Petrică Ionescu și problemele teatrului contemporan…
3 august 2018|Literatură
Petrică Ionescu și problemele teatrului contemporan…
10 august 2016
de Ion Coja
.
Publicistică.Varia
0 comentarii
Edit

Petrică Ionescu ca pedeapsă

N-am văzut spectacolul pus de Petrică Ionescu la TNB. Am încercat să prind măcar o strapontină la vreuna din repetiții sau la avanpremieră, dar fără succes. I-am scris și un Email lui Petrică, cu care mă cunosc de aproape 50 de ani, dar nu s-a putut face nimic! Bătaie mare printre bucureșteni pentru un loc la spectacolul care a pus în mișcare toate așteptările publicului de teatru…

Mă cunosc cu Petrică Ionescu de pe vremea când era student și împreună cu alți colegi au jucat piesa mea, Adio, Julieta, adio!, cu care au rupt gura Europei la Festivalul de teatru studențesc de la Nancy! Nu atât cu piesa, cât mai ales cu spectacolul! Care a avut ca decor, ca recuzită, un simplu sul de hârtie higienică prin care scena era împărțită în două! Tot spectacolul s-a redus la mișcarea actorilor, bine precizată în parantezele textului meu, la care s-au adăugat mici completări ingenioase și inspirate, cu care fiecare actor și-a construit rolul și a contribuit astfel la reușita spectacolului. Numai mișcare, gesturi, grimase… Nu s-a rostit niciun cuvînt tot spectacolul!…

Eu, ca autor al piesei, n-am avut nimic împotrivă să se renunțe la toate replicile (!), numai să fiu recunoscut ca autor și să merg și eu în Franța! În aprilie 1969!…

Textul meu, adică replicile, care erau în întregime o parafrază a unor sloganuri politice, puteau să lipsească, mesajul piesei, marcat politic, fiind explicit prin mișcarea pe scenă a personajelor, riguros controlată prin indicațiile din parantezele textului rostit!… Indicații al căror autor eram tot eu! Nota bene!… Nu s-au rostit replicile scrise de mine, dar actorii s-au mișcat după scenariul meu!… Scenariu de pantomimă, aș putea spune acum!

Nu s-a mai rostit niciun cuvînt, dar mesajul piesei a fost integral păstrat!… Aceasta este ciudățenia piesei, s-ar putea spune!… Nu insist!… Sunt foarte mândru de piesă. După 1990 a fost de mai multe ori montată de trupe ale unor elevi de liceu!… Fără să se sară niciun cuvînt, nicio virgulă, de data asta!

Din păcate, spectacolul trupei „Podul”, în ciuda succesului „internațional”, nu s-a putut juca și în țară deoarece regizorul spectacolului a „defectat” și a rămas până azi în Franța.

Asistând la repetițiile băieților, i-am auzit pe Iulian Negulescu – regizorul montării, pe Petrică Ionescu și Florin Tănase, discutând cu pasiune de importanța mișcării pe scenă a actorilor, de importanța improvizației în teatrul contemporan (în Happening theatre), de rolul tot mai periferic pe scenă al textului, devenit pretext pentru un spectacol de „sunet și lumini”, pentru agitația numită mișcare scenică! Etc…

Deceniile de teatru care au urmat, atât în România cât și, mai ales, în Occident, au consemnat instaurarea acestei triste situații: spectatorii sunt invitați să vină la teatru ca să vadă mai ales, să se bucure de spectacol, de decoruri, costume, muzici, mișcări pe scenă etc., să se bucure de ce văd, nu de ce aud, textul, replica, cuvîntul, logos-ul ajungând la periferia montării, marginalizat cu bună știință încă din start, când primul gest creator al regizorului este să taie, să reducă drastic textul la o treime sau un sfert, ca să rămână timp pentru scălâmbăielile sexoase ale trupei!

Am comentat deseori această formă a degradării omului modern. Omul nu mai suportă supliciul textului care te obligă să gândești! Pedeapsa contemplării meditative! Incomoda postură de utilizator al minții, al inteligenței, al înțelegerii! Mintea îi obosește după primele replici și vrea să vadă, iar în ultimii ani teatrul oferă vederii spectatorilor orice, totul! Naturalia non sunt turpia!, ziceau cei vechi, dar aceste vorbe nu se potrivesc și dezbrăcinării în public! Dez-brăcinarea nu este naturală, dar a devenit artistică!… Dumnezeu cu mila! Nu dau sentințe!…

În antichitate, amfiteatrele construite cu mare trudă adunau peste o mie de spectatori în fața cărora apăreau câțiva actori, care își rosteau replicile, lungi și meșteșugite tirade, fără să se miște, ba unii purtau și măști, încât la spectator ajungea numai vocea, adică numai cuvîntul, textul, ideea!… Iar spectatorii ascultau înfiorați povestea, drama, tragedia expusă prin schimbul de replici… Replica! Așteptată cu sufletul la gură!… Replica inspirat imaginată, rostită cu o voce de neuitat!…

Mi se pare evident că spectatorul de odinioară avea o minte mult mai antrenată pentru disputa de idei, pentru calitatea și virtuțile discursului, ale limbajului, ale graiului!… Aveau mult mai dezvoltată capacitatea de a se bucura de subtilitățile textului, ale celui rostit… Pe vremea aceea punctul culminant al celei mai populare petreceri, petrecerea nunții, la care lumea se distra, dansa, cânta etc., până când venea rândul aedului și se producea, cum spuneam, punctul culminant: se rostea, cântat, lungul text al unei balade, al unei epopei homerice… Și toată lumea amuțea, ascultând cu înfiorare!… Nunțile durau mai multe zile, iar poetul avea timp să spună până la capăt cum a fost când s-a supărat atât de cumplit Ahile!… Sau cum a fost să moară haiducul Toma Alimoș…

Pe vremea lui Shakespeare lumea pestriță a Londrei se înghesuia să prindă un loc, fie și o strapontină, nu numai pentru a urmări povestea de toți cunoscută a celor doi îndrăgostiți din Verona, ci mai ales pentru a savura înfloriturile savante și aluziile îndrăznețe ale textului, arta cu care actorii își rosteau tiradele lungi și atât de spirituale, încărcate cu atâtea ziceri memorabile… Texte în care nu aveai cum să miști o virgulă măcar!… Necum să le foarfeci!… Te-ar fi huiduit galeria dacă săreai un vers!…

Nu mi-e deloc greu să știu ce a făcut Petrică Ionescu cu textul colegului meu Bill. Nu este primul care a intrat cu măturoiul, băgând textul sub preș, ca pe o înseilare penibilă, jenantă… Am văzut câteva secvențe TV de la repetiții. Edificatoare, mi-am zis… E mai mult Petrică Ionescu decât Shakespeare!… Iar de la cei care au avut norocul să vadă spectacolul, am aflat că e mai mult „las Fierbinți” decât Shakespeare. Adică, la celebra comedie shakesperiană montată la Teatrul Național din București, singurele replici la care publicul a rîs, nu sunt din textul piesei, ci sunt lipituri făcute de actori, replici luate din lumea TV, a spectacolelor „fierbinți” din televiziunea de consum! Vulgarități acceptate de regizor, din respect pentru canalia din uliți care s-ar putea nimeri la spectacolul Naționalului… E bine venită! Se va simți în largul ei!…

Un spectacol la care spectatorii nu au aplaudat niciodată!… În afara apauzelor de complezență de la sfârșit!… Se vede că spectatorii de teatru din București, oricât ar fi de snobi, nu se lasă prostiți ca-n marile capitale ale teatrului contemporan, unde asemenea montări au făcut epocă!…

Domnule Petrică, domnilor regizori, există o artă care se centrează pe mișcare, pe frumusețea trupului expus publicului în mișcarea cerută de o muzică ad-hoc imaginată cu trudă și migală: baletul!… Dansul! Bucuria de a dansa este una dintre marile descoperiri ale umanității!…

I-am văzut la repetițiile filmate pe bieții actori chinuindu-se să se miște după indicațiile lui Petrică Ionescu!… Grotescă foșgăială!… Chinuindu-se să-și poarte ca pe un ruksac costumele cu care i-a potcovit regizorul!… Bașca propria supraponderalitate!

Nu-i de vină Petrică al nostru, ale cărui succese pe marile scene ale Occidentului nu le-a contestat nimeni. Și care, la vremea lor, ne-au sincer bucurat! Dar problema pe care o ridic este mai degrabă teoretică, filosofică: care mai este azi relația dintre literatură și scenă? Teatrul mai aparține literaturii? Se joacă un text declarat al lui Shakespeare, dar este mai mult al regizorului și al actorilor!… Se joacă tot mai multe texte ale unor autori necunoscuți ca atare, actori sau regizori, care știu ei bine rețeta succesului la public: dezbrăcinarea pe scenă, mai sus amintită! Lepădarea de toate restricțiile de limbaj și de gestică, lepădarea de orice vestimentație la momentul culminant, chiar dacă de sub țoalele aruncate se ițește un nud chinuit de reumatisme și nesincronizări anatomice, ca să nu le zic altfel!…

Petrică Ionescu a montat cu mare succes la Opera din Paris. O știu bine de la colegul meu de bancă, Gigi Christu, ajuns director administrativ la Garnier, care i-a oferit lui Petrică Ionescu toată susținerea, ca-ntre doi români transfugi!… Dar la Paris amicul nostru a avut la dispoziție corpul de balet al Operei, celebru! Să tot faci mișcare scenică cu asemenea trupuri, de la Dumnezeu hărăzite să se lase expuse vederii încântate a celorlați… Dar bieții actori de la Național, antrenați să-și spună impecabil monologul și tiradele, ce să facă ei pe scenă goi pușcă aproape, ținuți pe scenă fără nicio replică, ca un fel de mobilier uman, făcând parte din aglutinarea de anatomii umane imaginată de Petrică al nostru cu o motivație care, fiind prea artistică, nu ne-o va putea lămuri niciodată?!…

Desigur, sunt subiectiv și plin de venin, ros de ranchiune nevindecate!… Am oferit Teatrului Național o piesă despre Brâncoveni… Am visat s-o monteze Petrică Ionescu!… O piesă cu multă mișcare, recunosc, dar și cu replici din care dacă se sare una, tot textul se va dezechilibra… Oferta mea a intrat și ea sub preș. Sub preșul din cabinetul directorial! Alături de textul colegului londonez… Onorantă vecinătate…

Dar sentimentul care mă încearcă de fapt este cu totul altul! Mila, mila și compasiunea pentru public, pentru actori, domnule Petrică, domnule Caramitru!… Ce rău v-au făcut, stimați colegi, de i-ați pedepsit cu acest „shakespeare”?!

Și, la drept vorbind, eu ce rău v-am făcut?! Dar Brâncovenii?! Dar Shakespeare?…

Ion Coja

PS Desigur, lipsa de reacție a lui Petrică Ionescu la cererea mea de a primi un bilet de favoare la premieră este principala cauză și explicație a rândurilor de mai sus, pe care le voi regreta mereu… Așa cum regret și azi lipsa de inspirație pe care am avut-o când l-am suspectat public pe Ion Caramitru de ceea ce toată lumea știe că a făcut și că este!… Se cheamă, în teatru, secretul lui Polichinelle! Dracu m-a pus să nu-mi țin gura?!… Ce-am câștigat?

Ianuarie 2016

*

PS august 2016 Am sperat să ajung să văd montarea de la Național a faimosului regizor. Mi-am procurat și bilete, dar nu le-am putut folosi din motive de forță majoră. Eram curios dacă-mi voi menține rezervele mai sus exprimate și după vizionarea spectacolului. Am impresia că piesa nu se va mai prezenta. A dispărut de pe afișul Naționalului. Regret. Dar în același timp, dacă spectacolul „a căzut”, cum se vorbește în târg, măconsolez cu gândul că am avut dreptate! E tragic ce se întâmplă cu comedia lui Shakespeare, dar în același timp este reconfortant să constați că publicul bucureștean le dă lecții Occidentului! Nu s-a lăsat prostit de fițele lui Petrică al nostru. Rudă bună cu Petrică al lui Stravinsky… Mai lipseau fluierăturile, în timpul spectacolului, ca tacâmul să fie complet! Dar bucureștenii sunt oameni subțiri, domni, și știu să sufere în demnitate, alături de actori și de regizor chiar!

Așadar, un in-succes reconfortant! Lumea nu a luat-o la vale chiar cu totul! Teatrul românesc nu s-a lepădat de spectatori! Încercarea domnului Ion Caramitru a eșuat lamentabil! Veritabil succes al teatrului românesc! Poate cel mai important în ultimii ani!