilor de stat în România

Historia – Revistă de istorie)