Petre Țuțea: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!” (6)

Acuzaţiile de crimă, de crime înfiorătoare, aduse legionarilor, sfârşesc prin a se răsfrânge asupra tuturor românilor şi, într-un fel, asupra fiinţei umane, în general. Ca om şi ca român, aflând motivele pentru care unii dintre noi contestă crimele din ianuarie 1941, puse de toată lumea pe seama legionarilor, inclusiv masacrul dezmăţat și deșucheat de la Abator, mă simt dator să caut, să aflu şi să răspândesc adevărul despre legionari, care este o parte din adevărul despre români! Despre fiinţa umană! Mai ales dacă acest adevăr contrazice ceea ce „toată lumea ştie” şi se întoarce în favoarea legionarilor, a ideii de demnitate umană! Evreii, fiind şi ei oameni (nu au încotro şi trebuie să accepte!), în mod logic trebuie să se bucure şi ei, să se bucure la fel ca şi românii, dacă se va afla cineva să le dovedească că legionarii nu au omorît nici un evreu! Să afli că un capitol important din Istoria infamiei umane trebuie şters, acesta este un motiv de satisfacţie pentru toată lumea, şi în mod deosebit pentru urmaşii victimelor presupuse. Şi, într-adevăr, am întâlnit evrei care au primit cu interes şi cu plăcere, chiar cu speranţă, speranţa că se va confirma această ipoteză, această informaţie, această veste, bună vestire! Reacţionând astfel în modul cel mai firesc. Rămâne de înţeles, de explicat şi apoi de respins reacţia bizară, nefirească, a acelor evrei, cu totul alţii, dar şi a unor români, care nu se bucură, ba chiar se supără cumplit şi te fac ţinta celor mai ciudate şi dure acuzaţii dacă susţii sau chiar demonstrezi că legionarii nu au ucis nici un evreu! Nu le convine nicicum! De ce?

Dând acestei întrebări un răspuns provizoriu, deci incomplet, am avea în vedere două motive. Mai întâi firea omenească, a unora, care se despart cu greu de idei şi încredinţări la care au ţinut şi ţin mai departe, fiindu-le greu să accepte că s-au înşelat, că s-au lăsat păcăliţi, prostiţi. Ei iau ca pe o jignire personală solicitarea cuiva de a-şi schimba aprecierea asupra unor persoane sau evenimente pe care le-au blamat sau elogiat până acum. Mai ales dacă au făcut-o în public, cu beneficii de prestigiu, profesionale sau de altă natură.

Alt motiv îi priveşte pe cei interesaţi să-i compromită pe legionari şi să-i facă uitaţi, eliminaţi din existenţa fizică, dar şi din manualele de istorie şi de politologie. Un astfel de interes a existat îndeosebi la vremea respectivă, când legionarii au oferit publicului un model de comportament în contradicţie deplină cu felul de a se manifesta în viaţa politică al altora, al celorlalţi, evrei şi ne-evrei deopotrivă. Cine nu cunoaşte eforturile sincere ale legionarilor de a se comporta ireproşabil sub aspect moral şi juridic, nu va putea să înţeleagă animozitatea stârnită de legionari în toată lumea politică, românească şi internaţională, o lume atât de coruptă, de criminală în esența ei!

Politicienii noştri de azi sunt fericiţi să repete sloganul că între politică şi etică nu este de conceput o legătură de compatibilitate, cu această vorbă netrebnică acoperindu-şi neruşinarea şi hoţiile, minciunile, demagogia. La fel gândeau şi politicienii de odinioară. Or legionarii tocmai asta şi-au propus, să dovedescă că atât politica, cât şi comerţul (vestitul comerţ legionar!), se pot face în demnitate şi onestitate, fără niciun rabat la legile lui Dumnezeu! Succesul pe care l-a avut un asemenea program idealist, donquijotesc, s-a datorat talentului organizator şi pedagogic al Căpitanului. Dar şi altor factori. Important este că pe acest program Mişcarea legionară a ajuns în zece ani la un milion de membri, iar în urma alegerilor din toamna lui 1937 trebuia să intre la guvernare.

Tot în 1937, cu ocazia funeraliilor „lui Moţa şi Marin”, aceşti un milion de legionari au făcut o demonstraţie de forţă, de coeziune sufletească şi de disciplină care a băgat în răcori oligarhia politică, făcându-i să priceapă că pe lume a apărut o formulă nouă de gândire politică, a apărut un adversar radical diferit de întreaga clasă politică, un adversar capabil să spulbere instituţiile ridicate pe minciună şi înşelăciune, în primul rând acele instituţii care mimau democraţia şi legalitatea. Carol al II-lea şi acoliţii săi din ţară şi din străinătate au primit astfel un avertisment de o gravitate maximă. Înşişi Hitler şi Musolini, în ateismul lor stupid şi năuc, au înţeles că nu pot fi pe lungă durată în aceeaşi barcă cu legionarii. Astfel că împotriva legionarilor s-a urzit un complot la care şi-au dat mâna toate forţele Răului, din România şi din Europa. Deopotrivă Aliaţii şi forţele Axei au descoperit cât de incomodă va fi Mişcarea legionară, atât ca adversar, cât şi ca aliat. Complotul împotriva legionarilor a fost expresia unui consens european. Consensul clasei politice internaţionale, direct vizată de anti-politicianismul legionar. A existat și o componentă evreiască a acestui complot, deloc neglijabilă. A fost cumva și cea mai importantă?…

Aşa s-a ajuns la situaţia ca asasinarea Căpitanului, din ordinul regelui Carol al II-lea, să se producă numai după ce acesta, cu prilejul unui turneu prin marile capitale ale Occidentului, a primit acceptul sau ordinul (!) marilor lideri ai planetei. Ultimul cu care s-a consultat a fost Adolf Hitler… La câteva minute după ce a încheiat discuţia cu cancelarul nazist, Carol al II-lea a trimis în ţară ordinul de asasinare a „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu. La fel, în asasinarea lui Nicolae Iorga, înscenată astfel încât să cadă pe seama legionarilor, şi-au dat concursul agenţi ai Moscovei şi ai Marii Britanii, infiltraţi în Mişcare. Iar ultimul act, „rebeliunea legionară”, i-a coalizat împotriva legionarilor pe liderii evrei din România, pe agenţii britanici şi sovietici, debarcarea legionarilor de la guvernare survenind în urma acordului şi sprijinului dat de acelaşi Adolf Hitler… Aceştia au rămas toţi mai departe asociaţi în opera mediatică, propagandistică, de calomniere permanentă a Mişcării Legionare. Eliminarea şi distrugerea legionarilor fiind unul dintre puţinele puncte de interes comun ale celor mai sus pomeniţi.