TEXTUL DE MAI JOS ESTE UN FRAGMENT DIN ROMANUL

Ș E I T A N I I,  volumul 2 PARIS BY NIGHT aflat la tipar

 

Mă dezmeticește un
telefon de la Nașu, îmi duce grija dacă avem ce mânca. Am auzit că
au dispărut din București toate cozile!… Nu se mai găsește nimic
în magazine! Așa-i?… E ultimul banc, probabil! Nu, nu-i banc, așa
zice mamașa c-a auzit la ultima coadă la care a participat într-un
cadru mai restrâns!
O să vină mâine un coleg de la Medgidia, ce să-mi trimită
pentru finii cei mici? …De data asta îți trimit și eu ceva, ceva de pe
Fifth Avenue, da, ai ghicit, un visisichi de-ăla de care bea numai
James Bond… Îmi cere să-i fac un serviciu, o plăcere i-a zis, din ce
trimite, o găină grasă – îs cu totul vreo trei, și o căramidă, adică o
bucată de brânză, brânză de-aia care-ți place ție, de-a lui Dordea,
du-i și la domn profesor și vezi ce mai are nevoie! …Adică la nea
Petrache! Am uitat și de el! E grav…
A doua zi, iar nu încape în frigider tot ce primim de la
Nașu… Mai dăm și pe la vecini… Rămâne pe dinafară taman
găina și cărămida destinate generației interbelice… Ditamai,
amândouă! Du-le acum, îmi zice cocoana, că e prea cald să le
mai ținem.
Da, aș fi vrut să mai amân câteva zile întâlnirea cu domn
profesor… Aș fi vrut să se țină la Scriitori, cu lume multă la masă,
ca rândul trecut… N-am de ales, dar am să-i fac o vizită scurtă, las
găina și plec imediat, fixăm o întâlnire propriu zisă pentru mâinepoimâine…
Liftul, ca de obicei, stricat. Când mă vede gâfâind după
opt etaje urcate cu găina sub braț, mai ceva ca ovreiul gâsca, nea
Petrache se amuză, invocându-l stereotipic pe Vancea, doctorul,
cică să-i mulțumesc lui Dumnezeu când se strică liftul, căci nu
există exercițiu fizic mai bun pentru inimă ca urcatul scărilor…
Dar nu cu cărămizi în cârcă!
Are musafiri, cam matinali… Doi tinerei. Ai cui or fi, ai lui
Neagu Basarab sau ai poetului?… Ei se arată că mă cunosc. Eu
cum fac cu brânza?… Am picat în mijlocul unei discuții, numai
bine ca să nu stau mai mult de două minute. Nu vreau să deranjez.

Nea Petrache e puțin nervos și acceptă retragerea mea. Îi prezint
objeturile, ce fac cu ele?
Privesc în jur și constat că în absența mea nu a crescut niciun
frigider în garsoniera pustnicului… Duceți-le, pe drumul vechi și
cunoscut, la vecina de alături, mă îndeamnă gazda. Ezit, nu prea
mă îndemn, atunci posesorul bastonului de la capătâiul patului
îl apucă și-i dă vreo două peretului aflat mai la îndemână! O să
vină imediat, mă asigură. Mă ridic, în așteptare. Ușa garsoneriei
se deschide și intră vecina, știam cum o chema, cum, domnule?
…Cu o tavă și o cană de ceai. Tare sunteți nerăbdător!, îl dojenește
cu drag.
Eu sunt de vină, mă scuz eu, și-i prezint situația. O găină?,
se miră ea. Aproape indignată: Așa de mare?! E cât un curcan!…
Nu-i vina mea. Și asta? Brânză? …De Băneasa, precizez eu,
negustorește. În viața ei n-a văzut așa bolovan de brânză!… E cât
două cărămizi! Dar nu se grăbește să le atingă. Domnule profesor,
zice ea către amândoi sau nici unul, cu ochii la sacoșă, și clătinând
din cap dilematic, nu avem unde să le mai punem și pe astea!…
Abia, abia am făcut loc pentru un pachețel de unt!…
Atunci duceți-le, doamnă, la vecina. S-a deranjat domnul
profesor până aici, iar noi…
Vecina a plecat la fie-sa și a uitat să-mi lase cheia… Ca să
vedeți cum e lumea! …Nu, nu am cum! Nici măcar un ac! …Și se
retrage, domnule, lăsându-mă-n mijlocul deșertului… Înalt și…
Unde să mai plec?
Acești tineri domni, mă ia nea Petrache de odihnit, au
venit la mine cu o propunere. Stați numai cinci minute, să vă cer
părerea și dumneavoastră…
Dar poate că pe dînșii nu-i interesează părerea mea,
domnule profesor. Se pare că cam chiar așa și stau lucrurile…
Nu vreau să deranjez! Și chiar aș pleca, dar nu știu cum să
mă scap de mesajul Nașului. Profită de ezitarea mea și
continuă, mirat el însuși de ce spune: Dînșii vor să facă un act

de disidență, de protest, adică eu să-l fac în fruntea lor și a
colegilor lor. Câți sunteți?
Destui! Putem ocupa strada din fața oricărei ambasade…
Și ce veți face acolo? Vom striga lozinci, vom avea și lozinci
scrise… Și vom da citire scrisorii dumneavoastră către guvernele
lumii! Către ONU, către… Nu se poate să stăm așa, toată Europa
se mișcă… La noi, de la Paul Goma nu s-a mai întâmplat nimic!
Sunt mai mult de 10 ani! Mai mare rîsul… Chiar și la Chișinău, ați
văzut ce se întâmplă!
Ce părere aveți, domnule profesor?
E lucru mare ce fac românașii noștri la Chișinău! Au
declanșat începutul sfârșitului! Și nu acum, ci de vreo doi ani!…
Sunt nemaipomeniți! De unde te așteptai mai puțin!… Ce zici,
domnule Șeitan?
Mi-ar plăcea să văd scrisoarea pe care… Mor de curiozitate!
Scrisoarea mea? …Păi i-am trimis una lui Nicalai în 65! O
mai fi bună?… Alta n-am mai scris!
Dacă nu vă supărați, noi am făcut o scrisoare, dumneavoastră
doar s-o semnați! Să vă asumați…
Dragii moșului, să semnez ce ați scris voi?!…. Tușește
încurcat, dar buna creștere îl oprește să le arate ușa! Dați-i
domnului profesor scrisoarea, s-o citească și să hotărască
dumnealui ce să fac!…
Poate o semnez și eu, eu de colo! Unde-i domnișoara?
Mi-au întins-o, scrisă de mână, un scris frumos, chiar
caligrafiat. Al cui e scrisul? Mama unui coleg… Citesc primele
rânduri, prima jumătate de pagină, și mă opresc. Domnilor, e bine
scris, dar nu e pe calapodul domnului profesor… Treaba asta cu
drepturile omului… Știți cum e în viață? Când intră în ea, unii se
uită în jur și întreabă eu ce am de primit, ce e de apucat pe aici?
…Alții, se uită în jur și întreabă eu ce am de făcut?…
Dumneavoastră ce credeți, din ce categorie face parte domnul
profesor Petre Țuțea?… Întrebați-l!
…Și mă întorc grijuliu la frumoasele slove aliniate perfect.
Nu mă surprinde decât frumusețea uitată, din altă viață, a
caligrafiei. Am impresia că este scrisă cu pană de gâscă înmuiată
în călimară… Aproape că nu mai pot urmări ideile, fascinat de
volutele bine stăpânite, de tușa peniței mereu crescătoare sau
subțiindu-se ca un fir de paing, urmând parcă accentele din cuvînt,
dintr-o rostire atent articulată, cultivată de câteva generații bune
de cărturari modești și țapeni pe ce știu…
N-a fost cumva directoare de liceu mama colegului vostru?
Nu, nu cunoaștem problema. Așa i-au zis, problema… Jenant!
Citesc mai departe, ușor iritat, și la un moment dat realizez
că așa cum stau, în mijlocul camerei, cu foile scrisorii într-o mână,
cea dreaptă, iar în stânga atârnat de sacoșa grea de atâtea mii de
calorii, trebuie că arăt ca întruchiparea inadecvării, monument
șleampăt al nepotrivirii… Al inoportunității… Dar nu mai e niciun
scaun pe care să mă așez.
Aveți prea multe expresii luate de la Europa Liberă… S-ar
zice că domnul profesor îi ascultă ca pe Evangheliști… Iar domnul
profesor nu a avut niciodată radio! Ba am avut, când am lucrat
sub comanda lui Gafencu. Era obligatoriu!…
Dragii mei, nu e rea scrisoarea, dar, până aici – și eram la
foaia a doua din trei, nu i se potrivește domnului Țuțea. Domnul
Țuțea consideră că și popoarele sunt tot de două feluri, unele
care sunt cu mintea chitită numai la drepturi, la ce pot apuca și
pune deoparte, iar altele cu vocația dăruirii de sine, oameni care
se știu datori pentru norocul de a se fi născut! Și vor să plătească
în vreun fel acest dar de neprețuit care este viața, ființarea ca om,
ca român, ca muscelean. Domnul profesor Țuțea se consideră
atât de norocos, că nici gând să mai vrea ceva în plus! Ce? …Ce
ziceți, domnule profesor?
Da, aprobă superiorul conventului Cișmigiu, cam așa i-am
răspuns și ziaristului acela rus, venit însă de la un ziar occidental,
mi l-a adus Aurel Dragoș Munteanu, că i-a cerut rusnacul să vadă

ce este mai interesant de văzut în România. În România și în tot
Estul Europei, l-a corectat Aurel Dragoș…
În tot estul sau în tot restul Europei, bag și eu, ca să nu ies
din joc. Nu mă bagă nimeni în seamă. …Și a aterizat cu tovarășul
rus la mine, aici, unde stați dumneavoastră! Iar când m-a întrebat
cum e cu drepturile omului în România, le respectă Ceaușescu
au ba?, zic, dar de ce mă întrebați pe mine? Pentru că știu că ați
făcut 20 de ani de temniță grea!
Au fost numai 13, în două tranșe! Dar temnița știi
dumneata de ce a fost grea? Nu pentru că mi-a nesocotit dreptul
la libertate, ce?!, Socrate întemnițat și condamnat la moarte nu a
fost liber să rostească cele mai cumplite lucruri pe care le-a spus
cineva vreodată?… Noi, acolo, în temnițele comuniste am gândit
și am spus tot ce am vrut! Dar sufeream la gândul că anii noștri
cei mai buni, mai tari, suntem împiedicați să-i punem în valoare
ca să ne mai plătim din datorii… O cartă nu a drepturilor, ci a
datoriilor, a obligațiilor cu care te încarcă condiția de om, asta
ne trebuie! Asta cere un om puternic și un popor cu conștiința
menirii sale!… Are poporul român conștiința menirii sale?… O
are, cum mama dracului să n-o aibă, dar nu tot timpul, ceas de
ceas. Popoarele sunt ca oamenii, din când în când mai merg și la
budă!… Mai trag și un pui de somn! Mai ales când li se urcă la cap
carta drepturilor omului!…
…Cunoșteam povestea. A câta oară o auzeam?! O mia oară
și tot nu mă mai săturam. Dar de data asta… Puteam să plec?
…Însă mă ținea pe loc teancul subțirel din mânăria mea. Nu
se făcea să nu citesc până la capăt sau măcar să mă prefac că.
Mda, zic, bine zis, mormăi eu în barbă… Mda… Da, măi, băieți… E
un text bun, domnule profesor! Una peste alta! …Zic să-l semnați!
Îl semnez și eu, măi, băieți, dar nu în momentul acesta…
Mereu nu-i momentul!, se ițește unul dintre flăcăi.
…Momentul potrivit este o singură dată! Trebuie căutat și
percutat atunci! Altminteri, iese o frumoasă intenție eșuată. Mai

e și locul! Povestea cu ambasada… Care ambasadă? A URSS sau
SUA… Ce ziceți, domnule profesor?
Adică marile caiafe! De la care ni se trage tot răul… Acolo ați
găsit voi să mă expuneți în public?! …Islanda n-are ambasadă?
Mai degrabă acolo să demonstrați!… Fac și greva foamei pe
trotuarul din fața ambasadei islandeze, dacă este nevoie! Nu ne-au
făcut niciun rău! Dar să-l pârăsc pe hoț la însuși hoțul hoților,
cum vine asta?!
Eu vă propun să mai lăsăm să treacă câteva zile… Aveți
o copie? Aș mai lucra puțin la text. Sunt și câteva greșeli de
punctuație… Ziceți că mă cunoașteți? Da, de la Marian Munteanu.
Aha, voi de-ai cui sunteți? Ne-a adus părintele Ioan Alexandru.
Exact așa i-a spus poetului și profesorului, părintele… I-ați arătat
scrisoarea? Nu. Nu mi se pare în regulă…
Nu dau însă importanță și le povestesc de Cioran, ce a zis
despre ei, cum i-a lăudat în tot Parisul, la Eugen Ionescu, la Matila
Ghica, la Horia Vintilă, la toți românii, numai de voi se vorbește
în tot Hexagonul, cum v-ați adunat ca puii pe lângă cloșcă…
Cere detalii domn profesor, iluminat de veștile neașteptate.
Emil a zis așa? …Dar nu am timp, ne vedem zilele următoare, să
fie de față și bădia Simion Ghinea… Am multe de povestit. Acum
trebuie să rezolv găina asta! Voi n-o vreți, măi băieți? Ce să facem
cu ea la cămin?!… Măcar brânza!… Cum e mâncarea la cantină? Nu-i
rea, merge. Vă dă pâine destulă? Pâinea e la discreție. Câtă vrea
fiecare!… Ah, păi atunci e aur curat!… Dacă-i pâine la discreție…
Asta se cheamă sindromul foamei de Aiud!… 13 anișori?
Dar de ce se zice că-i arestează pe țăranii care cumpără
pâine de la oraș și o duc la ei în sat?! Cine zice? La Europa Liberă?!
Nu-i arestează, dar le-o confiscă!… Măi, băieți, ne vedem și mai
vorbim! Luați de la părintele Ioan, da, așa îi spunem și noi, la
facultate, părintele, luați de la sfinția sa numărul meu de telefon,
poate ne vedem cu toții undeva și vedem ce facem cu scrisoarea
asta. Dar să n-o lăsați la domn profesor, nu e bine să țină în casă

așa ceva. Mă înțelegeți? Sper că m-au înțeles, mă precipit spre
scară, nu-mi dau seama de ce nu mai puteam suporta să stau în
incinta aceea, deodată sufocantă…