Pierit-au Dacii?

Curând va intra la tipar pentru o no uă ediție, ușor revăzută, cartea la care țin, probabil, cel mai mult: Transilvania. Invincibile Argumentum. Prima ediție a fost în 1990…  Pregătim publicul pentru această întâlnire publicând capitolul din carte intitulat „Pierit-au Dacii?”, titlu celebru, pe care sperăm că nu l-am făcut de rușine!

i.c.

 

 

 

 

 

 

“PIERIT-AU DACII?”

 

 

 

 

 

Teza că românii nu pot să-şi revendice nici măcar componenta dacică a fiinţei lor etnice, este susţinută de istoricii maghiari cu o fervoare greu de înţeles în măsura în care ea este foarte departe de punctul fierbinte al întregii dispute: se aflau sau nu românii în Transilvania la venirea maghiarilor? Astfel că, luând în discuţie teza maghiară a exterminării dacilor de către Traian, va trebui să ne întrebăm nu numai cât este ea de întemeiată – fiind aceasta o întrebare căreia uşor îi vom da un răspuns, dar ne vom întreba şi care este interesul maghiar în a susţine atât de pătimaş o asemenea teză.

Acest interes trebuie că e atât de mare pe cât ne e nouă de neînţeles, căci, dintre toate tezele maghiare, aceasta e şi cea mai exagerată, dar şi cea mai puţin legată de miezul disputei.

Punctul de plecare îl constituie acelaşi text al lui Eutropius, autor despre care s-ar putea spune că s-a bucurat din partea istoricilor maghiari de o credibilitate care n-a mai fost acordată nici unuia dintre historiografii antici, pe numai câteva cuvinte ale acestuia, cuvinte nu doar discutabile în înţelesul lor, în ceea ce ar fi vrut să spună Eutropius, dar şi neconfirmate de alţi autori. Pornind de la aceste câteva vorbe, prin care Eutropius a consemnat fapte petrecute cu câteva secole mai înainte, istoricii maghiari de azi au brodat o întreagă teorie istorică, mergând cu ea până la detalii neînchipuit de exacte!… Să mai citim deci o dată textul care a dat atât de multă apă la moară istoricilor maghiari şi să profităm de această ocazie pentru a-l examina în întregimea sa:

      “După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus (…) El a rechemat armatele din Asiria (…) A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani: deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal (…)”.

Aceasta e prima parte a relatării lui Eutropius despre Dacia în vremea lui Traian şi Hadrian, adică în primii ani de fiinţare ca provincie a imperiului. Elementele acestei relatări, demne de reţinut, ar fi următoarele:

1. Dacia, în urma războiului cu Traian, îşi împuţinase numărul bărbaţilor (“viribus exhausta”, spune Eutropius).
2. Hadrian a încercat să părăsească Dacia, dar i-a fost imposibil din pricina numărului mare de colonişti pe care ar fi urmat astfel să-i abandoneze “pe mâna barbarilor”.
3. Aceşti colonişti fuseseră aduşi în număr mare de Traian, pentru a popula oraşele şi pentru a lucra ogoarele Daciei, aduşi din toate colţurile imperiului.

Câtă credibilitate trebuie acordată celor relatate de Eutropius?

Pentru cei ce vor cerceta mai în detaliu această chestiune, le propunem să aplice mărturiei lui Eutropius exigenţele cu care istoricii maghiari l-au comentat pe Anonymus. Precum se ştie, acesta, în cronica sa, în mai multe rânduri şi în chipul cel mai explicit cu putinţă, susţine că la venirea în Transilvania maghiarii au avut de înfruntat rezistenţa localnicilor, organizaţi în mici formaţiuni politice sub conducerea unor “dux”: Gelu, Menumorut, Glad, pe care îi numeşte vlahi.

Distanţa la care se află Anonymus de evenimentele relatate, circa trei secole, ar fi prea mare pentru a conta pe veridicitatea nu numai a detaliilor, dar şi a faptelor consemnate ca atare – susţin istoricii maghiari, cu precizarea – pe care o facem noi – că aceştia contestă din cronica lui Anonymus aproape numai şi numai acele părţi în care se face menţiunea prezenței românilor cu mult înainte de venirea maghiarilor în Ardeal. Nu ne pricepem să apreciem cât este de neîntemeiată contestaţia istoricilor maghiari. În principal, ei consideră că Anonymus a proiectat în trecutul evocat situaţia demografică din Transilvania la data când el îşi scrie cronica.

Cu titlu de sugestie, ce rămâne a fi evaluată de cei aflaţi în cunoştinţă de cauză, ne îngăduim două întrebări:

– la data când Anonymus îşi scrie cronica, mai erau slavi în Ardeal ori în Panonia?

– dacă deci numele acelor “duci” ai românilor, Gelu, Glad şi Menumorut, sunt inventate de Anonymus, nu ar fi fost de aşteptat ca Anonymus să inventeze nişte nume tipic româneşti? Aşa cum nu sunt nici Gelu, nici Menumorut, oareşicât mai puţin Glad!… (Cf. numele maramureşean Grad.)

…Pentru restul cronicii, unde nu mai sunt pomeniţi vlahii, Anonymus şi-a binemeritat statuia din Budapesta. Aşa cum şi-ar merita-o şi Eutropius, pentru care distanţa în timp, tot de trei secole, nu ridică nici o obiecţie în a fi crezut nu numai în tot ce a spus, dar şi în completările pe care istoricii maghiari au considerat că le impune o logică elementară.

Astfel, după o asemenea logică, istoricii maghiari s-au considerat îndreptăţiţi să interpreteze expresia: “Dacia viribus exhausta” ca având sensul limpede “Dacia din care fuseseră exterminaţi toţi dacii”! Nici mai mult, nici mai puţin: toţi! E drept, a scris Eutropius “viribus”, cu referinţă deci la bărbaţi numai, acei bărbaţi care luaseră arma în mână să apere Dacia, ar zice orice cititor obişnuit al textului de mai sus, dar această lectură este naivă, simplistă, căci reduce cuvintele la înţelesul lor obştesc, şi atunci la ce mai sunt de folos specialiştii? Specialiştii maghiari îndeosebi, care nu s-au oprit la traducerea astfel ajustată, ci s-au întrecut între ei în a descoperi cam cum ne putem noi azi imagina că s-a desfăşurat exterminarea dacilor de către romani.

Ar merita făcută o antologie a acestor scenarii năuce, care îi văd pe romani răscolind satele şi codrii Daciei pentru a nu lăsa urmă de dac viu şi teafăr, imaginând astfel, pe temeiul exclusiv al acestor două cuvinte – viribus exhausta – prăpădul apocaliptic al dacilor, la care s-ar fi dedat romanii, o procedură nu numai excepţională, propriu-zis unică în istorie, dar şi perfect neîntemeiată din orice punct am privi lucrurile. Antologia astfel rezultată ar fi de un umor (pentru cititor) şi de un ridicol (pentru autorii antologaţi) mai exterminator decât toată politica romană în Dacia, dacă e adevărat că poţi muri de rîs, şi că ridicolul ucide, şi el!…

Bănuiesc însă că mai tare decât toţi ar rîde, de pe lumea cealaltă, Eutropius însuşi văzând la ce s-a ajuns pornind de la nevinovatele sale vorbe, prin care n-a vrut să arate decât caracterul categoric al victoriei romane, nicidecum exterminarea tuturor dacilor, nici măcar a luptătorilor daci, căci dacă înfrângerea armatei dacilor ar fi fost împinsă până la exterminarea măcar a soldaţilor daci, acest lucru ar fi fost atât de extraordinar încât l-ar fi consemnat ca atare autorii care au trăit înaintea lui Eutropius, iar Eutropius însuşi ne-ar fi lăsat un comentariu mai însuflețit, cu precizările de rigoare, obligatorii. Expediind în numai două cuvinte soarta luptătorilor daci, Eutropius lăsa să se înţeleagă că lucrurile s-au desfăşurat după tipicul obişnuit în asemenea situaţii, când un teritoriu este cucerit de romani prin luptă, prin război, şi transformat în provincie. Niciodată un asemenea eveniment, extrem de frecvent, nu a fost urmat de un masacru precum cel imaginat de istoricii maghiari moderni!

Chiar dacă am merge până la limita admisă de obligaţia de a păstra măcar aparenţa seriozităţii, interpretând ad litteram expresia viribus exhausta, asta ce putea să însemne în cel mai bun caz (“cel mai bun” pentru intenţiile istoricilor maghiari!)? Că în aceste lupte a fost exterminată armata lui Decebal, învinsă, nimicită şi lichidată fizic! Doar se ştie că Decebal însuşi şi cei mai apropiaţi ai săi s-au sinucis! Se ştie bine asta! Şi de aici unii istorici maghiari deduc că armata dacilor a fost o armată de sinucigaşi, în frunte cu conducătorii, cu aristocraţia lor.

Dar chiar acceptând această enormitate, că dacii din armata lui Decebal au fost cu toţii ucişi (ori sinucişi!), exterminaţi deci, ce poate să însemne prin raportarea lor la totalitatea poporului dac? Dispare acesta din istorie şi din lumea fizică prin dispariţia acelor câţi vor fi fost, procentual vorbind, bărbaţii care au luat arma în mână împotriva împăratului lumii? În condiţiile celei mai severe mobilizări militare, imaginabilă indiferent de epoca istorică, armata unei ţări va aduna sub steaguri cel mult un sfert din populaţia ţării! Deci acceptând, caz unic, mobilizarea unui sfert din populaţie şi acceptând, mai departe, tot caz unic, exterminarea acestei imense armate – dar mai curând te bate gândul că Traian  n-ar mai fi învins el o armată atât de numeroasă şi de “disperată” ca a lui Decebal! – rămân cele trei sferturi din populaţia ţării despre care textul lui Eutropius nu ne îndreptăţeşte prin nimic, dar absolut prin nimic, să ne închipuim că au fost ţinta unui genocid fără pereche în istorie.

N-au reuşit ei romanii să-i extermine şi să-i lichideze pe puni, pe cartaginezi, deşi au avut motive să nutrească asemenea intenţii şi deci le-ar fi fost mult mai cu putinţă! Au distrus din temelii Cartagina, iar mai târziu Jerusalimul, dar pe locuitori nu s-au gândit să-i extermine!

Asemenea crimă apocaliptică, de proporţii ne-mai-întâlnite până atunci şi nici de atunci încoace, ar fi fost consemnată oare de istorie prin numai cele două cuvinte ale lui Eutropius: viribus exhausta?…

Da! Se petrece ceva ne-mai-întâlnit, dar nu în istoria şi istoriografia antică, romană, ci în cea modernă! Uşurinţa cu care unii istorici deduc din cele două cuvinte ale lui Eutropius exterminarea dacilor, eliminarea lor din istorie, este de natură să îndreptăţească, în continuare, orice suspiciune cu privire la capacitatea acestor istorici de a propune cititorilor deducţii şi raţionamente corecte, logic onorabile!… Orice suspiciune privind buna lor credinţă! Şi seriozitatea!

În fine, seninătatea cu care este imaginată exterminarea dacilor de către romani denotă din partea preopinenţilor noştri o grosolană lipsă de înţelegere pentru ceea ce a însemnat Roma antică în istoria lumii!…

Ce ne mai spune Eutropius cu propriile sale cuvinte? Un lucru foarte limpede şi care avea cum să-i ajungă la cunoştinţă nedeformat: Hadrian a intenţionat să abandoneze Dacia la numai câţiva ani de la cucerirea ei, din pricina atacurilor barbare, dar “l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani; deoarece Traian etc. etc.”

Noi ce suntem în drept să reţinem din această relatare?

Mai întâi că în numai câţiva ani Dacia se umpluse de cetăţeni romani, ceea ce ne dă o imagine utilă asupra intensităţii cu care s-a făcut colonizarea şi, deci, romanizarea Daciei. Îndrăznim chiar să vedem în rapiditatea cu care s-a produs acest exod de cives romani în Dacia, o dovadă că în imperiu, undeva, se adunase un surplus demografic şi, odată cu el, se ivise o “problemă”, pe care o va fi rezolvat cucerirea Daciei, prin posibilitatea colonizării. Dacă într-adevăr Dacia se umpluse de cives romani în cei câţiva ani scurşi de la cucerire, asta ar dovedi cât de oportună le-a fost romanilor cucerirea şi colonizarea Daciei.

Detaliul cel mai important, mărturisit în chip indirect de către cronicar, priveşte însă felul în care era de conceput pentru un împărat roman abandonarea unei provincii, îndeosebi a Daciei. Hadrian, intenţionând s-o facă, se răzgândeşte, din motivele înfăţişate. Pentru noi, cei de azi, saturaţi de insistenţa cu care se susţine că Aurelian a evacuat Dacia de toţi locuitorii ei, surprinzător este faptul că nu i-a trecut prin cap şi lui Hadrian să facă la fel! Ci Hadrian s-a gândit numai la armată, la trupele imperiale, să le retragă peste Dunăre, în sud. Mai mult! S-a sfătuit şi cu prietenii săi, şi nimănui nu i-a trecut prin cap soluţia aureliană. Istoricii români susţin că soluţia aureliană nici nu a fost aplicată, ea nefiind cu putinţă decât ca născocire a istoriografiei maghiare, care a interpretat abuziv textul lui Eutropius.

Iar textul acestuia continuă astfel: “Deoarece toată Ilyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai spera să o poată păstra, el (adică împăratul Aurelian) a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei”. (După Fontes Historiae Dacoromanae, vol. II, Bucureşti 1970, p. 35-39.)

Ne îngăduim, mai înainte de orice, să propunem o corecţie la traducerea de mai sus a textului latin, în care apare cuvîntul intermisit: “Provinciam Daciam intermisit”, a cărui echivalare prin a golit ni se pare excesivă. Mai curând s-ar putea traduce prin „a părăsit” (a abandonat) provincia Dacia), în sensul în care în mod obişnuit o metropolă îşi poate abandona o provincie, adică nicicum golind-o de populaţie. Să mai semnalăm că în textul latin este vorba de “abductos Romanos ex urbibus et agris Daciae” adică “pe acei romani luaţi (retraşi) de pe ogoarele şi din oraşele Daciei”, fără a preciza în vreun fel că e vorba de toţi romanii care erau în Dacia. Grija cronicarului pare să fie aceea de  a ne asigura că împăratul s-a îngrijit de soarta romanilor retraşi din oraşele şi satele Daciei, făcându-le un rost “în partea de mijloc a Moesiei”.

Dincolo de nuanţări însă, chiar acceptând textul lui Eutropius în traducerea consacrată de istoriografia maghiară, socoteala pe care ne-o facem este simplă şi deasupra oricăror subtilităţi filologice accesibile doar specialiştilor: dacă pe vremea lui Hadrian, la câţiva ani numai de la cucerirea Daciei şi de la declanşarea procesului de colonizare a acesteia, abandonarea Daciei nu se putea face decât la nivelul militar, trecându-i peste Dunăre numai pe militari, iar pe civili, săteni şi târgoveţi, lăsându-i unde se aflau, adică în Dacia, apoi peste un veac şi jumătate cu atât mai puţin era cu putinţă ca populaţia civilă să fie scoasă din rosturile ei şi obligată să-şi abandoneze casele, gospodăriile etc. şi să treacă în sudul Dunării. Credem că mecanismul colonizării Daciei cu cât avansa în timp, cu atât era mai greu de dat înapoi. Cu atât îi va fi fost mai greu lui Aurelian să facă ceea ce lui Hadrian îi fusese cu neputinţă.

Dacă luăm în consideraţie motivele pentru care Hadrian nu-şi retrage legiunile, motive echivalente cu neputinţa practică de a fi evacuată populaţia unei provincii atât de întinse, aceste motive vor fi atârnat cu mult mai greu un secol şi jumătate mai târziu, pentru urmaşii celor pe care Hadrian nu i-a putut strămuta peste Dunăre încă din vremea când aceştia abia se stabiliseră în Dacia.

Şi atunci cum rămâne cu textul lui Eutropius? Minte?

Credem că nu, că e foarte posibil ca Aurelian să fi conceput ordinul de evacuare a Daciei, să nu fi ţinut deci seamă de motivele care l-au făcut pe Hadrian să nu se gândească nici o clipă la evacuarea populaţiei. Dar dacă Aurelian n-a ţinut seamă de aceste motive, e absolut sigur că populaţia Daciei va fi ţinut ea seamă de aceste motive, încât e de crezut că vor fi fost tare puţini “romanii pe care Aurelian i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei”.

Dacă acceptăm teza maghiară, normal ar fi fost să înceapă această evacuare a Daciei din iniţiativa celor implicaţi, a populaţiei deci. Caz în care Eutropius (sau alţii) ar fi consemnat că romanii (adică daco-romanii) din Dacia, de teama goţilor, au început să treacă Dunărea, drept care ordinul lui Aurelian de părăsire a Daciei nici nu ar fi avut nevoie de altă justificare mai bună. Cum însă aceste emigrări spontane din Dacia în Moesia nu sunt nicăieri pomenite – şi în primul rând Eutropius însuşi nu ştie de ele – putem conchide că ele nici nu s-au produs, că ordinul lui Aurelian va fi intrat astfel în contradicţie cu o mulţime de interese, ce nu puteau fi abandonate cu uşurinţa presupusă de istoricii maghiari.

Iordanes, rescriind relatarea lui Eutropius, o modifică în acest punct, făcând-o să corespundă mai bine cu felul în care se desfăşurau lucrurile, în mod obişnuit: “iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, (adică din Dacia –  n.n.) le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensies, la care a adăugat Dardania”. Iar Iordanes, să nu uităm, a fost originar din Moesia, cunoştea realitatea demografică a regiunii din secolul al VI-lea. Aceasta să-l fi determinat oare a se abate de la textul lui Eutropius și să se rezume numai la legiuni, ceea ce era și logic să se întâmple?!…

Care este totuşi adevărul?

Considerăm că dacă s-ar fi petrecut evacuarea totală a Daciei, acest eveniment ar fi avut şi el un caracter extraordinar şi ar fi fost relatat ca atare, cu acele “semne” ale punerii în text care însoţesc întotdeauna prezentarea unui fapt fără pereche. Căci şi această evacuare totală a Daciei ar fi fost un eveniment unic în analele Romei!…

Or, din relatarea lui Eutropius, nici pe departe contemporan cu evenimentele cuprinse în răstimpul cât Dacia a fost provincie romană, nu rezultă că părăsirea Daciei de către Aurelian ar fi avut dimensiunile unei evacuări totale! O asemenea evacuare ar fi antrenat complicaţii atât în nordul, cât şi în sudul Dunării, care ar fi făcut memorabilă această evacuare în termeni expliciţi. Ar fi stârnit comentarii din care să se înţeleagă în mod expres ceea ce vor cu tot dinadinsul să se înţeleagă alde Roesler şi Sulzer, abuzând de lipsa de precizie a consemnărilor făcute de cronicar. Caracterul oarecum echivoc, imprecis al acestor consemnări – care a permis feluritele interpretări pro şi contra imigraţioniste – este un semn, involuntar din partea cronicarului, cu privire la natura evenimentelor înregistrate: obişnuite, aflate de mult în rutina istoriei, prin nimic extraordinare şi, de aceea, consemnate cu oarecare cuvenită neglijenţă.

Românii de azi au o zicătoare: “nu-i dracul chiar atât de negru”. Nu ştiu dacă această zicătoare o aveau şi pe vremea retragerii aureliene. Nu e exclus – mai ales că în expresia citată sunt folosite numai cuvinte de origine latină! – ca tocmai atunci să se fi spus prima oară că “dracul nu-i chiar atât de negru”, adică barbarul germanic ce bântuia aceste margini de împărăţie…

Dar chiar şi fără să aibă cunoştinţă de această prea înţeleaptă vorbă, populaţia nord-dunăreană avea alte şi suficiente motive ca să  nu dea proporţii apocaliptice alternativei pe care o avea la ordinul de evacuare a Daciei. Adică motive pentru care rămânerea pe loc să nu însemne sinucidere curată. Ci însemna numai ieşirea de sub administraţia imperială, situaţie care prezenta însă şi anumite avantaje. Aşa cum şi apartenenţa la imperiu avea părţile ei bune, dar şi părţi rele.

De obicei, omul e mai sensibil la aceste părţi rele, resimţindu-le mai tare. Drept care multora nu le va fi convenit schimbarea pe care era de presupus că o va aduce stăruinţa în Dacia chiar şi după plecarea administraţiei romane. Şi puţini vor fi fost cei ce, temându-se de necunoscut, îşi vor fi părăsit rosturile plecând tot în necunoscut, căci nici strămutarea în sudul Dunării nu putea fi o alternativă atrăgătoare, îndeosebi pentru cei ce aveau ce regreta părăsind Dacia! Nu cumva oare au trecut Dunărea cei ce nu prea aveau ce regreta, mu aveau ce rosturi pierde în Dacia?!… Adică cei fără nici un rost, daco-romanii de calitate inferioară?

Oricum, e cu totul neverosimilă părăsirea Daciei de către toată populaţia la ordinul împăratului Aurelian. Cu atât mai mult cu cât această populaţie avusese ocazia să ia cunoştinţă de răul ce-o aştepta în persoana barbarilor goţi. Şi cu toate astea  nu bătuseră în retragere din calea goţilor, trecând Dunărea cu de la sine voie şi nevoie.

Puşi să aleagă între două rele – stăruinţa în nordul Dunării şi strămutarea în sud – mulţi, cei mai mulţi vor fi ales să rămână în ţinutul care le era cunoscut, al lor, unde-şi aveau rosturile greu de refăcut în sud, prin strămutare. Cât va fi fost de simplă această strămutare când sudul Dunării era o regiune şi aşa intens populată?!… Unde să încapă sutele de mii de daco-romani, după unii câteva milioane (sic!) de cives romani, trăitori în Dacia şi pe care istoricii maghiari se întrec în a-i strămuta peste Dunăre în câteva zile!

Cât priveşte perspectiva ocupaţiei barbare – la ora aceea triburile germanice ale goţilor fiind cele ce ameninţau marginile carpatice ale imperiului – nu este deloc exclus ca această perspectivă să-i fi îngrijorat pe locuitorii Daciei mult mai puţin decât ne închipuim noi azi şi decât, se înţelege, era interesată oficialitatea imperială, inclusiv cronicarii imperiali, precum Eutropius, să ştie că-i îngrijorează pe proprii cetăţeni.

Dacă e să-l credem pe scriitorul latin Salvian, aproape contemporan cu Eutropius, povara administraţiei romane putea produce efecte cu totul surprinzătoare, îndeosebi la ţărani: „cu un glas se roagă acolo ţăranii romani ca să-i lase să trăiască cu barbarii. Şi apoi să ne mai mirăm că nu pot fi învinşi goţii, când ţăranii noştri ar prefera să trăiască mai curând cu goţii decât cu noi, romanii?! Şi astfel, fraţii noştri nu numai că nu vor să treacă de la ei la noi, ci ne părăsesc şi pe noi ca să se adăpostească la goţi.” (De gubernatione Dei, V. 8).

Viaţa, şi odată cu ea realitatea istorică, e mult mai complexă decât poate fi cuprinsă în notaţiile fugare ale unui cronicar. Când aceste adnotări la rândul lor sunt încă o dată reduse la schema cea mai simplistă, potrivind faptele după teorii aprioric formulate, obţinem o lectură a documentelor vecină cu minciuna şi o imagine a celor petrecute odinioară de-a dreptul absurdă.

Îndeosebi teza exterminării dacilor ne pune pe gânduri pentru uşurinţa cu care s-au raliat unii istorici la o idee atât de şubredă şi de absurdă. Oare dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum le imaginează aceşti fantaşti ai istoriei, Eutropius nu le-ar fi consemnat în cu totul alţi termeni? Şi n-ar fi stârnit un ecou, o “vâlvă” extraordinară, care i-ar fi făcut şi pe alţi autori să consemneze asemenea evenimente unice în istoria Romei?

Deşi lipsesc autorii antici care, completând în vreun fel adnotarea atât de lapidară a lui Eutropius – “viribus exhausta” – să justifice cât de cât ciudata teză a exterminării dacilor, aceasta nu este abandonată nici în lucrări istorice care prezintă toţi indicii exteriori ai seriozităţii, cum ar fi bunăoară Histoire de la Hongrie, publicată în 1974 de Comisia naţională ungară pentru UNESCO. Iată în ce termeni este astfel menţinută în circulaţie o teză atât de desuetă în istoriografia acestui secol 20:

“Romanizarea Daciei se caracterizează prin faptul că populaţia urbană era alcătuită numai din imigranţi. După un istoric contemporan (s.n.), războiul decimase populaţia în aşa măsură încât Traian a trebuit să aducă o altă populaţie, adunată ex toto orbe Romano. Pierderile de vieţi pricinuite de război, zecile de mii de prizonier vânduţi ca sclavi şi fugarii, care, mai târziu, se vor constitui în tribul dacilor liberi, lăsară în urma lor un veritabil vid demografic. Clasa aristocratică trebuie să fi vărsat şi ea mult sânge; (…) Însăşi supravieţuirea poporului dac trebuie să fi fost profund compromisă, căci regiunile muntoase, odinioară foarte populate, se goliră pur şi simplu”… (p. 20).

Autorii maghiari nu-i spun pe nume istoricului “contemporan”. De se vor fi gândit la Eutropius – şi nu ştiu la cine altul se puteau gândi! –, atunci ne vedem în situaţia jenantă de a corecta cu un sfert de mileniu cronologia propusă de “comisia naţională ungară”: Breviarum ab Urbe condita este o lucrare încheiată de Eutropius în anul 369, iar evenimentele cu care istoricii maghiari îl fac contemporan pe Eutropius se petreceau imediat după războaiele dacice din 101-2, 105-6… Dar, fireşte, cel mai remarcabil rămâne tonul plin de certitudine cu care sunt inventate, literalmente inventate, detaliile unui proces despre care nici una din mărturiile antice ajunse până la noi nu pomeneşte măcar aluziv. Un fel de invenţie la pătrat.

Fireşte, nu trecem peste actul sinuciderii lui Decebal şi a celor apropiaţi de marele rege, dar din aceste evenimente ce se poate deduce altceva decât că trebuie să fi fost nişte oameni de mare tărie sufletească aceşti daci, aceşti şefi militari daci, care acceptau înfrângerea mai greu decât moartea! Concluzie care se impune oricum,  din tot ce mai ştim despre daci.

Istoricii maghiari trag însă altă concluzie, din sinuciderea fruntaşilor daci, înfăţişată pe Columna traiană, ei deducând teza dispariţiei fizice a tuturor dacilor, a neamului dacic în întregime!

Repetăm: în sprijinul acestei teze nu pot fi invocate ca document, decât cele două scene de pe columnă care înfăţişează una sinuciderea lui Decebal, cealaltă sinuciderea câtorva şefi militari daci. Alte imagini, care urmează însă pe “filmul” columnei, îi înfăţişează pe “ceilalţi” daci în felurite ipostaze, participând la evenimente şi împrejurări lipsite de orice urmă de violenţă sinucigaşă ori exterminatoare, excluzând pentru orice spectator posibilitatea de a decoda, din succesiunea de imagini existente, apocalipsa dacică propusă de istoriografia maghiară modernă.

      Nu numai că lipsesc documentele cu privire la această dispariţie a dacilor, dar există din belşug celelalte documente ale supravieţuirii dacilor. Avem acte şi mărturii dintre cele mai sigure cu putinţă că romanii nici nu s-au gândit să-i extermine pe daci, iar, chiar dacă au mai ucis dintre daci – à la guerre comme à la guerre, romanii nu i-au putut omorî chiar pe toţi dacii, câţiva tot au scăpat! Vreo doi-trei, cel puţin! De sămînţă, măcar!

Care sunt aceste dovezi? O sumedenie, dintre care vom aminti numai, unul şi suficient, faptul că aceşti câţiva daci, scăpaţi ca prin urechile acului de furia romană, vreo doi, trei, patru, câţi vor fi fost ei, au ajuns însă cu toţii împăraţi, împăraţi romani! Unul s-a numit Aureolus, dac de origine şi fost cioban (fireşte!), proclamat de trupe împărat pe vremea lui Claudiu. Altul, dac din Durostorum, Regalianus pe numele său cel latinesc, pretindea chiar că descinde direct din Decebal: gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis „de neam dacic, fiind, pe cât se spune, rudă cu însuşi Decebal” (în Sriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta, 10,8).

Dar să lăsăm pe altul, mai în măsură să depene povestea dacilor care ajung să-şi ia această frumoasă, dar şi îndoită revanşă. Îndoită zică, căci o dată o iau de la romani, iar a doua oară de la istoricii maghiari. Aşadar, de la Alexandru Busuioceanu mai departe:

“La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de al IV-lea, pierzându-şi Roma autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamaţii militare şi prin ascensiunea anarhică a provinciilor. Rolul dacilor este primordial în acea mare criză care zguduie temeliile imperiului. Istoricii,  (îndeosebi cei români, n.n.) dau de obicei puţină atenţie, sau nici una faptului că, timp de patru decenii – de la venirea lui Maximian Herculeus ca împărat asociat lui Diocleţian (286) până la moartea lui Licinius (324) – patru împăraţi, daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului şi constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman: Maximian Herculeus, Maximian Galerius, Maximian Daia şi Liciniu, la care trebuie adăugaţi şi Maxenţiu, împărat uzurpator (fiul lui Maximian Herculeus), precum şi alţi doi daci, ca cezari: Severus şi Licinianus.

      Toţi sunt de origine umilă, ciobani sau ţărani şi – cu excepţia lui Maxenţiu – duşmani neîmpăcaţi ai oligarhiei din Roma. Ajunşi la purpruă prin voinţa legiunilor, unii dintre ei neînţelegând să pună piciorul în Italia decât ca duşmani, aceşti daci reprezintă în istoria Romei un fenomen absolut unic şi revoluţionar: sunt împăraţi antinomici ideii înseşi a imperiului. (s.n.)

     În realitate, sunt cei dintâi barbari care cucereau puterea, ducând la Roma şi în Orient, nu ideea de autoritate respectată până atunci, ci germenul dărâmării şi voinţa instaurării unui alt imperiu, care-şi avea centrul în Nicomedia, capitala tracilor bitini.

      Între aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică şi tenace, Galeriu, pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturiile contemporane ale lui Lactanţiu (comentate de H. Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale şi impulsul ireductibil care-l împingeau pe acel dac la violenţă împotriva imperiului căzut în mâinile sale. Fiu de mamă transdanubiană, «adoratoare a divinităţii munţilor» şi dedicat el însuşi acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui imperiu. Ajuns cezar şi apoi împărat, fostul cioban, fidel credinţelor strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea – afirmă Lactanţiu – de «a şterge până şi amintirea Romei», şi a fost pe punctul – declară acelaşi autor creştin – «să schimbe numele imperiului roman în cel de imperiu dacic». Lactanţiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului că părinţii şi strămoşii lui Galeriu fuseseră supuşi censului, pe care Traian îl impusese ca pedeapsă dacilor încăpăţânaţi în rebeliune.” (După Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, capitolul Utopia getică, Bucureşti, 1985).

Aşadar, să se fi gândit Galeriu la un imperiu dacic fără daci?… Şi cum îşi poate închipui Lactanţiu că Traian i-a pedepsit pe dacii “încăpăţânaţi în rebeliune” (Daciis assidue rebellantibus) prin impunerea censului, când istoricii maghiari aveau să demonstreze că înainte de a-i pedepsi, Traian i-a exterminat pe dacii toţi! Roesler însuşi dixit!…

Dar, propriu-zis, îşi mai are rostul vreo ironie pe seama acestei teze, atât de absurdă din toate punctele de vedere?!… Dimpotrivă! Ironia nu-şi mai are rostul! Şi, mai curând, aceşti istorici îmi impun un respect, pe cât de neaşteptat, pe atât de binemeritat. Căci descopăr astfel o vitejie a înfruntării cu ridicolul, o bărbăţie a rezistenţei la argumente, la evidenţă, în care istoricii maghiari au excelat în ultimele două veacuri cu o decizie neclintită, de clintit fiind numai munţii, munţii de documente ignorate de aceşti istorici, în credinţa lor, absolut impresionantă, că dacii au fost exterminaţi şi aşa mai departe, întreaga teorie! Culminând cu jus primi occupantis, dreptul primului ocupant, pe care l-ar avea ungurii în Transilvania!

Dar ce să se afle oare dincolo de această credinţă buimacă în dispariţia dacilor? Care să fie sensul ei mai adânc, bătaia lungă ori angrenajul complex în care se înscrie doar ca o rotiţă?… Care să fie deci înţelesul acestei teze greu de înţeles?

La o privire mai nepretenţioasă, care s-ar mulţumi şi cu explicaţia ceva mai simplă a lucrurilor, putem crede că această dispariţie a dacilor avea menirea, în cadrul teoriei roesleriene, să lase fără explicaţia prin daci fondul de cuvinte pre-romane, zis “dacice” (de către lingviştii români). Acest fond lingvistic, numit substrat al limbii române, aflat sub stratul  latin, e alcătuit în principal din elemente prin care româna se aseamănă mult cu albaneza. Lingviştii români susţine că aceste asemănări reprezintă vestigii ale limbii dacice, care era foarte asemănătoare cu limba tracă sau traco-illiră ce o vorbeau strămoşii de odinioară ai albanezilor de azi. Or, dacă istoricii maghiari ar reuşi să demonstreze că dacii au fost exterminaţi, explicarea cuvintelor “dacice” din structura limbii române, adică a asemănărilor cu albaneza, nu va fi posibilă decât în cadrul ipotezei migraţioniste, în urma convieţuirii stră-românilor cu albanezii undeva, nu se știe unde, dar obligatoriu, în sudul Dunării! Deci Dacia a fost părăsită într-adevăr, la ordinul lui Aurelian, populaţia trecând Dunărea în sud unde strămoşii românilor au avut ocazia – în Dardania sau cine mai ştie azi exact unde?! – să convieţuiască că albanezii şi să ia de la aceştia acele faimoase vreo 90 de cuvinte de substrat… Mai departe, această împrejurare face foarte probabilă teza maghiară că românii au revenit în nordul Dunării şi mai ales în Transilvania mai târziu decât maghiarii!

Dacă însă nu acceptăm teza dispariţiei dacilor, dacă cele de mai sus sunt suficiente pentru a nu mai lua în consideraţie această “teorie”, deci, dacă vedem în români urmaşii deopotrivă ai coloniştilor romani şi ai dacilor autohtoni, atunci lucrurile se complică pentru Roesler şi echipa sa: apare o a doua explicaţie posibilă şi mult mai simplă pentru asemănările lingvistice româno-albaneze, explicaţie care nu mai face necesară trecerea Dunării, în sud.

Vom vedea mai jos, în capitolul care dă şi titlul acestei cărţi, care sunt argumentele la dispoziţia cititorului doritor să se orienteze asupra explicaţiei corecte. Ce ne e la îndemână acum să observăm este faptul că în cadrul teoriei maghiare aceste trei teze: exterminarea dacilor, părăsirea Daciei şi convieţuirea străromânilor cu albanezii în sudul Dunării, sunt foarte strâns legate, ceea ce va face ca, în finalul examinării lor atente, aceste teze sau să rămână în picioare tustrele, sau să decadă la fel, ţinându-se de mână.

Deocamdată, examinând prima dintre aceste teze, cea privitoare la exterminarea dacilor, noi am cam spus ce aveam de spus cu privire la acest eveniment, nicăieri consemnat în toată istoriografia antică și fără pereche în istorie.

Dacă mai avem ceva de adăugat este cu privire la explicaţia faptului că istoricii maghiari s-au aventurat să rişte atât de mult susţinând o teză la îndemâna chiar a oricui s-o infirme. Adică credem că pornirea e mai din adânc, nu ţine doar de exigenţele impuse de coerenţa teoriei, care, pornită să susţină un fals, ajunge cu fatalitate, în măsura în care încearcă a fi coerentă, să facă afirmaţii de-a dreptul aberante, aşa cum este ideea exterminării dacilor, ideea, deci, prin care se mai urmăreşte şi altceva!…

Precum spuneam la sfârşitul capitolului doi, istoricii maghiari se complică prea mult. Lor le-ar fi suficient să demonstreze că la sfârşitul primului mileniu, ajungând în Transilvania şi începând a-şi înjgheba aici o viaţă după tiparele noi ale vieţii sedentare, în sate şi oraşe, cu locuinţe durabile ş.a.m.d., strămoşii maghiarilor nu au găsit o populaţie românească! Atât să demonstreze şi nu mai au nici o valoare demonstraţiile româneşti precum că ordinul lui Aurelian nu putea fi ascultat de populaţia daco-romană din Dacia. Mai departe, cum de totuşi nu se mai aflau români în Transilvania, în secolul al X-lea, e treaba românilor să explice când şi cu ce ocazie au părăsit frumoasa şi bogata Transilvanie… Dar pentru asta este suficient şi necesar să se facă dovada că românii nu se aflau în Transilvania la venirea ungurilor!… Atât! Atât şi nimic mai mult!

…Încerc să înţeleg acest mai mult de care istoricii maghiari sunt atât de preocupaţi, să înţeleg de ce aceştia nu-şi concentrează eforturile asupra aspectului strict esenţial pentru toată lumea. De ce oare îşi pierd ei vremea încercând să ne convingă cu te miri ce scorniri ciudate, cum ar fi patria sud-dunăreană a românilor, vatra sud-dunăreană de unde au roit aceştia mai apoi în lume şi atâtea altele! N-ar fi oare mai “economic”, mai cu folos, să-i lase pe români să caute ei de unde au venit? Căci vor fi constrânşi să accepte că au “venit” şi ei de undeva, după ce li se va demonstra că în urmă cu un mileniu nu se aflau în nordul Dunării! Şi mai ales în Transilvania!

De ce oare irosesc istoricii maghiari atâtea eforturi, susţinând un evantai de teze – unele deja se vede cât de riscante – în loc să se limiteze la teza care numai ea are atingere cu istoria poporului maghiar: când acesta a ajuns pe locurile unde trăieşte şi azi, şi mai ales în Transilvania, ce naţionalitatea aveau autohtonii? Se aflau printre ei şi români?

Căutând așadar explicaţia acestei risipe de intelectualitate, de savanterie şi mai ales de fantezie – deh!, cine are îşi permite!, bag de seamă că există un număr mare de Istorii, fie ale României, fie ale limbii române, scrise de autori maghiari! Nu ştiu dacă există vreo istorie a maghiarilor scrisă de un român ori măcar publicată în limba română! În schimb, dintre câţi străini ne-au onorat cu atenţie şi grija de a scrie o istorie a românilor – nu foarte mulţi, din păcate – cei mai mulţi autori sunt de origine maghiară!…

Ce putem deduce din asta? Mai nimic până nu le citim. Abia apoi înţelegem ce mobil are această curiozitate, acest interes maghiar pentru istoria noastră: scrierea unei istorii a românilor este pentru cei mai mulţi dintre aceşti autori o excelentă ocazie de a-i ponegri şi calomnia pe români, de a-i minimaliza până în pragul desfiinţării, aceasta părând a fi ţinta râvnită în secret de majoritatea acestor istorici.

Românii încă nu le-au răspuns cu o istorie a maghiarilor, scrisă eventual cu aceeaşi sinceritate. Timpul nu e trecut, în principiu. Practic însă, e greu de crezut că se va găsi cineva s-o facă… După cum îi ştiu eu pe români că au obiceiul să nu răspundă de fel celor ce şi-au făcut un scop, un ţel în viaţă din a calomnia… Aşa şi cu teoria migraţionistă. A te limita la simpla şi suficienta demonstraţie a absenţei românilor din Transilvania în momentul sosirii maghiarilor, nu cumva înseamnă a te lipsi de plăcerea de a nega românilor romanitatea, de a le demonstra că nici dacii măcar nu sunt strămoşii lor, că au fost un popor nomad – fireşte, mult mai nomad decât maghiarii înşişi, şi tot aşa?!…

Luând cunoştinţă cu aceşti autori îţi dai seama că mult mai tare decât ne-am susţinut-o noi, s-au străduit ei să ne conteste latinitatea. Iar, decât mulţumirea noastră de a ne şti descendenţi ai latinităţii orientale, mult mai vie a fost suferinţa celor cărora li s-a părut cum nu se poate mai nesuferită ideea originii noastre romane! A unor ciobani şi ţărănoi de vlahi!… Urmaşi ai lui Traian şi Decebal! Nici mai mult nici mai puţin!…

Bănuiesc deci, că le va fi fost, lui Roesler şi suita, la fel de nesuferită şi ideea că românii se trag din daci! Din dacii care au fost cel mai important și mai interesant popor european din antichitate, după greci și romani!

Mai mult decât nevoia de coerenţă, ceea ce i-a determinat să creadă în exterminarea dacilor a fost nevoia de a-şi mai răcori ura şi invidia şovină, neputinţa de a accepta originea “nobilă”, mai nobilă, a celuilalt, a adversarului! Origine pe care punem mult mai puţin preţ noi, cei ce o avem, decât cei ce ne-o contestă cu atâta înverşunare!…

În ce constă nobleţea dacică? Ori chiar şi tracică?… E o povestea prea lungă pentru a o spune noi aici. Dar îndată ce te familiarizezi puţin cu antichitatea greco-romană, amprenta dacică, tracică asupra acestei lumi o constaţi adeseori, iar uneori foarte apăsat. Numai mitologic vorbind, din munţii noştri au coborît în Olimpul grecesc o sumedenie de zei şi eroi, în frunte cu Dionysos şi cu Orfeu! Zamolxe nu a fost numai un întemeietor de religii, dar la venirea lui Iisus mulţi au crezut că recunosc în Evanghelie esenţialul din viaţa şi învăţătura lui Zamolxe, reeditate.

Grecii şi romanii deopotrivă au cunoscut faima acestor daci, despre care Iordanes scrie – şi voi cita un lung text aproape necunoscut – că “Deceneu, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte! Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, astrele care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită. Comunicând acestea şi alte multe goţilor, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, aveau capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus; ei făceau sacrificiile. Restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie.” (După Fontes Historiae Dacoromanae, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 407-433.)

Fireşte, textul lui Iordanes face câteva confuzii: între Zamolxis şi Deceneu, numindu-l pe primul cu numele celui de-al doilea; de asemenea, între geţi şi goţi!… Dar să fie oare întreg textul o pură scorneală? Nu cumva acest text este una din cheile înţelegerii rostului sanctuarelor dacice de pe vârful munţilor, de felul celui din Sarmisegetuza Regia?!… Sau, mai bine zis, nu cumva este confirmat acest text de sanctuarele amintire?!

Oricum, textul lui Iordanes pare a exagera cel mai mult în final, când vorbeşte despre cântecele goţilor în care sunt preamăriţii geţii capillati, cântece, s-ar înţelege, auzite şi ascultate de Iordanes însuşi, pe la mijlocul secolului al VI-lea, deci! Ciudat este că tocmai în acest punct afirmaţiile lui Iordanes pot fi controlate, cu surpriza atât de mare a confirmării spuselor sale. Se pare că Iordanes nu a exagerat cu nimic vorbind despre “marea consideraţie” a goţilor pentru geţi, consideraţie ce nu se poate explica prin simpla asemănare de nume, paronimia get-got.

Această consideraţie ce s-a născut  la goţi pentru geţi, pentru istoria şi religia acestora, pentru obiceiurile dacice, pare a fi consecinţa în primul rând a convieţuirii, a contactului goţilor cu geţii din nordul Dunării. Nu este exclus ca, plecând din Dacia, migraţia gotică să fi antrenat şi grupuri de autohtoni, cu care să se însoţească pe drumul atât de lung care i-a dus pe unii până la celălalt capăt al Imperiului roman, în Spania de mai târziu. Aici, în Spania, vor fi de aflat dovezile acestei “mari consideraţii” a goţilor pentru geţi, înflorită într-o sumă impresionantă de texte şi tradiţii medievale care păstrează până târziu, în secolul al XIII-XIV-lea, amintirea unui Deceneu, Burebista etc.

Descoperirea acestor tradiţii hispanice getizante o datorăm lui Alexandru Busuioceanu (vezi opera citată). “Îmi închipui că această parte a  cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii români – scrie A. Busuioceanu, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, şi anume pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă, hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată – la a patra ei întemeiere, cea definitivă, în secolul al V-lea – de poporul de la Dunăre” (op. cit. p. 179).

Şi continuă: “Să nu fiu înţeles greşit. Nu este vorba aici de simpla confuzie, universală în lumea antică, între geţi şi goţi. O asemenea temă n-ar merita osteneala unei cărţi. E vorba de împrejurări specific spaniole, care au făcut ca această confuzie să ia în Spania un caracter cu totul neaşteptat şi să dea naştere, în spiritul cronicarilor şi al oamenilor din Evul Mediu şi chiar de mai târziu, unei doctrine care, învăluită în neguri istorice, ia forma unui mit.

      În Istoriile lui Orosius, la începutul secolului al V-lea, ideea se reduce încă la o confuzie, deşi Orosius apasă asupra ei şi îi dă forma unei afirmaţii: Getae illi qui et nunc Gothi («geţii, cei care şi acum se cheamă goţi»). Orosius scria în Africa, fugit de frica goţilor, care atunci năvăliseră în Peninsulă. Două secole mai târziu, Isidor din Sevilla, pe jumătate got – căci mama lui era născută din oameni veniţi de la Dunăre – afirma cu tărie identitatea goţilor cu geţii: iar în Etimologiile şi în Istoria lui, el dă atâtea referinţe erudite, încât se poate reconstitui – şi acest lucru l-am făcut – o Teorie getică a sfîntului Isidor. Teoria aceasta, etimologică şi genealogică, pe care marea autoritate a sfîntului a impus-o în Spania pentru multe secole, avea fundamente biblice şi profane greu de contestat şi se susţine şi pe un argument, în aparenţă accidental, dar care, sub pana lui Isidor, ia forţa unui vaticiniu. Un vers al lui Lucan – poet hispanic – era interpretat de prelatul sevillan în sensul unei profeţii, după care geţii trebuiau să năvălească în Spania şi, potrivit unei voinţe divine, să înceapă istoria nouă a poporului hispanic. Un vaticiniu împlinit, confirmă însă adevărul ocult şi dă naştere mitului. Timp de şase secole, versul lui Lucan şi argumentele lui Isidor se repetă de la un cronicar la altul, se amplifică cu elemente noi, cu atât mai influente cu cât sunt mai nebuloase, şi fac autoritate nu numai pentru cărturari, dar şi pentru oamenii din clasa conducătoare, care, chiar târziu, când goţii dispăruseră, trebuiau, pentru a-şi întemeia nobleţea, să dovedească sau măcar să afirme descendenţa lor din geţi”. (Op. cit., p. 180).

La ce ne serveşte nouă invocarea acestor tradiţii hispanice, care îi introduc “în genealogia poporului hispanic pe Don Diceneo, don Zamolxen, don Boruista”, alături de Don Hercules şi Don Espanno? Nu pentru a evidenţia migraţia spectaculoasă şi neaşteptată a mitului lui Zamolxe tocmai în Spania, ci pentru a face şi mai evidentă aberaţia istoriografiei maghiare care îi vrea cu tot dinadinsul pe bieţii geţi exterminaţi încă de la începutul ocupaţiei romane a Daciei, adică la începutul secolului al II-lea. Trecând deci printr-o “Dacia Getis exhausta”, de la cine ar mai fi aflat goţii migratori despre Deceneu şi Zamolxe şi chiar despre geţi?! Numai din cărţi?… Din cărţi citite în Spania?!…

Totodată, din textele de mai sus, pe care ne-ar fi uşor să le sporim cu altele încă şi mai glorioase, despre daci şi geţi, se înţelege că istoricilor maghiari avea de ce să nu le convină nici ascendenţa dacică a românilor, căci nici dacii nu se arată a fi un popor oarecare al antichităţii.

…Dar fără voia mea ajung şi la altă concluzie, constatând că pe cât de interesaţi se arată neprietenii noştri să ne conteste atât latinitatea, cât şi “dacitatea”, pe atât suntem noi, românii, de neglijenţi cu amândouă, şi mai ales cu afirmarea răspicată a ascendenţei dacice, cu tot ceea ce atrage după sine această afirmare: temeiurile pentru care putem fi mândri de această ascendenţă!

Iată, au trecut câţiva ani buni de când Alexandru Busuioceanu a descoperit viaţa milenară ce a avut-o în Spania mitul moştenirii dacice, getice! Au trecut ani şi mai mulţi de când se ştie de existenţa unor împăraţi ai Romei de origine dacică! Şi nu puţini!… Dar în zadar ar căuta cineva ecoul acestor fapte în tratatele de istorie şi în manualele de istorie a României! Elevii noştri termină liceul fără să ştie lucrul esenţial despre daci: ce fel de oameni erau? Despre romani elevii ajung să mai afle câte ceva din lecturile extraşcolare, din moştenirea încă atât de vie a romanităţii în cultura europeană, dar despre daci, mai mult de câteva fraze banalizate şi lipsite de pregnanţă, nimeni nu le spune nici măcar detaliul, atât de incitant, de grăitor, că unul dintre aceşti împăraţi daci a vrut să schimbe titulatura Imperiului roman în Imperiu “dacic”! Acest Galeriu, care ar merita mult mai mult de la conştiinţa noastră românească, este un nume perfect necunoscut pentru elevii noştri şi chiar pentru mulţi profesori de istorie!

Şi de-ar fi acest Galeriu singurul erou al istoriei noastre de care am uitat, pe care îl ignorăm cu bună ştiinţă!!! Şi de n-ar fi păcatul acesta al nostru încă şi mai mare, căci este cu totul specific românului să nu facă deloc caz de persoana sa şi de a neamului său! Mergând aceasta nu doar până la ignorarea documentelor existente, deci în postura noastră de istoriografi, ci dincolo de aceasta, manifestându-se în chiar momentele de istorie trăită, în postura de subiecte ale istoriei, de actanţi, manifestându-se ca lipsă a oricărei preocupări de a produce şi lăsa posterităţii documentele participării noastre la evenimentele de seamă al istoriei.

Revelaţia acută a acestui adevăr am avut-o citind din cartea lui Ştefan Meteș despre Emigrări româneşti… [20] următoarele: “Ofiţerii austrieci, unii din ei, au avut o atitudine duşmănoasă faţă de români în lupta din 1848 şi, prin denunţuri şi rapoarte false, căutau să reducă meritele lor. Maiorescu, dând de urma lor, a plecat pe două luni (septembrie-octombrie 1859) în Munţii Apuseni pentru a culege informaţii precise la faţa locului despre sacrificiile româneşti. A cercetat taberele lui Iancu, Simion Balint şi Axente. Întors la Sibiu scrie lui Bariţiu (6/18 noiembrie): «Eu am sosit din munţi joi seara în 3/15 ale c. În munţi am avut multă bătaie de cap, căci românii fac, dar nu se gândesc ori nu s-au gândit că străinilor puţin le pasă de faptele lor şi nu vor umbla după ele. Iancu n-a avut cea mai mică însemnare despre bătăliile din munte. (s.n.) I-am făcut raportul, vreo 22 coale; acum se copiază aici. Eu traduc acum pe al lui Balint. Pe al lui Axente îl voi lua cu mine la Braşov şi-l voi traduce – ori mai bine-l fac acolo.»” (p. 216) Şi Ştefan Meteş continuă, despre acţiunea aceluiaşi Ioan Maiorescu, tatăl viitorului mare critic: “A redactat în româneşte, obiectiv şi precis, rapoartele celor trei prefecţi despre luptele ostaşilor români de sub comanda lor, apoi le-a tradus şi înaintat guvernului militar şi civil din Transilvania, feldmareşalului locot. Ludovic de Wohlgemuth, ca să zădărnicească calomniile duşmanilor, arătând imaginea adevărată a faptelor de arme româneşti.” [21]

Cât de tipic românească este figura lui Avram Iancu şi prin acest detaliu: se pricepea să facă istorie, dar nu s-o mai şi scrie, să-şi treacă prin registratura documentului scris fapta de arme! De câte ori nu s-a repetat, cu alţi, mari sau mici, eroi ai neamului nostru, aceeaşi poveste! Nu propriu-zis teamă ori fereală de consemnarea evenimentului la care ai participat, deseori decisiv, ci pur şi simplu să nu-ţi treacă prin minte cât şi de ce ar fi utilă această înscriere, în răbojul neuitării! Ori să ţi se pare nepotrivită! Cu ce?!… Faţă de cine?…

Este aici o atitudine complexă, sufleteşte vorbind, în resorturile ei psihice, adică extrem de adânci, asupra căreia va fi şi va avea să se oprească oricine se va gândi să înţeleagă sensul istoriei şi al culturii româneşti, “filosofia” acesteia. Printre altele, va fi să ţinem seamă de caracterul oareşicum nefiresc (sic!) al scrisului, al consemnării, nepotrivit, în absolut, cu ideea de eroism, cu trăirea autentică a actului istoric. Va fi să medităm asupra acestei atitudini care, departe de a fi unic românească, s-a repetat pe meleagurile istoriei noastre mai des ca-n multe alte părţi.

Personal, o resimt cu acuitate la contemporanii mei, câţi am mai cunoscut şi eu, participanţi la momente de răscruce, deţinători ai unor informaţii extrem de importante, şi care privesc cu o anumită şi, la prima vedere, de neînţeles mefienţă, ideea de a-şi scrie mărturia, memoriile! Cu sentimentul că ce a fost propriu-zis important, participarea la eveniment, s-a consumat! Restul e deşertăciune!

Atitudinea lor nu mi se pare absurdă decât prin raportare la lumea atât de neelegantă în care trăim de vreo două mii de ani!… Într-una din legăturile ei, această atitudine ne aminteşte că dacii, ca indo-europeni, au cunoscut scrisul, dar nu l-au practicat. Nu l-au agreat. Ca şi românii, mai târziu. Care vor păstra din limba latină verbul scribere › scriere, cuvîntul carte, cuvîntul viers, dar vreme de o mie de ani şi mai bine nu vor “scrie” nimic, adică nu va ajunge la noi, de la ei, nici un document scris, încât te întrebi la ce bun au mai păstrat aceste cuvinte din latineşte?!…

Le-au păstrat ca o dovadă că ştiau ce-i aia să scrii şi la ce e bun scrisul! Ca o dovadă că au trecut dincolo de el, într-o înţelegere care nouă ne scapă şi pe care ei nu este exclus s-o fi avut dintotdeauna, de la acei strămoşi indo-europeni care au refuzat câteva milenii bune să scrie, căci scrisul adoarme amintirea vie, o acoperă, o şterge, iar azi putem adăuga că scrisul deformează cam tot ce păstrează şi nu păstrează nimic viu… Ci între scoarţele cărţilor… La dispoziţia infimei minorităţi iscoditoare prin bibliotecile pustii…

Pentru cine reuşeşte să se familiarizeze cât de cât cu ceea ce mai putem şti despre dacii de odinioară, pare evident că ei reprezentau, faţă de romani şi de greci îndeosebi, o altă cale în cultură. Cel mai succint spus, ei făureau o cultură ce se sprijinea în oralitate şi nu încercau, programatic oare?, să iasă din limitele acesteia. Performanţele spre care tindea o asemenea cultură nu le cunoaştem, nici măcar pe cele atinse. Dar că aceste performanţe nu sunt cele ce ni le-am putea închipui printr-o evaluare sumară a posibilităţilor ne este foarte limpede.

Ne-ar fi mai greu să facem explicită această impresie pentru cititor. De-ar fi să ne explicăm faţă de propriii noştri colegi şi studenţi, am avea în vedere dovada ce o aduce folclorul românesc şi limba română. Îndeosebi primul, pentru cine s-a priceput să-l “citească”, un Mircea Eliade, bunăoară, el pare că păstrează până azi amintirea unor zeităţi şi mituri de odinioară, extrem de arhaice, cu mult mai vechi chiar şi decât cele ce alcătuiesc, în mod obişnuit, mitologia clasică elină. Divinităţi nu numai anterioare scrisului, dar pe care scrisul, documentul, nu s-a învrednicit să le înregistreze şi asta dintr-un motiv extrem de simplu: cei ce au păstrat amintirea vie a acestor arhaice repere de spiritualitate, participanţii la actul folcloric autentic, nu au simţit nevoia unui reazim scris.

Cultura geto-dacilor pare să fi fost cu totul altfel orientată decât cea de tip “occidental”, nu spre performanţa individului de excepţie, atins de aripa geniului, ci spre trăirea întru acea cultură a comunităţii etnice, a neamului, în întregul său. O cultură – anonimă, ai cărei autori sunt feriţi de veleitarismul deşert, născător nu numai de genii creatoare, ci şi de penibila gloată a veleitarilor de duzină, veritabili profanatori şi depreciatori ai culturii.

Fireşte, înregistrarea epopeilor homerice, înscrierea lor, după ce acestea circulaseră o vreme, de câteva secole, numai oral, a avut partea sa negreşit pozitivă: a salvat textele. Dar aceasta să nu ne facă să pierdem din vedere reversul: s-a fost astfel întrerupt actul folcloric, circulaţia vie a epopeii, vie în măsura în care textul era cunoscut practic tuturor, şi tot aşa, tuturor, deschis. S-a salvat astfel una din variantele textului homeric, dar au pierit celelalte şi mai ales au pierit variantele ulterioare, inclusiv forma la care ar fi ajuns până la noi versiunea homerică iniţială. Dar paguba cea mai mare rămâne scoaterea textului homeric din circulaţia naţională care, dacă nu s-a produs imediat, în orice caz va fi fost grăbită, “urgentată” prin actul cultural al înregistrării, al scrierii, care a îmbogăţit bibliotecile lumii, dar a sărăcit zestrea vie a sufletului elin.

Cucerirea romană a Daciei şi alte cuceriri care au mai urmat au avut acest sens potrivnic spiritului culturii dacice. Dar acest spirit, iată, nici până azi nu a murit. Dovadă că nici dacii nu au pierit! O dovadă despre care nu pretindem să conteze şi în ochii celor ce s-au grăbit să-i îngroape pe daci în neantul uitării totale. Combaterea acestei teze, precum s-a văzut, ne obligă să descoperim un greu – dacă e până la urmă! – păcat al felului în care românii s-au comportat în istorie. Au boicotat-o cât au boicotat-o, dar şi atunci când au făcut-o au fost primii care să nu-i şi, mai ales, să nu-şi dea importanţă. E în această atitudine un semn de neaderenţă la lumea în care trăim, la rigorile şi pretenţiile acesteia, deduse din alt model cultural decât cel dacic, un semn de inconştienţă chiar, dar, în acelaşi timp, şi un semn de autentică aristocraţie a sufletului, acea aristocraţie care nu se reazemă în acte şi diplome, ci în purtări, în felul de a trăi această lume… De a te lăsa păgubaş de ea!

Fireşte, acest “aristocratism” al dacilor nu l-au prea înţeles nici grecii, nici romanii, dar fiind contemporani, alături trăitori de daci, nu puteau să nu-l simtă. De aici, probabil, respectul deosebit, faima şi consideraţia cu care antichitatea i-a onorat pe daci.

Când însă nici nu înţelegi, nici nu “simţi” acest mod de a te manifesta în istorie, atât de străin gălăgiei şi zarvei noului venit, atât de străin şi de neînţeles, atunci foarte uşor îţi vine să-i faci pe daci dispăruţi, pieriţi din istorie. Adică îţi vine uşor să nu înţelegi această împrejurare ciudată că dacii n-au pierit, n-au dispărut. Nici până azi!…