CUM AU VENIT CANTACUZINII ÎN MIŞCAREA LEGIONARĂ

Prinţul Alexandru Cantacuzino a intrat în diplomaţie şi s-a remarcat alături de Vişoianu, Niculescu-Buzeşti, Rădulescu-Pogoneanu şi Gafencu, toţi cinci discipoli ai lui Titulescu. Prinţul Cantacuzino era cel mai apreciat de către Titulescu şi desemnat de acesta ca urmaş al său. Avea trei doctorate luate în Occident şi vorbea curent franceza, engleza, germana şi spaniola şi cu cunoştinţă din altele.

Momentul hotărâtor în cariera sa se iveşte la Londra, unde prinţul era consilier la ambasada română. Camera Lorzilor organizase o reuniune, la care invitase şi lumea din ambasadele străine, dar numai acele persoane cu titluri nobiliare. Titluri de nobleţe ereditare: conte, baron, prinţ, duce, marchiz etc. De la ambasada noastră nu a fost invitat decât prinţul Alexandru Cantacuzino. Prinţul acceptă invitaţia, care natural îl onora.

La această înaltă reuniune, într-un cerc de lorzi în care intrase şi prinţul nostru, se discuta despre România în atenţia invitatului român. Dar ce credeţi dumneavoastră, că se discuta despre politica românească, despre frumuseţile României, despre bogăţiile României? Nu, ci se discuta despre o organizaţie nobiliară, a cărei membri sunt nişte personaje inzestrate cu puteri supraomeneşti şi care devin celebri prin faptele lor deosebite: onoare, cinste, bunătate, loialitate, trăsături specifice numai eroilor. Comportările lor trezesc actualmente calităţi pe care lorzii le credeau depăşite, calităţi apuse secolului nostru, dar în lumea lorzilor se mai păstrau. Alexandru Cantacuzino nu ştia nimic. Nu auzise nimic în cercurile lui din România, nici de Legiune, organizaţia lor şi nici de legionari, care erau egalaţi de eroi şi nici de Garda de Fier, des pomenită de lorzi în convorbirile ce aveau loc în faţa prinţului, cu multă admiraţie şi chiar şi pasiune. Lorzii erau fascinaţi de anumite denumiri, de Căpitan, de Arhanghel, de căpetenii legionare şi chiar de numele de mare rezonanţă, Corneliu Zelea Codreanu. Aproape toată noaptea a ascultat elogiile pe care le aduceau lorzii acestor cavaleri neobişnuiţi Occidentului şi mai ales despre mistica lor, a legionarilor, despre provenienţa harică a căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu, până şi numele îi fascina pe lorzi şi îndeosebi atributul de căpitan. Prinţul pus în inferioritate de nobilimea engleză din jurul său, care cunoşteau aspecte atât de măreţe ale conaţionalilor săi, hotărăşte ca vara care vine să şi-o petreacă în România, în Bucureşti, pentru a se informa.

Vine vara, vine vacanţa diplomatică. Prinţul aterizează în Bucureşti. Reţinuse din acele discuţii două nume: Codreanu şi Moţa, doctori în drept de la Grenoble, vorbesc curent limbile franceză şi germană. Relatarea mea este departe de relatarea prinţului, care avea un vocabular foarte bogat, şi de multe ori greu de reprodus.

Mai întâi stă de vorbă cu prinţesa Alexandra Cantacuzino, mama sa, pe care o aprecia foarte mult. Nu reţinuse decât că se numeau legionari, că erau violenţi, naţionalişti, antisemiţi şi îşi desfăşurau activitatea mai mult în lumea intelectuală. Răsfoieşte presa, mai nimic din cele ce admirau Lorzii englezi. Presa pe care o răsfoise era presa guvernamentală, presa din Sărindar, în special.

Într-o dimineaţă îl întreabă pe valet:

– Tu ai auzit de legionari?

– Da, răspunse valetul.

– Ce-i cu ei?

– Nu prea ştiu eu bine, dar grădinarul ştie mai bine că el este legionar.

– Grădinar, tu eşti legionar?

– Da, răspunse acesta.

– Şi ce faci acolo?

– Acum lucrez într-o tabără. Facem un palat.

– Pentru cine?

– Pentru noi. Pentru sediu şi pentru locuit.

– Şi credeţi că veţi reuşi un palat?

– Dar studenţimea, răspunde grădinarul, a făcut la Iaşi un cămin studenţesc cu trei nivele.

– Dar cine lucrează? Studenţii?

– Da, şi sunt şi muncitori printre studenţi.

– Vreau să merg şi eu să văd ce faceţi acolo, spuse prinţul.

Peste 20 de minute trăsura cu patru cai în şir pleca cu prinţul Cantacuzino şi grădinarul spre Bucureştii Noi. Pe vreamea aceea, protocolul permitea trăsură cu patru cai în şir doar Casei Regale şi prinţilor. Ajung la Bucureştii Noi, la tabără, un şantier în lucru. Mult tineret lucra. Se opresc toţi din lucru la apariţia trăsurii cu patru cai în şir. Trăsura se opreşte acolo unde indică grădinarul. Apare un legionar în cămaşă verde, cu centură şi diagonală. Era ofiţerul de servici. Grădinarul îl conduce pe prinţ în faţa lui. Cei doi legionari se salută: „Trăiască Legiunea şi căpitanul!”

Prinţul, surprins de salutul lor foarte original şi bine executat, începe să-şi aducă aminte de lorzi. prinţul îi spune ofiţerului de servici cine este, înşirând vreo şapte, opt titluri, înmânându-i şi o carte de vizită completă cu toate titlurile cu care se recomandase. Legionarul de servici repetă:

– Sunteţi Alexandru Cantacuzino şi doriţi să vorbiţi cu căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. Vă rog să aşteptaţi ca să vă anunţ.

Prinţul rămase surprins că din toate titlurile afişate de el, legionarul se rezumase numai la numele lui. Nu trec decât câteva minute şi legionarul se întoarse, însoţit de un alt legionar, îmbrăcat în salopetă. Se recomandă prinţului vorbind franţuzeşte. Prinţul răspunde în româneşte.

– Eu sunt român, ştiu româneşte.

Mihail Polihroniade îl conduce pe prinţ în bordeiul căpitanului, unde îşi avea biroul. Prinţul remarcă: „Pentru prima oară în viaţa mea, când am făcut o vizită şi a trebuit să cobor scări…”

Întrevederea a durat două ore. În tot acest timp la convorbire a asistat şi Mihail Polihroniade. În tot timpul convorbirii, prinţul şi-a exprimat dorinţa de a-l cunoaşte şi pe Ionel Moţa. Prinţul în cele din urmă îşi exprimă dorinţa sa, să viziteze şantierul, tabăra de muncă. Prinţul este condus, apoi, tot de Mihail Polihroniade să viziteze tabăra de muncă. În timpul vizitei, dintr-un şanţ, nişte bulgări ajung la picioarele sale. Mihail Polihroniade îl face atent, arătându-i şanţul de unde veniseră bulgării. Iată-l pe Ionel Moţa, doctor în drept de la Grenoble.

„Un om mic, mi s-a părut mai mic decât era în realitate. Într-o salopetă arunca nişte ţărână din fundul unui şanţ.”

După vizită prinţul ceru permisiunea căpitanului să vină să lucreze şi el în tabără. Prinţul se întoarse cu trăsura cu patru cai înapoi acasă, mâncă ceva, se schimbă într-un costum de golf englezesc foarte elegant, echipat cu bocanci şi un hârleţ şi însoţit de grădinar, căruia îi cere să meargă cu el şi să rămână cu el, că poate are nevoie de el. Se urcă în trăsură. Trăsura se întoarce fără prinţ şi fără grădinar. (După un timp, mult mai târziu, prinţul primeşte misiunea de a fi conducătorul taberei).

Mare zarvă la palatul Cantacuzino, mare de tot în rândul personalului şi, mai ales, când vine d-na prinţesă Alexandrina Cantacuzino, preşedinta Uniunii Femeilor Ortodoxe din România, ctitor a mai multor licee ortodoxe de fete din România. Alarmată de cele întâmplate, îl alarmează pe generalul Zizi Cantacuzino Grănicerul, Sabia lui Dumnezeu, Cavalerul Neamului, cum era supranumit de contemporani. Vine generalul. Constată despre ce este vorba, pleacă imediat tot cu trăsura cu patru cai în şir, trece mai întâi pe acasă, se echipează de gală cu pelerina albă a Ordinului Mihai Viteazul, desigur ca să impresioneze, şi ajunge la tabăra de muncă a legionarilor din Bucureştii Noi.

Îmbrăcat cum era în uniformă de general, în loc să impresioneze, precum spera, legionarii l-au primit, dându-i onorul gradului cuvenit. După ceremonialul reuşit este condus în biroul căpitanului, care întâmplător era îmbrăcat în ziua aceea în frumosul său port bucovinean. De faţă se afla prinţul, înconjurat de doctorul Ion Moţa şi alte căpetenii legionare de prim rang.

Căpitanul, spune prinţul Alexandru Cantacuzino, era de o frumuseţe de neînchipuit, cum numai lorzii îl vedeau în descrierile lor de basm. Era un zeu printre noi, un Făt-Frumos, dacă se poate spune aşa. Generalul nu-şi mai lua ochii de la el şi pe rând, de la noi. Generalul se înţelegea bine cu nepotul său, se simpatizau reciproc. După circa două ore din această vizită din 1933, la „Casa Verde”, generalul supranumit „Sabia lui Dumnezeu” se converteşte, declarând: „Eu nu mai plec de aici, locul meu este aici” (Prof. Ing. Tudor V. Cucu – Totul pentru Ţară, Neam şi Dumnezeu).

GENERAUL CANTACUZINO ŞI CĂPITANUL – 1935

La vreo 4-5 km de Carmen-Silva, în marginea drumului spre Tusla, pe o coastă de deal în malul mării, s-a ridicat tabăra, această înaltă academie de educaţie legionară. Locul plin de ierburi, de mărăcini şi de pietre ce se întindeau până în apa mării, nu atrăsese nici pe cei mai înverşunaţi iubitori de singurătate. După vreo trei săptămâni de la deschiderea taberei, generalul Cantacuzino, venit „în inspecţie”, găseşte un furnicar de tineri bronzaţi, faleza curăţită, pe coasta dealului un sătuc de cabane clădite cu piatra adunată, până în largul mării, şi-o plajă minunată. În front, aliniaţi cot la cot, vreo trei sute de legionari, de toate vârstele, femei, bărbaţi, elevi de liceu, studenţi, plugari, ingineri, foşti militari, medici, profesori universitari, toţi ascultând cu emoţie cuvintele prinţului. Prinţ în toată splendoarea cuvântului prin origine şi prin fapte, erou în primul război mondial prin care înaintaşii noştri au făurit România Mare.

„Camarazi, – ne spune bătrânul general – când acum vreo lună de zile Corneliu mi-a spus că va deschide o tabără aici şi l-am văzut că pleacă împreună cu un grup de 25 de legionari, la început încărcaţi de câteva lopeţi şi un sac de mălai, m-am crucit de atâta îndrăzneală. Ei bine, azi trebuie să recunosc, că el, căpitanul, a avut dreptate. Dumnezeu v-a ajutat să împliniţi această realizare. Camarazi, să credeţi în Dumnezeu, căci există. Eu, generalul Cantacuzino v-o spun. Şi dacă eu sunt convins şi cred astăzi în Dumnezeu, responsabil este Corneliu, aici prezent. El m-a făcut să cred. L-am văzut că se roagă şi crede. Îmi ziceam: ce are Dumnezeu dacă o exista, cu politica, cu cele ce facem noi şi ce ni se întâmplă? Când am trecut greutăţile din care nici o mână omenească nu ne putea ajuta şi din care am reuşit să ieşim, nu a fost altceva decât mâna lui Dumnezeu. Numai El poate să facă aceste minuni şi de aceea eu cred astăzi. Şi voi să credeţi la fel.”

După ce generalul Cantacuzino-Grănicerul a acceptat să-l urmeze pe căpitan „în bine şi în rău” nu rare au fost ocaziile când spunea legionarilor:

„Înţelegeţi voi, măi copii, ce ierarhie-i asta, că eu, gogeamite general, să stau drept în faţa căpitanului. E mare lucru, măi copii, dar şi mai mare pentru mine care am văzut şi văd în Corneliu personificarea acestui neam obidit.”

Alte dăţi, generalul spunea „copiilor săi” cum toată viaţa sa ca militar de carieră, înjura; cum căpitanul luându-l cu binişorul, i-a spus că în legiune nimenea nu face acest lucru din motive religioase şi etice.

„Luptându-mă cu mine însumi, preciza generalul Cantacuzino-Grănicerul, într-o zi l-am întrebat pe căpitan:

– Căpitane, dacă aş subtitui orice înjurătură ce-mi vine în minte cu expresia „băscăcărău”, aceasta ai admite-o?

– Da, d-le general, mi-a răspuns Corneliu, făcându-mi prin asta restul vieţii mele mai senin, mult mia plăcut, datorită faptului că eu însumi râdeam, când mă gândeam, cât de mult m-a influenţat şi m-a schimbat acest conducător de generaţii.” (I.C. Crişan – Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa).

PRIMA ÎNTÂLNIRE ÎNTRE „CĂPITAN”

ŞI GENERALUL ANTONESCU

Nae Ionescu: „ – Căpitane, am un mesaj pentru dumneavoastră, din partea generalului Antonescu.” Căpitanul zâmbind a exclamat cu o oarecare ironie: „Evrika!… După Uică şi Moruzzi, a al treilea mesaj primit săptămâna aceasta de la un general… Dacă mergem aşa în continuare, Legiunea o să ajungă o oaste de generali…”

Nae Ionescu: „Azi dimineaţă, avocatul Ică Antonescu m-a înştiinţat că generalul Ion Antonescu vrea să vă cunoască… Vă invită la o <<partidă de schi>> la Predeal. Cu o singură rugăminte: dacă acceptaţi, fără publicitate prea s-ar bucura oamenii lui Moruzov, care-l pândesc pretutindeni.”

Ce a făcut căpitanul? În mai puţin de o oră, invită la el în birou pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi: Ionel Moţa, profesorul Ion Găvănescul, generalul Zizi Cantacuzino, inginerul Ghe. Clime, colonelul Zăvăianu, ing. Virgil Ionescu şi preotul I. Dumitrescu-Borşa de la Secretariatul Mişcării, care împreună cu şeful Legiunii, cu Nae Ionescu şi cu Mille Lefter, formau ceea ce astăzi s-ar numi „biroul politic al comitetului central al Mişcării Legionare”. Discuţia dintre cele zece căpetenii gardiste se mărgini la două întrebări: cine este generalul Antonescu? Şi dacă e necesar să se accepte invitaţia la Predeal? Căpitanul vroia să ştie câteva date în plus despre acest general şi părerea colaboratorilor săi cu privire la mesajul lui Antonescu .

Din mărturisirile lui Mille Lefter, cunoscute de mine prin Simion Lefter, am înţeles că numai generalul Cantacuzino şi colonelul Zăvoianu îl cunoşteau ca ofiţer de carieră din timpul războiului şi apoi din activitatea de ofiţer de stat-major şi ataşat militar. Amândoi l-au descris ca pe un militar integru, ca pe un ofiţer de valoare, dar orgolios până la prostie, violent şi răzbunător.

„Am avut ocazia să-l văd conducând, va spune colonelul Zăvoianu. Mi s-a părut stăpânit de o absurdă ambiţie de a domina, de a porunci, de a se impune, prin grosolănii de tambur… dacă aş fi solicitat să-mi spun părerea în legătură cu mesajul lui Antonescu, nu vreau sa fiu înţeles greşit, eu aş spune nu.

Nu, pentru că un asemenea om orgolios, violent, răzbunător, uşor de manevrat, deşi în aparenţă onest şi valoros, în realitate ca militar, reprezintă un pericol pentru o mişcare politică, în care ordinea şi disciplina sunt legiconducătoare, ce pornesc de sus în jos, de la generali la ostaşi şi nu invers. Nu pentru că generalului Antonescu îi lipseşte calitatea de a fi înţelept ca şerpii şi nevinovat ca porumbeii. Pentru că, ştiu bine, el nu are cum înţelege de ce, cel mai mare dintre noi, trebuie să ne fie slugă şi de ce sluga nu poate fi mai mare decât stăpânul său. Integritatea şi valoarea amalgamate cu orgoliul, cu ranchiuna, cu ambiţia absurdă şi cu prostia produc sminteala. Şi generalul Antonescu este omul prin care poate veni sminteala”…

Căpitanul l-a întrerupt pe colonelul Zăvoianu:

„E posibil să fie aşa. Eu nu-l cunosc şi nu mă pot pronunţa. E posibil ca dorinţa generalului Antonescu să nu aibă nici o legătură cu aderarea sa la Garda de Fier şi deci sminteala să fie exclusă”…

Generalul Cantacuzino: „Căpitane, şi eu îl cunosc bine pe Antonescu. Ceea ce se spune că ar fi spus Berthelot cu referire la mine, că sunt omul care trebuie să fiu închis în timp de pace şi să mi se dea drumul în timp de război, se potriveşte mai mult cu Antonescu decât cu mine. Numai că nebunia mea este o glumă a unui om care vede viaţa, lumea, oamenii prin ochiul unui şugubăţ, în timp ce nebunia lui Antonescu poate aduce într-adevăr sminteală… Cât priveşte mesajul lui, se vede treaba că „nebunul” vrea să se lanseze în politică. Sunt de acord să răspundeţi la invitaţie, s-o acceptaţi. Legiunea se află în război şi are nevoie de „nebuni” ca Antonescu…”

Căpitanul a pus la vot întrebarea: „Sunteţi de acord sau nu, ca şeful Legiunii să aibă întâlnirea solicitată de generalul Antonescu?” Nouă din zece au răspuns cu da, inclusiv votul lui Codreanu; unul singur a votat împotriva întâlnirii: colonelul Zăvoianu.În paginile evenimentelor din anii 1940-1941 vom vedea că acest vot va fi un fel de prolog la marea tragedie legionară şi prefaţa scrisă a dramei nefericitului colonel Zăvoianu. (Vasile Blănaru – Flamura – Apocalipsa ucigaşă)

EMIL CIORAN DESPRE „CĂPITAN”

1940. Prof. PETRE ŢUŢEA DESPRE „CĂPITAN”

Acel ce a dat ţării alta direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria. A face ispravă şi a te salva, politică şi mistică, iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cntine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuia să uite: Căpitanul a fost un gospodar instalat în absolut. Fiecare credea a-l înţelege. El totuşi scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere, pe care cea mai încrezătoare utopie, nu le-ar fi putut bănui.

Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul.

Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci într-un anumit sens şi pe duşmani. Căci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei nu ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia căpitanului n-er fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului. În preajma căpitanului nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea al chemării. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare.

Şi asta în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi căpitan, n-aş fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am fi simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră se ridica singurătatea României. Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului, n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat?

<<De aici încolo ţara va fi condusă de un mort>>, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra României. (Emil Cioran – Corneliu Zelea Codreanu şi Epoca Sa)

PROFESORUL PETRE ŢUŢEA

DESPRE „CĂPITAN”

PETRE ŢUŢEA DESPRE CORNELIU ZELEA CODREANU

În închisoare la Aiud ni s-a aplicat „reeducarea”, adică eram puşi să ne lepădăm de şefii noştri politici şi de credinţele noastre politice. Ţărăniştii erau puşi să se lepede de Maniu, liberalii de Brătianu, iar noi, legionarii, de Codreanu.

Eu am refuzat zicând:

„Codreanu a fost la fel de pur român şi creştin ca Maniu. Şi-apoi eu nu mă lepăd de Codreanu, fiindcă mi-a fost şef politic. Când am intrat în Garda de Fier, am intrat de bunăvoie şi nesilit de nimani, am consimţit să mă supun disciplinei de fier a partidului. Dumneavoastră, comuniştii, ştiţi ca şi mine ce este disciplina de fier a partidului, fiindcă şi partidul comunist are acest principiu organizatoric şi politic, stabilit de Lenin. Deosebirea dintre noi, legionarii, şi voi, comuniştii, este că noi ne respectăm şeful politic, noi avem cultul căpitanului legiunii şi după ce a murit, noi avem cultul morţilor, ca românii; câtă vreme voi, comuniştii, aveţi cultul şefului politic, numai cât trăieşte şi este la putere, iar după ce moare îl înjuraţi şi îl batjocoriţi, îl scoateţi din mormânt, cum face Hruşciov cu Stalin. Eu nu mă lepăd de Codreanu. Iar dacă a păcătuit, a făcut-o din prea mare dragoste de Ţară şi de Neam şi nu e de nasul meu să îl judec şi să îl ierte!” (Andrei Justin Hossu – Tăinuind cu Petre Ţuţea)

De asemenea m-a impresionat adânc inteligenţa politică cu care Codreanu disociază Mişcarea Legionară creată de el, de naţional-socialismul hitlerist şi de fascismul mussolinian, subliniind că: Mussolini este cezaric, ateist şi statal, de aceea fascismul italian este statal; Hitler este nietzscheean, ateist şi rasist, de aceea naţional-socialismul german este rasist şi anti-iudaic. Codreanu este creştin, el visează crearea unui român de tip nou, cu sufletul purificat, printr-o profundă revoluţie interioară, sub semnul iubirii creştine, de aceea legiunea este mistic-creştină.

Dacă în plan politic european Codreanu nu s-a întâlnit cu Hitler şi Mussolini, în lupta până în pânzele albe împotriva bolşevismului rusesc asiatic, atotdistrugător, a tot ce este spirit, unanimitate şi civilizaţie, în plan spiritual-ideologic însă, cei trei şefi de mişcări politice anti-comuniste se deosebesc fundamental: Mussolini şi Hitler sunt atei, de aceea spirite inferioare, anti-creştine şi antiumaniste; Codreanu este creştin, de aceea spirit superior, religios şi umanist. Deosebirea este aici esenţială, fundamentală.

CORNELIU ZELEA CODREANU AŞA CUM A FOST EL CA OM.

MĂRTURII ALE UNOR OAMENI CARE L-AU CUNOSCUT

DE-APROAPE PE „CĂPITAN”

„A naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, înseamnă a te aşeza pe un pisc în faţa tuturor furtunilor urii, şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită, decât dragostea supremă de românism.”

(Nichifor Crainic)

Tudor Arghezi, cre n-a fost legionar, şi care atunci când avea prilejul, mai ataca câteodată tineretul, spunea el, prea zgomotos, fiind un om de litere şi un mare artist, nu s-a putut abţine să nu spună adevărul în cuvinte foarte frumoase despre căpitan. Ne-a rămas de la el cel mai frumos poem aşternut pe mai multe pagini intitulat „Făt-Frumos”:

Au avut şi românii un Făt-Frumos

Care a venit călare pe un cal alb,

Să doboare balaurul cel rău.

Ei nu l-au înţeles nu l-au preţuit

Şi după ritualul puterii francomasoneriei

L-au ştrangulat, l-au împuşcat.

Înhumându-l şi deshumându-l de mai multe ori

Din cenuşa osemintelor acestui martir va renaşte

România pe care o dorim.

(Bucur Braşoveanu – Bătrâni fără tinereţe)

„Eu am văzut şi văd în acest om, o fiinţă providenţială, pe care Dumnezeu ni l-a trimis, să ne salveze neamul, de la pieirea care i se pregăteşte de inamicii lui de secole.

Alegând acest titlu, am vrut să-l pun în rândul marilor căpitani ai lumii, cum a fost de exemplu, Hanibal. Nu cred că evenimentele mă vor dezminţi.”

(Ionel Moţa – Corneliu Zelea Codreanu şi Epoca Sa)

Am întâlnit în viaţă pe câţiva din copii revoluţiilor naţionale din prima jumătate a veacului… Hitler, Pavelici, Mussert, Degrelle, Doriot… Am cunoscut oameni politici, savanţi, mari oameni de afaceri, oameni ai Bisericii, artişti şi scriitori de multe neamuri. Numai în faţa lui Codreanu am simţit că s-a născut mare. Toţi căutau să se arate şi mai mult decât erau. Toţi jucau teatru într-un fel sau într-altul, chiar faţă de ei înşişi. Căutau să se impună şi prin înfăţişare, prin ţinută, prin tonul convorbirii.

Codreanu impunea fără să vrea, de multe ori în ciuda cadrului sau felului în care se prezenta. E singurul om căruia i-am cunoscut instinctiv, din adâncul sufletului nu cu mintea, dreptul de a-mi comanda. Singurul om pe care l-am simţit făcut din altă plămadă decât a celorlalţi oameni. Şi totuşi era de o modestie de necrezut. Avea un simţ înnăscut al ierarhiei. Deşi nu se intimida în faţa nimănui, era deosebit de respectuos cu oamenii mai bătrâni sau cu cei care socotea că au adus servicii ţării: învăţaţi, oameni politici pe care îi preţuia, militari, diplomaţi. Era mai ales respectuos faţă de preoţi. N-avea nici un fel de complex de inferioritate faţă de străini. Pe numeroşii gazetari străini care veneau să-l vadă nu căuta să-i cucerească, ba chiar uneori îi primea, în condiţii pe care le socoteau nepotrivite, legionarii care îi însoţeau. Rezultatul era totuşi că până cei preveniţi împotriva lui, cum au fost Gayda şi Tharaud, erau impresionaţi de personalitatea lui. Accepta şi chiar provoca critica prietenilor, deşi nu ţinea seama decât rareori de ea. Aprecia faptul că-i spuneam de multe ori lucruri neplăcute, că-i aduceam veşti rele sau îi atrăgeam atenţia asupra a ce mi se părea mie o greşală.

Asculta şi sfaturile altora, dar tot într-un chip al lui deosebit. În toate avea darul să elimine, neesenţialul şi să pună în lumină aspecte neaşteptate, dar hotărâtoare. Nu căuta însă niciodată să-şi impună o părere, numai pentru că era a lui. Era gata să şi-o schimbe atâta vreme cît nu o transformase încă, într-o hotărâre. Dar când lua o hotărâre, când pornea o acţiune, o ducea cu dârzenie până la capăt. Se ferea însă de poziţii doctrinare, în gol..

(Grigore Manoilesu – Un om dintr-o altă plămadă Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa)

Explicaţia ascendentului lui Coprneliu Zelea Codreanu?

Exemplu de fiecare clipă, în fiecare din acţiunile sale. Promitea dreptate. Dar nu era singurul care făcea această promisiune. În orice întrunire electorală, oricare politician promitea dreptate. Şi Corneliu Codreanu era crezut, iar ceilalţi nu.

Dacă şi Corneliu Codreanu, după strălucitul succes, de exemplu, ar fi fost sărbătorit la „Capşa” sau la „Cina” şi-ar fi pierdut şi el creditul. Dacă şi-ar fi cumpărat şi el o maşină de 6 cilindri, dacă ar fi primit milioane de la o legaţie sau alta, s-ar fi terminat şi cu el, cum s-a terminat cu ceilalţi. Dar Corneliu Codreanu, pentru a rămâne exemplu, ducea o viaţă spartană.

În 1937, fiind naş, în comuna Galbeni, judeţul Tecuci, al legionarului Ion Crînganu, Corneliu Codreanu a venit în bocanci. Demagogie au spus duşmanii. Dar legionarii şi miile de ţărani veniţi din toată regiunea pentru a-l vedea, erau convinşi că bocancii din picioarele lui Codreanu nu erau demagogici. Peste 6 luni, judeţul Tecuci avea să dea un deputat legionar.

Codreanu, chiar atunci când banii din cotizaţii au nceput să afluiască, nu şi-a cumpărat nici joben şi nici cămăşi de mătase. Banii veniţi mergeau toţi în acţiunea de regenerare pe care o ducea. Corneliu codreanu n-a intrat 14 ani într-o berărie sau cinema. Dar Corneliu Codreanu predica munca, sobrietatea, sărăcia. Şi nu poţi spune lumii să bea apă şi tu să bei şampanie la „Cina”, să mănânce mămăligă şi tu să mănânci cozonac. Corneliu Codreanu a spus legionarilor să trăiască în sărăcie şi el a murit sărac.

Exemplu, deci! Exemplu spartanic. Aici trebuie căutată explicaţia faptului, că nu mii, ci zeci de mii, sute de mii de români erau gata să meargă la moarte, la ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu.

(N.S. Govora – Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa)

Era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat, care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochii albaştri verzui, pătrunzători. Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său.

Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de împlinit. Corectitudinea lui mrgea atăt de departe, că se împletea cu virtutea onoarei, pe care o aplica cu mare severitate, nu numai faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşman: „mai bine să cazi pe drumul onoarei, decât să îvingi prin mişelie”, spunea adeseori. Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie pe care greu le poţi găsi într-o singură persoană. Toate calităţile acestea se împreunau armonios şi natural în persoana lui. Avea în el un magnetism din orbita căruia nu te mai puteai elibera. De mergea pe jos, lumea se lua după el. În tramvai sau pe stradă şoptea unul altuia: „Ăsta e Corneliu Codreanu”.

Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Vroia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat şi din surse sigure. Cel căruia îi dădea o informaţie trebuia să răspundă aşa-zis „cu capul” de exactitatea ei. Nu permitea şoapta la ureche şi era aspru cu cei care lansauzvonuri sau inventau neadevăruri. Când lua o hotărâre sau judeca o situaţie, trebuia să fie informat la maximum şi se consulta şi cu alţii, ca să le audă părerea. Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii, nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, că numai din răbdare, educaţie ţi sacrificii de individ, de neam şi de durată.

Se stăpânea cu o uşurinţă naturală de la orice exces. Nu fuma decât seara târziu câte o ţigară şi numai după ce mânca. În taberele de muncă, îi sfătuia pe legionari să nu fumeze înainte de dejun. Postea miercurea şi vinerea. Câteodată post negru. Nu mânca nimic până după apusul soarelui. Era sărac şi trăia în lispuri franciscane.

Pe vreamea când la Iaşi făcea avocatură şi mai câştiga un ban, îi dădea pentru lupta naţională sau ajuta pe cei lipsiţi. Când trecea pe lângă un cerşetor şi nu avea un ban în buzunr, ruga pe altul care era cu el să dea ceva de milă cerşetorului. Soţia lui era modestă şi se mulţumea cu foarte puţin. Costumul naţional sau câte un costum de haine civile erau dăruite de prieteni. Hainele pe care le-a avut în Franţa, la studii, le-a pîstrat şi purtat ani de-a rândul.

În timp ce se construia „Casa Verde” din Bucureştii Noi, avea un bordei, sub pământ, unde dormea. Când construcţia a fost gata i s-a dat un apartament. A fost prima dată când a avut, împreună cu soţia, casă. Toată viaţa a trăit în casa părintească de la Huşi sau cu chirie şi pe la prieteni. Odată instalat în locuinţa permanentă la „Casa Verde”, iar disnaţa fiind prea mare cu tramvaiul sau cu autobuzul până la sediul din strada Gutenberg, Ionel Moţa a făcut o colectă să-i cumpere un automobil pentru economie de timp şi pentru siguranţa personală, ca să nu fie ucis de agenţii plătiţi de camarilă. După multe ezitări, a acceptat să i se cumpere automobbilul: „dar să nu fie marcă germană (era Hitler la putere), nici marcă italiană (era Mussolini la putere), ci marcă franceză, dacă se poate.” La vremea aceea era în Franţa, la putere, Leon Blum, un socialist.

„Nimeni nu o să creadă că Leon Blum mi-a făcut-o cadou”, a adăugat căpitanul. S-a cumpărat un Renault francez, iar Corpul Muncitorilor l-a dat pe Ilarie să-i fie şofer permanent. Cu maşina se deplasa repede oriunde era nevoie, în Bucureşti sau pe întreg cuprinsul ţării.

Era acuzat de partidele politice şi duşmani că e în slujba lui Hitler şi că vrea să vândă ţara hitleriştilor.

Flondor îi era prieten şi comandant legionar. El avea la palat şi un frate ca şef al protocolului. Odată vine grăbit la sediu şi-i spune căpitanului că mareşalul Göringse află la vânătoare în Bucovina, şi că ar fi bine să meargă, să stea de vorbă cu el.

„Ce să vorbesc cu el? N-am nimic de discutat.” Şi nu s.a dus.

Altă dată, Flondor îl sfătuieşte că ar fi bine să semneze registrul de audienţe la Palat şi chiar să ceară audienţă, el, Flondor o să-i aducă fracul în care să se îmbrace.

„Eu nu merg să semnez registrul de audienţe. N-am ce să-i cer regelui. Nu vreau să fiu ministru, nici nu vreau să mi se dea puterea. Dacă însă regele mă cheamă, atunci mă duc şi am să mă îmbrac în costum naţional, îi place sau nu-i place. De va fi să vorbesc ci Palatul vreodată, eu nu pot să vorbesc în numele meu. O să vorbesc în numele generaţiei noastre şi al Neamului întreg şi atunci ţara întreagă o să ştie ce-am vorbit.”

1933 – Am pornit cu toţii spre Bucureşti. Ajunşi la sediu primii, Constantinescu, Ţocu şi cu mine eram flămânzi şi ne întrebam unul pe altul cum stăm cu banii. Niciunul n-aveam o leţcaie măcar. Între timp, vine tatăl căpitanului. Deşi era deputat, ne întreabă pe noi dacă nu avem ceva bani, că i-e foame şi n-are o centimă. Noi ne uitam lung la el şi dăm amărâţi din cap. Ultima speranţă era sosirea căpitanului. Câmd apare, prima vorbă ce-o scoate este… dacă nu avem câţiva lei, să cumpărăm ceva de mâncare, că-i e tare foame. El n-avea decăt 20 de lei. Eram acuma strânşi la sediu, şapte oameni flămâmzi şi numai 20 de lei! Am mers la băcănie, am cumpărat 2 kg de mălai, o bucăţică de brânză şi ceapă!:.. Ajunşi la sediu, întrebă căpitanul cine ştie să facă mămăligă. Nimeni nu răspunde. Mă apuc eu, deşi nu eram prea meşter. Am pus însă mai multă făină în oală decăt trebuia şi mămăliga a început să dea afară la fiert. Atunci căpitanul m-a dat surâzând la o parte, a luat făcăleţul şi s.a pus să amestece mămăliga pentru noi.

(Vasile Iovin – Momente din viaţa legionară – Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa)

TABĂRA DE LA CARMEN SYLVA – 1935

Printre sutele de vizitatori ce se obişnuiseră să vină în tabăra noastră, fost şi un colonel, fost comandant de Şcoală Militară, apoi în Statul Major al Armatei. Într-o discuţie cu căpitanul aszpra disciplinei, susţinea că nu se poate realiza, decât după o pregătire îndelungată. Căpitanul i-a răspuns: „Numai disiplina voluntară, iar nu cea impusă, poate să dea adevărata disciplină.”

Apoi arătându-i cele câteva sute de legionari răspândiţi pe toată plaja, unii scoţând piarea din apă, alţii aducând-o la locul de construcţie, alţii făcând drumuri, iar alţii preparând cimentul, i-a spus zâmbind:

„Aceştia n-au nici o pregătire, aşa cum o descrii dumneata, însă fii atent şi priveşte-i.” Un fluierat strident din buze cum numai căpitanul era capabil şi cele câteva sute de legionari, pe locul unde se găseau, iau poziţia de drepţi, cu faţa spre el. Un alt şuierat şi cu mâna făcând un gest scurt şi precis de sus în jos, toată suflarea se culcă la pământ. Apoi la dreapta, la stânga, îndărăt spre mare, spre dreapta şi tot aşa vreo câteva minute. În sfârşit, un fluier prelung şi cu amândouă mâinile, semn că toţi să-şi reia lucrul. După câteva clipe de admiraţie, colonelul îi mărturiseşte:

„D-le Codreanu, am asistat în cariera mea la multe exerciţii, însă nici unul de calitatea acestuia.”

(Marin Bărbulescu – Mărturii pe altarul istoriei . Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa)

1935 – Şi azi îmi răsună în minte cuvintele căpitanului când, venind la Carmen-Sylva, într-una din zile dă ordin de adunare. Cu toţii am simţit că se petrece ceva grav. De obicei şedinţele erau seara, după cină, aşezaţi în semicerc, pe jos, în faţa lui. De data aceasta ordinul era să fim în front. Aspru şi încruntat, nu se adresează:

„Aflu că prietenii „cuzişti” – (era o tabără „Nichifor Crainic” la circa un kilometru de tabăra legionară) – se duc seara în oraş, beau şi apoi încep să bată lumea, sub motiv că sunt jidani. Las la o parte problema jidănească, care nu se rezolvă cu câteva capete sparte.

Însă aici, la Carmen Sylva, sunt veniţi în vacanţă şi străini: cehi, polonezi şi alţii cărora li se oferă un spectacol urât, dacă unii dintre ei, fiind blonzi, sunt confundaţi cu jidanii şi bătuţi. Aceşti oameni au venit să se bucure de soarele şi băile pe care, pentru sănătatea lor,. Le poate oferi acest colţ binecuvântat de Dumnezeu. Datoria noastră, a tuturor, este tocmai să le înlesnim şederea lor aici, cu atât mai mult cu căt ei aduc devize atăt de necesare economiei ţării. Oferindu-le bună primire, dându-le confortul necesar, simţind de asemenea mărinimia sufletului românesc şi ospitalitatea lui proverbială vor deveni prieteni şi vor reveni însoţiţi de prieteni de-ai lor. Astfel vom întări prietenia între noi şi vecinii noţtri. Numai cu prietenie vom putea rezolva multe probleme, unele chiar foarte grele. Sper că nici un legionar nu se va face vinovat de un astfel de act necugetat. Legionarul angajează legiunea prin actele lui faţă de care trebuie să răspundă.”

(Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa)

NAE IONESCU DESPRE CĂPITAN

În toamna anului 1935, profesorul Nae Ionescu, după o conferinţă ţinută la Lugoj, a avut bunăvoinţa să primească un grup de legionari. Cu această ocazie, profesorul Nae Ionescu a vorbit de marii educatori, pe care-i cunoaşte lumea, între care a pus şi pe Corneliu Codreanu. Ca încheiere a mărturisit:

„Vedeţi, am impresia că de vreo treizeci de ani fac cultură. Încerc să desprind fenomenele, să schiţez o soluţie logică şi totuşi nu sunt zece ca mine. Urmaţi-l pe Corneliu Codreanu, el duce barca. Vor mai fi mari greutăţi prin care veţi trece, însă el singur ştie unde şi cum vă duce, căci trăieşte momentul istoric, îl absoarbe prin toţi porii. În urma unor evenimente, după toată logica, el ar fi trebuit să reacţioneze de o anumită manieră. Spre surprinderea mea, a reacţionat cu totul altfel. După mine era o catastrofă şi totuşi rezultatul a fost aşa cum el l-a prevăzut.”