CD
947 aprobate

denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
Trambulina Manolescu
CURCUBEE
De Luminița Arhire

12 Octombrie 2022

„Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu/ deasupra chioșcului de ziare, stației de taxi, farmaciei și WC-ului public din Piața Galați” (Mircea Cărtărescu, O seară la operă, 1983).
„Azi sunt îndrăgostit./ E-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ […] Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt” (Nicolae Labiș, Primele iubiri, 1956,).

Așa se întâmplă. Cum ia cineva premiul Nobel pentru literatură pe planeta Pământ, cum se aprinde bang! și steluța lui Mircea Cărtărescu de deasupra chiuvetei îndrăgostite! Anul acesta, însă, văd că discuțiile din mediul virtual sunt mai ample și ating, nemiloase, și problema plagiatului de care a fost acuzat marele așteptător al cuvenitului Nobel.

Plagiatul lui Mircea Cărtărescu a fost reamintit și bine documentat pentru publicul larg, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI, de jurnaliștii Ion Spânu și Victor Roncea. Poate au mai fost și alții -dar pe aceștia i-am citit eu și mi-a fost îndeajuns. Spun „reamintit” deoarece „boacăna literară” a produs ceva deranj și în anii 80’, atunci când s-a petrecut și a fost demascată. Pe scurt, în volumul de debut al aspirantului nostru neîncetat la Nobel apare, în poemul „Căderea”, aranjat din condei ca „vers alb”, un fragment -și nu un fragment nesemnificativ, ci aproape o pagină- din cartea lui Laurence Sterne „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“…

Și nu a fost singura „scăpare”, mai urmau și altele, doar că mai puțin flagrante. Scandalul a izbucnit însă deoarece „tataie-trambulina” lui Cărtărescu, adică Nicolae Manolescu, în cronica sa mai mult decât elogioasă din România literară” din 5 ianuarie 1981, a dat ca exemplu de viziune cosmogonică pusă în superbe versuri exact fragmentul care… ce păcat! nu-i aparținea deloc, dar deloc lui Mircea Cărtărescu! Ei bine, cu această ocazie, ca și cum ar fi fost scris cu aldine, textul „împrumutat” a atras atenția și bingo! s-a găsit și numele real al autorului.

Golănia literară a fost însă mușamalizată deoarece volumul primise premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România în 1980, și, nu-i așa? nu s-ar fi putut să…
Mă gândesc și acum… Oare de ce a procedat Mircea Cărtărescu în acest fel? Explicația lui, bâlbâită, din anii 80, cum că „…aluziile culturale indirecte sunt și ele ușor de recunoscut”, numind „aluzie culturală indirectă” un text baban preluat direct, deci moț-a-moț dintr-un alt autor pe care „tataie” Manolescu nici vorbă că l-ar fi recunoscut cu ușurință sau cu un oarecare efort, ar părea nostimă dacă n-ar fi de-a dreptul vulgară. La fel și invocarea „postmodernismului” ca scuză pentru a copia orice, oricum și de oricâte ori dorește artistul.

Nu cred că tânărul poet Mircea Cărtărescu nu știa aceste lucruri. Nu cred că volumul lui de debut, intrat pe-o traiectorie favorabilă și luminat feeric de steluța galbenă care (mai târziu) „iubea o strecurătoare de supă”, ar fi fost mai puțin premiat, în absența fragmentului copiat cu tupeu. Și-atunci, eu am o singură explicație: poetul Mircea Cărtărescu a vrut să-și bată joc de cititorii și criticii săi. A sperat că nimeni nu va remarca „aluzia culturală” astfel ca dânsul să poată râde, în sinea lui, nestingherit, de ignoranța celorlalți. Pentru ca să poată spune: „uite, proștii! eu pot să fac un asemenea mișto grosier!” (nu fiți oripilați -„mișto” e un cuvânt agreat de autor…).

După 35 de ani, însă, de la această întâmplare, republicând poemul „Căderea” în antologia „Poezii”, Mircea Cărtărescu mai ajustează din „citat” (de ce oare?) și remarcă, în sfârșit, rolul și importanța ghilimelelor la preluarea unui text al altui autor.

Vedeți, eu cred că a copia de pe net niște fraze plicticoase care pot fi citite de la cap la coadă sau de la coadă la cap, banalități care nu reflectă nicio descoperire demnă de reținut, având menirea doar de a îngrășa niște teze de doctorat pe care oricum nu le citește nici comisia care face cadou doctorate, este un fapt blamabil și imoral. Însă a-i băga poeziei pe gât texte care nu-i aparțin, fără a folosi ghilimelele, mi se pare a fi dincolo de imoralitate.

Mi se pare absurd și cinic. Pentru că poezia lucrează cu lumi de aer și mister exclusiv personale -de aceea, în poezie nu poți lua un costum de la altcineva, nu e admisibil să-l porți ca și cum ți-ar aparține și nici să-l mai și stropești cu sos pe revere, din când în când, așa cred.
Există însă o justiție imanentă. Ultimele volume de poezie ale lui Mircea Cărtărescu, „Nimic” (2010) și „Nu striga niciodată ajutor” (2020), cu poeme întrutotul „Personale” de astă dată, sunt atât de departe de poezia de început, încât ar putea fi scrise, fără mari eforturi, de oricine. Aproape că i se face dreptate cititorului de care neobositul candidat la premiul Noel a râs copios explicându-i că postmodernismul în poezie îți dă voie să copiezi orice text în proză.

Căci același Dumnezeu care i-a dat harul în tinerețe îi retrage acum „licența de utilizare” a acestuia pentru exploatare nesăbuită. Așa că, pe la vârsta de 60 de ani a autorului, poezia s-a retras, pășind pe vârfuri, din poetul Cărtărescu iar el, neștiind, s-a bucurat nu că a scris ceva minunat și nici că ar fi produs vreun fior artistic publicului său, ci doar că a „vândut destul de bine” și de data asta.
Și cam atât.

*

NR – Remarcabilă distanța între cele două texte aflate la începutul textului de mai sus, adică distanța dintre Mircea Cărtărescu și Nicolae Labiș, dintre făcătură și autenticitate. Intră la păcatele lui Nicolae Manolescu susținerea pe care a avut-o junele impostor. A avut haz ca Nae Manolescu, făcând cronica debutantului, să semnaleze valoarea tocmai a fragmentului care nu aparținea autorului de pe copertă, ci autorului plagiat fără niciun fel de ghilimele.

Asta îmi aduce aminte de o întâmplare a fratelui meu, care avea obiceiul să dea de băut la artiștii, mai ales plastici(en)i. Unul dintre, L.S., la un moment dat, când ieșeau de la Cina, l-a invitat pe fratele meu la atelierul său, să-și aleagă o lucrare, care i-o plăcea mai mult, să o primească din toată inima lui generoasă de artist! Au mers la atelier, s-a uitat frate-meu la tablourile de pe simeze sau rânduite pe podea, și la sfârșit s-a pronunțat: Asta îmi place cel mai mult!

La care bietul pictor i-a răspuns: Aurică, nu ți-o pot da, nu este a mea, este a unui prieten, mi-a lăsat-o până mâine când trece s-o ia!…

Deh, cea mai bună lucrare din atelier era a altcuiva! 

Așa și Manolescu, a ales citatul cel mai valoros, fără să știe că nu-i aparține „autorului” recenzat! Cum i-o fi picat „autorului”?