REVOLUŢIA FRANCEZĂ – 1789;

PRIMUL KOMINTERN AL ISTORIEI UNIVERSALE

„Mama tuturor răutăţilor”

Petre Ţuţea

SCOPURILE REVOLUŢIEI FRANCEZE

Francmasoneria ca promotoare a „Revoluţiilor iacobine” tratează despre implicarea khazarilor în mişcările revoluţionare din Franţa, Prusia şi în toate revoluţiile din secolul al XVIII – lea şi al XIX – lea. Ernest Renan, ce nu poate fi acuzat de antiiudaism, scrie următoarele -:

„În mişcarea revoluţionară franceză, elementul khazar a jucat un rol conducător şi este foarte greu să negi aceasta. Este adevărat că în jurul anului 1789, khazarii, au acţionat cu multă precauţie şi s-au ascuns în spatele organizaţiilor francmasone şi a asociaţiilor filosofice; oricum, aceasta nu i-a împiedicat pe khazari să ia parte activă la evenimentele revoluţionare şi să se folosească din punct de vedere material de aceasta. Primul foc de armă împotriva gărzii elveţiene de la Tuilleries a fost tras de un khazar, Zalind Hourwitz Land”.

INTRODUCREA KHAZARILOR ÎN FRANŢA ŞI NATURALIZAREA LOR

Acum, cunoscând rolul pe care francmasoneria manipulată de khazari l-a jucat în producerea şi conducerea Revoluţiei Franceze, amintim cititorului că jidanii, goniţi din Franţa în 1394, nu s-au întors decât în 1791 când Constituţia le-a deschis larg frontierele. Dar, aceasta n-a fost îndeajuns khazarilor, ei au vrut să pună mâna şi pe drepturile de cetăţenie, jinduite cu mare dor. Cum însă khazarii, prin ei însuşi ar fi fost imposibil să ajungă la realizarea unui asemenea scop, au recurs la francmasonerie, creată de ei tocmai pentru realizare aacestui ideal, iar această formidabilă societate ocultă le-a permis să-şi îndeplinească ţelul „la reconstituirea Templului lui Solomon”. Şi întradevăr, francmasonii din constituantă au luptat timp de patru ani pentru ca toţi khazarii, sosiţi de ieri, să capete aceleaşi drepturi civile şi politice ca francezii. Ei reîncepură de paisprezece ori atacul şi sfârşiră a cinsprezecea oară prin a-şi atinge scopul, la 29 septembrie 1791, chiar în ajunul dizolvării constituantei (Copin Albancelli, citat I, pag. 256 şi 363).

Faimoasa carte a Drepturilor Omului, apare, celor ce o privesc mai îndeaproape, ca fiind inventată ca să disimuleze o alta, pe care voiau să o impună lumii, fără să o formuleze, Cartea Drepturilor Khazarului (Copin Albancelli pag. 430).

Khazarul Kohen scria:

„Mesia a venit pentru noi la 28 februarie 1790, cu Drepturiele Omului şi de fapt conferirea tuturor drepturilor de cetăţăţenie khazarilor a fost una dintre cele mai mari victorii ale Judaismului împotriva creştinilor.

Noi, cei dintâi şi încă din vechime, am aruncat poporului cuvintele <Libertate, Egalitate, Fraternitate>, cuvinte repetate apoi de atâtea ori de către papagali inconştienţi, care, atraşi din toate părţile de această momeală, nu s-au folosit de ea decât pentru a nimici prosperitatea lumii şi adevăratalibertate individuală, altădată atât de bine asigurată prin constrângerea mulţimii. Oameni care s-au crezut inteligenţi nu au ştiut să descurce înţelesul ascuns al acestor cuvinte, nu au văzut că se contrziceau, nu au văzut că nu există egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăşi a creta inegalitatea spiritelor, a caracterelor şi a inteligenţilor, atât de mult supuse legilor ei. Aceşti oameni nu au înţeles că mulţimea e o putere oarbă; că parveniţii pe care şi-i alege pentru a o guverna nu sunt mai puţin orbi în politică decât ea însăşi; că iniţiatul, cel introdus în tainele politicii fie el chiar un prost, poate guverna, în vrenme ce mulţimea neiniţiaţilor fie chiar plini d geniu, nu înţeleg nimic din politică. Toate aceste gânduri nu le-au venit în minte creştinilor, totuşi pe aceasta se întemeia principiul guvernământului dinastic, tatăl, domnitorul, transmitea fiului său secretele politicii, necunoscute în afară de membrii familiei domnitoare, pentru ca nimeni să nu le poată trăda. Mai târziu, obiceiul transmiterii adevăratelor principii ale politicii, se pierdu, izbânda operei noastre se mări prin aceasta. Totuşi, în largul lumii, cuvintele libertate, egalitate, fraternitate, au adus în rândurile noastre, prin mijlocirea agenţilor noştri orbi, legiuni întregi de creştini care ne-au purtat cu însufleţire steagurile. Şi totuşi, aceste cuvinte erau nişte viermi care rodeau bunăstarea tuturor ne-khazarilor, spulberând pretutindeni pacea, liniştea, solidaritatea, săpând pe dedesubt toate aşezămintele statelor.

Veţi vedea din ceea ce urmează că aceasta ne-a folosit numai nouă; acest lucru ne dădu, între altele, putinţa de a obţine cheia cea mai impotrantă, sau mai bine zis de a desfiinţa privilegiile pe care era întemeiată aristoricraţia creştinilor şi singurul mijloc de apărare ce-l au împotriva noastră popoarele şi naţiunile. Pe dărămăturile aristocraţiei naturale şi eriditare, noi ne-am ridicat aristocraţia noastră, a inteligenţei şi a banului. Am luat drept bază aceste noi aristocraţii, bogăţia, care depinde de noi şi ştiinţa, care e îndrumată de înţelepţii noştri. Izbânda noastră a fost încă uşurată prin faptul că în legăturile noastre cu oameni de care aveam nevoie, am ştiut întotdeauna să atingem corzile cele mai simţitoare ale sufletului omenesc, avariţia, lăcomia, neîndestularea lipsurilor materiale, fiecare dintre aceste slăbiciuni omeneşti, luată aparte, fiind în stare să înăbuşe neatârnarea gândului, punând voinţa oamenilor în slijba celor ce le cumpără sufletul.

Ideea abstractă a libertăţii ne-a dat putinţa de a face mulţimea să înţleagă, că un guvern nu e altceva decât un locţiitor al proprietarului ţării, adică al poporului, şi că poate fi schimbat,aşa cum se schimbă mănuşile învechite”.

SUPRIMAREA CREŞTINISMULUI

Voi insista acum asupra unui al doile scop, pe care l-a avut francmasoneria în timpul Revoluţiei Franceze – scop capital pentru neamul talmudic – nimicirea creştinismului.

Îl voi cita pe marele istoric francez Taine, care descrie persecuţia religiaosă a revoluţiei, vorbind de Constituţia civilă a clerului. Una din trăsăturile caracteristice, cele mai marcante ale revoluţiei, a fost o groaznică persecuţie religioasă.

Această persecuţie, – expresia unei uri implacabile împotriva creştinismului, – a lovit, nu numai în clerul înalt care altădată se bucura de privilegii, dar a izbit şi în toţi preoţii şi toţi credincioşii, adică în imensa majoritate a poporului francez.

Iacobinii începură prin a închide, a dărâma, a incendia bisericile – a le jefui tezuaurile – a profana vasele şi alte obiecte sacre. La Dijon se văd principalii iacobini „traversând oraşul, fiecare cu câte un potir la subţioară. Este paharul lor de băut, oricine este ţinut să îl aducă pe al său la cârciuma Montagne”. După ce au confiscat bunurile ecleziastice, şi prin aceasta au suprimat „cultul”, cercetările ştiinţifice, învăţământul superior şi primar, asistenţa săracilor, îngijirea bolnavilor,. . . . a infirmilor, a femeilor lăuze, educaţia orfanilor şi a copiilor găsiţi. . . ., Adunarea stabili Constituţia civilă a Clerului”, ori această Constituţie ţine nici mai mult nici mai puţin, să facă Biserica Franţei schismatică. Papa nu va mai putea de acum înainte să confirme episcopii sau preoţii.

„Poporul alege miniştrii Bisericii. Episcopul este numit de către alegătorii departamentului, preotul de către alegătorii districtului şi prin o agravare extraordinară, aceşti alegători nu sunt nici măcar ţinuţi să aparţină comunităţi comunităţii sale. Puţin omportă ca adunarea electorală să conţină o proporţie notabilă de calvinişti, de luterani şi de mozaici, sau ca majoritatea sa, furnizată de club să fie pe faţă ostilă catolicismului şi chiar creştinismului. Ea va alege pe episcop sau pe preot.

La toate aceste noutăţi clerul trerbuie să subscrie nu numai printr-o subscriere pasivă, ci chiar printr-un jurământ solemn. Ca sancţiune <toţi ecleziasticii care refuză jurământul cerut sunt destituiţi şi declaraţi refractori, suspecţi de revoltă contra legii şi de rele intenţii contra patriei>.

Dar împreună cu preoţi, legea atinge şu laicii, toţi cetăţenii care refuză jurământl impus, pierd dreptul de vot, sunt revocaţi din funcţii şi sunt declaraţi incapabili de orice oficiu public. Prin urmare, prin această drăcească dispoziţie, catolicii sunt excluşi de la alegeri şi mai ales de la cele ecleziastice, de unde rezultă că cu cât eşti mai credincios cu atât mai puţin iei parte la alegerea preotului.

Osutătreizecişipatru de arhiepiscopi şi de episcopi refuză jurământul . . . În acestui stat major se adună marea majoritate a preoţilor. În consecinţă, din 70 000 de preoţi, 46 000 sunt destituiţi, apoi alungaţi, închişi, exilaţi, înecaţi, împuşcaţi, ghilotinaţi, masacraţi.

Continuarea slujbei de preoţie a devenit o ruşine şi chiar o crimă, zic iacobinii de la tribuna Convenţiei.

Furia acestor revoluţionari blestemaţi se răsfrânge şi asupra tutror ortodocşilor zeloşi şi mai ales asupra tuturor femeilor din clasa de mijloc şi de jos. Li se dă oporeclă, ca şi nobililor, li se zice <fanatici>, ceea ce echivalează cu aristocraţi, căci aceste două nume indică duşmani publici ce sunt puşi în afara legii. Porunca este de a împiedica cultul, public sau privat, cu orice preţ. Se omoară femei pentru că au asistat la liturghie. Se pedepseşte cu moartea cel ce găzduieşte un preot, se declară război duminicii şi vechiului calendar. . . prăznuirea obligatorie a celei de a zecea zi, sub pedeapsa cu amenda şi închisoarea. Persecuţia meschină şi ridcolă – dacă nu chiar odioasă – se continuă chiar până la masă. Un decret al Directoratului schimbă zilele de târg pentru ca cei care au rămas credincioşi să nu mai poată cumpăra peşte în zilele de post. Nimic nu ţine iacobinilor pe suflet ca acest război împotriva creştinismului, nici un articol din programul lor nu va fi executat cu atâta insistenţă şi încăpăţânare. Într-adevăr, ei urmăresc până la capăt planul talmudic de extirpare a creştinismului.

Între septembrie şi octombrie 1793, mormintele tuturor regilor Franţei din abaţia Saint-Denis sunt profanate, catedrala este vandalizată, iar rămăşiţele pământeşti ale regilor sunt aruncarte în gropi comune.

În noiembrie 1793, descreştinarea a mers până la capăt: s-a abolit Biserica, creştinismul fiind declarat superstiţie periculoasă. S-a introdus noul cult raţionalist. Scene incredibile au loc în Bisericile franceze. O prostituată dezbrăcată, în chip de <Zeiţă a Raţiunii>, este adusă de revoluţionari şi întinsă pe altarul Catedralei Notre-Dame din Paris. Preoţii sunt linşaţi în public. Mişcarea de descreştinare actvă, s-a întins rapid în întreaga ţară. În provincie, femeile au fost alese ca preotese a celor 2000 de biserici devastate”.

În 1794, Robespierre a declarat existenţa <Fiinţei Supreme> a deiştilor şio a fost numit pontif suprem. În timpul revoluţiei s-a practicat de către revoluţionari şi SATANISMUL pe faţă.

Ştefan Zweig desrie în biografia consacrată lui Fouche o liturghie satanică celebrată în văzuzl lumii, în oraşil Lyon, în cinstea unui revoluţionar ucis numit Chalier. Satanismul era în spatele francmasoneriei, iluminaţii din Bavaria fiind reprezentanţii tipici.

Asistând cu uimire şi groază la cruzimile şi măcelul organizat de puterea bolţşevică în Rusia, istorica Nesta Webster, a fost frapată de faptul că furia ucigaşă a comuniştilor din 1917, reedita întocmai furia ucigaşilor din 1789 intuind că măcelul comunist din Rusia nu este decât continuarea celui din Franţa. Analiza ei, publicată în 1919 (The french revolution, reeditată în The nootide press 1988) începe citându-l pe prinţul Kropotkin, anarhist e viţă nobilă, memru al „intelectualităţii progresiste”, cum îi ziceam noi la lecţiile de marxism, sau „liberar” cum îi zic americanii. Kropotkin spunea: „ Studiind Marea Revoluţie( franceză din 1789) aflăm astăzi că a fost sursa şi originea tuturor ideilor comuniste, anrhiste de astăzi. . . până în prezent, socialismul modern nu a adăugat absolut nimic la ideile care circulau în Franţa între 1789 şi 1794 şi pe care poporul francez a încercat să le pună în practică, idealurile libertăţii, egalităţii, fraternităţii”.

Nesta Webster începe afirmând că poporul francez nu este vinovat de oribilele măceluri ale revoluţiei franceze, căci atât revoluţia, cât şi teroarea şi vărsarea de sânge, au fost organizate de forţe străine poporului francez, forţe în ale căror temple masonice s-a născut lozinca ORWELLIANĂ „ LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE”. Ea îl citeză pe Sairet Just, care ca lider al acestei revoluţii, vorbeşte în cunoştiinţă de cauză şi pe lordul Acton, om extrem de perspicace, căruia îi datorăm dictonul „power corupts absolutely” (puterea corupe) şi „puterea absolută corupe în mod absolut”.

Revoluţia populară a fost faţada unui vulcan de conspiraţii externe, zic Saint Just şi lordul Acton „ ceea ce este îngrozitor la revoluţia franceză, nu e vânzoleala cât planul. Prin tot focul şi fumul se străvede dovada că exista o organizaţie care calcula totul. Conducătorii ei au rămas ascunşi cu grijă şi mascaţi, dar nu avem nicio îndoială că au fost acolo de la început.”.

Au fost activi în răzmeriţele din Paris şi au foarte activi, din nou, în răscoalele din provincie. Revoluţia franceză a fost plănuită de organuzaţiile iluminaţiilor lui Adam Weishaupt, khazar, profesorul de drept de la universitatea din Iregolstadt, şcolarizat de iezuiţi, a căror structură organizatorică a adaptat-o în organizaţia lui Luciferică, numită „Ordinul Iluminaţilor”. Faptul că a folosit structura organizatorică perfectată de iezuiţi şi că a convina alţi doi iezuiţi să i se alăture, a oferit un pretex celor ce susţin că „ura lui talmudică şi organizaţia lui luciferică sunt iezuite”. În realitate, nimic nu ura Weishaupt mai mult pe lume decât pe Iisus Cristos, creştinismul şi Biserica romano-catolică, iar organizaţia lui avea drept scop tocmai distrugerea acestora. Scopul acestuia era scopul comunist clasic: Revoluţia mondială şi instaurarea comunismului. Platforma sa era: eradicarea creştinismului, eliberarea sexuală, eliminarea naţionalismului, eliminarea principilor şi a regilor, abolirea proprietăţii private şi instaurarea libertăţii şi egalităţii universale şi a drepturilor omului, pentru instaurarea cărora în primul rând se preconiza distrugerea religiei şi a moralei, distrugera familiilor şi creşterea copiilor de cătrre stat, nu de către părinţii lor.

Revoluţia Franceză a fost un genocid organizat după prescripţiile deuteronomului, ca să demoleze o naţiune puternică, distrugându-i regele (simbolul naţiunii) şi religia.

Revoluţia Franceză a reprezentat un eveniment de tranziţie în istoria umanităţii, comparabil cu epoca lui Constantin cel Mare. Dacă atunci creştinismul învingea păgânismul satanist, acum satanismul îşi lua revanşa.

Păstrat şi transmis timp de un mileniu şi jumătate prin diverse mişcări oculte şi societăţi secrete, satanismul hotărăşte că a venit vremea revanşei, timpul când este destul de puternic pentru a prelua puterea în statele creştine şi a zdrobi creştinismul. Lozinca „Libertate, egalitate, fraternitate” după care s-a ascuns revoluţia franceză, nu este decât o propagandă. Ce libertate este aceea când oamenii sunt ucişi fără vină?

Planuzl sataniştilor de distrugere a creştinismului s-a dovedit a fi greşit. Majoritatea poporului francez a rămas fidel credinţei creştine. Dar în afară de scopul general anticreştinism, revoluţia franceză mai avea în plan acapararea averilor, transferul bunurilor în mâna unui grup străin de naţiunea gazdă. Clanul Rotschild a fost trezorierul şi capul acestor comunişti misterioşi (Weishaupt, Mendelssohn şi compania).

Averea khazarilor în Franţa, la 1900, se ridca la fabuloasa sumă de 80 miliarde franci, pe când toată averea naţională a Franţei era evaluată la 240 miliarde franci!

REVOLUŢIA FRANCEZĂ – EXPERIMENTUL PITEŞTI

Reeducarea Delfinului

Una dinrte cele mai lipsite de apărare victime ale revoluţiei este micul Charles duce de Normandia, Delfin al Franţei.

Născut la Versailles în 1785 devine moştenitor al tronului în 1789, la moartea fratelui său mai mare.în august 1792 e închis împreună cu familia sa în Temple. Toate mărturiile epocii ni-l prezintă ca pe un băiţaş exterm de simpatic. Petion, unul din deputaţii trimişi de Adunarea Naţională la Varennes să escorteze familia regală înapoi în Paris, nota în jurnalul său după ce mersese o zi întregă în trăsură, înghesuit între Rege şi Regină: „eram foarte înghesuiţi. Tânărul Prinţ mi-a stat pe genunchi şi s-a jucat cu mine, era plin de voioşie şi foarte neastâmpărat.”. după întemniţarea ăn Temple, Ludovic al XVI-lea s-a folosit de bibnlioteca Ordinului Ioanit, care rămăsese acolo, pentru a-i face educaţia tânarului prinţ. L-a învăţat să recite pasaje din Racine şi Corneille, să deseneze hărţi, regele însăşi fiind un pasionat al geografiei.

„Inteligenţa precoce a tânărului prinţ (nota B. Clery) răspundea perfect atenţiei tatălui”. Încercarea lui Clery de al învăţa tabla înmulţirii pe Delfin s-a lovit de vigilenţa gărzilor, care au obiectat că băiatul e învăţat să comunice cifrat. În 20 ianuarie 1793, când familiei regale i s-a îngăduit să-şi ia rămas bun de la rege, care urma să fie executat a doua zi, micul Lois Charles, înşelând vigilenţa temnicerilor, s-a strecurat până în curtea închisorii şi a început să fugă cât îl ţineau picioarele spre ieşire. Oprit de strajă şi întrebat unde se duce, el a răspuns: „Mă duc să vorbesc poporului şi să nu-l ucidă pe dragul meu papa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă împiedicaţi să vorbesc poporului”. Bineânţeles că a fost întemniţat din nou. După moartea regelui, singurul lucru care i-a mai rămas reginei a fost micul prinţ. S-a strădiut săi continue educaţia cu ajutorul abatelui Davaux, care a devenit tutorele băiatului. Deşi regularitatea lecţiilor era deseori întreruptă de intruziuni politice, inteligenţa sa nu se dădea bătută. F. Heue îşi aminteşte că după o asemenea lungă întrerupere a lecţiilor, abatele Devaux i-a spus Delfinului: „ ultima noastră lecţie, dacă nu mă înşel a fost despre cele trei grade de comparaţie –pozitiv, comparativ şi superlativ, dar cred că ai uitat. Ba nu, i-a răspuns Delfinul, ascultă şi vei vedea. Pozitiv e când spun abatele meu e bun, comparativ e atunci când spun abatele meu e mai bun decât ceilalţi abaţi, iar superlativ e când spun mama mea e cea mai iubitoare şi bună dintre toate mamele”. Chiar cruntul Herbert a simţit şarmul copilului şi îi scria unui prieten: „Am văzut micul copil din Turn, e frumos ca lumina zilei şi extrem de interesant”. Drept urmare s-a hotărât să-i ia reginei copilul. În data de trei iulie, la nouă jumătate seara, o echipă de comisari ai poporului ai intrat în apartamentul „văduvei Capet” i-a citit un decret al Comitetului de Salvare Publică şi i-a luat copilul. Lacrimile şi disperarea reginei de a-şi apăra fiul li s-a răspuns cu ameninţările de asasinare a Delfinului şi a unicei lui surori. Luat de sub aripa mamei lui, Louis-Charles a fost pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar beţiv, unul din cei mai exaltaţi iacobini, recomandat pentru această slujbă de Marat bşi Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet într-un bun cetăţean al noii republici, să-l deveţe de prejudecăţile trecutlui.

Drept urmare, Simon a pruces la reeducarea micului prizoner. Mai întâi l-a privat de somn. Noaptea după ce Charles-ouis adormea, Simon începea să strige:

„ – Capet! Capet!,( iar prinţul trebuia să-i răspundă) – Aici sunt cetăţene!

– Vino aici, să te văd!” striga Simon. După ce prinţul dădea fuga la el, acesta îl trimitea înapi cu un şut „ – Du-te la loc, pui de căţea ce eşti!”. Şi tot aşa de mai multe ori, noapte de noapte. Când s-a revoltat şi a întrebat în virtutea căror legi a fost el despărţit de mama sa, Simon i-a răspuns: „Tăcere Capet, sau am să le arăr acestor cetăţeni cum te ponesc când o meriţi!” până şi acest nume „Capet” nu era decât o ficţiune iacobină, o încercare de spălare de creier şi o înjosire.

Ludovic al XVI-lea, la procesul său, protestase că numele său nu e Capet. Copilul era obligat să cânte cântece revoluţionare, La Marseillaisse şi la Carmagnole, cu voce tare, ca să-l audă gărzile. A fost învăţat să-şi înjure familia, aristocraţia şi să hulească. A fost forţat să bea şi în cele din urmă s-a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate şi a fost forţat să se culce cu ele. S-a molipsit de boli venerice, suferea de diaree continuă. Herbert îl ameninţa constant cu ghilotina, provocându-i bietului copil frecvente leşinuri. În cele din urmă l-a pus să semneze o declaraţie în care spunea că mama sa îl învăţase să se masturbeze şi s-a culcat cu el. L-au luat şi l-au pus să repete aceste lucruri în faţa mamei sale şi a mătuşei sale, iar mărturia sa a fost folosită la procesul în urma căruia regina a fost condamnată la moarte.

La proces, Herbert, a oferit şi o interpretare ideologică a presupuselor relaţii incestuoase: „Avem motive să credem că aceste relaţii criminale au fost instigate nu de plăcere ci de speranţa de a slăbi constituţia acestui copil, despre care familia sa încă mai credea că va mai ocupa tronu, şi pe care voia să fie sigură că îl va putea domina moral”.

În 16 octombrie 1793, Maria Antoaneta a fost ghilotinată. Delfinul, sau Lois al XVII – lea, cum îl numeau monarhiştii, s-a stins în sorbidă mizerie în anul 1795.

ORIGINILE REEDUCĂRII

A adus Revoluţia Franceză libertatea, egalitatea şi fraternitatea între oameni? Nu! Ceea ce se ştie este că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s-au mai văzut în epoca reformei, asasinarea regelui în lovituri de palat, masacre în războaie civile. Dar înjosirea sistematică, pângărirea minuţioasă a chipului lui Dumnezeu de om nu s-a mai văzut. Inchiziţia şi alte instituţii asemănătoare, te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire, şi apoi te ucideau sau te lăsau în plata domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, până la Revoluţis Franceză, nu a căutat să pervertească omul. E prima dată în istorie când găsim această intnţie pusă în aplicare, cu metodă, vreme de luni de zile şi încă asupra unui copil.

Acolo, în inima Parisului, nu în îngheţata Rusie, s-a născut FENOMENUL PITEŞTI! Nu este vorba de libertate, egalitate, fraternitate, nu este vorba de meritele democraţiei atee, sau de sângeroasele graţii ale lui Nero, ori de milităroasa stângăcie a unui dictator nătâng sau lăcomia unui fanariot. Nu este vorba nici despre lucrurile rele. Este vorba despreABOLIREA BINELUI. De întunecarea diferenţei dintre victimă şi călău, întunecarea făcând imposibilă ipocrizia şi pe toţi la fel de naturali în monstruazitatea lor.

Dumnezeu a lăsat răul pentru ca noi să avem libertatea şi meritul de a alege binele. Diavolul nu vrea să ne lase nici o libertate şi implicit meritul de a alege binele. Vrea să nu putem respira decât răul. Să piară şi amintirea frumuseţii ascunsă în suspinul victimei.