Petre Țuțea, la aniversară: a 112-a!
13 octombrie 2014|Doctrină naţionalistă
Petre Țuțea la 80 de ani
Petre Țuțea împlinește 80 de ani de neodihnă a minții, pe care s-a priceput s-o iradieze cu nesfârșit farmec în jurul său, admiratorilor, curioșilor și doritorilor de învățătură ce i-a avut totdeauna ciotcă pe capul său. L-am cunoscut când rândurile acestora începuseră să se mai rărească și nu mi-a fost greu să pricep de ce: Petre Țuțea este omul cel mai obositor din câți am întâlnit. Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat prin biblioteci. Este un veritabil maraton, deși, la prima vedere, cel care aleargă, și singur, este Petre Țuțea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară.
Unii l-au ascultat luni și ani întregi de-a rândul, zi de zi – mai precis, noapte de noapte, siliți la o maximă și neslăbită încordare a minții pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiție și inteligență iscoditoare care este orice ceas petrecut cu Petre Țuțea, obositor cum nu se poate mai mult, căci tot ce spune este neobișnuit de interesant, de pasionant, iar tu, alumn tomnatic și de bună credință dacă ești, ai vrea să nu-ți scape nimic, să ții minte totul, dar nicio clipă de răgaz nu-ți lasă potopul de idei, raționamente, paradoxuri, aporii, probleme, soluții, evenimente, amintiri, snoave, convingeri, îndoieli, întrebări, temeri, nădejdi, încredințări, sub a căror ploaie mintea și sufletul ți se desfată, deschise ca o floare doritoare să se bucure de întreaga revărsare binefăcătoare, într-atât e de mare belșugul minții octogenarului Petre Țuțea.
Nu! Nu reziști ușor în preajma lui Petre Țuțea, obișnuiți cum suntem să vorbim ca să nu spunem nimic! Petre Țuțea nu vorbește, el spune, necontenit câte ceva, obligându-te să asculți și să înțelegi, într-o viteză care te lasă deseori de căruță și atunci ridici două degete și-l rogi pe domnul învățător s-o ia mai pe îndelete.
Teribil de multe are de spus Petre Țuțea. Nu numai amintiri și întâmplări legate de istoria acestui secol pe care-l străbăte – îi urăm – de la un capăt la altul, deși foarte mulți care-l cunosc regretă cel mai mult comoara de memorialistică pe care Petre Țuțea ne lasă s-o pierdem refuzând s-o aștearnă pe hârtie, partea cea mai interesntă constituind-o însă interpretarea ce-o dă Petre Țuțea evenimentelor la care a participat ca spectator și, uneori, actor, dar mai cu seamă poziția sa teoretică, filosofia și îndeosebi filosofarea sa pe cele mai importante teme și momente din istoria gândirii omenești, Platon fiind cel fără cusur, la fel cum Eminescu cel fără de prihană, la fiecare pas având de făcut o completare, o dezvoltare sau o simplă nuanțare cu care te surprinde nu atât prin ineditul ei, Petre Țuțea ferindu-se din principiu, dar fără succes, să fie original – cât mai ales prin consecvența unei înalte idei despre filosofie, despre rostul inteligenței umane, Petre Țuțea reușind să nu rămână robul memoriei sale fantastice, din care a știut să facă simplu instrument al unei inteligențe scăpărătoare, în veșnică neodihnă.
Nu cred că Petre Țuțea a întâlnit vreodată interlocutori pe măsura sa, nici în anii tinereții, când aceștia se numeau Eliade sau Cioran, nici mai târziu, până-n zilele noastre. De aceea nevoia sa de comunicare vie, cu semenii, democratică, omenească, devenind deseori spectacol, spectacol de idei, îl face să fie neobișnuit de deschis în relațiile sale umane, nutrind o generoasă încredere în puterea de înțelegere a omului, a omului simplu, din mijlocul cărora se trage, moștenindu-le istețimea, umorul și răbdarea nesfârșită, infinită, ca și convingerea în imanența justiției istoriei, și ea de cea mai pură sorginte populară, ca și patriotismul său, funciar.
Ușor de abordat, cu Petre Țuțea nu poți discuta decât lucruri importante. Scurtul răgaz al vieții, în cumpănă cu nesfârșitele minuni ale lumii și ale minții omnești, nu-i dă voie să se piardă în fleacuri. Un astfel de fleac va fi fiind și scrisul pentru Petre Țuțea, scrisul care înseamnă, în cele din urmă, o încetinire a gândirii, silită să se desfășoare în ritmul mult mai lent al mâinii scriitoare. Abia în ultimii ani, ajuns la o vârstă la care și Socrate, probabil, cine știe, ar fi consimțit să pună mâna pe condei, Petre Țuțea, spre a scăpa de gura prietenilor și admiratorilor săi, a început să scrie. Și pentru că mulți și pe bună dreptate l-au comparat cu Socrate, îmi fac și socoteala următoare: poate că Socrate n-a scris nimic citind în ochii lui Platon norocul ce l-a avut să dea peste un asemenea discipol. E acesta singurul noroc pe care nu l-a avut Petre Țuțea, altminteri dăruit de soartă din belșug.
Și dacă Petre Țuțea nu are propriu zis dicipoli printre nenumărații tineri ce i-am stat în preajmă, fermecați și tensionați de spectacolul inteligenței sale, asta va fi fiind și pentru că, mai mult decât oricine, Petre Țuțea este cu evidență un unicat, un caz unic, fără egal și fără asemănare, în câmpul literelor românești reprezentând – dacă totuși e să reprezinte ceva, deci pe alții și altceva decât pe sine, sinele său – fiind deci ultimul mare eponent al culturii orale, probând, tulburător, ca un (??? cuvînt ilizibil ???), superioritatea culturii orale, înăbușită sub munții de maculatură, revers de care uităm atunci când proclamăm, cu argumente prea la îndemână ca să nu fie suspecte, izbânda scrisului. Petre Țuțea dovedește contariul: revanșa oralității!
Ion Coja
Post scriptum 2014: Acesta este un text scris în zilele când Petre Țuțea împlinea 80 de ani, la 6 octombrie 1982. Uitasem de el, dar zilele trecute mi-a trimis un Email domnul Adrian Boeru, făcându-mă atent că este ziua de naștere a marelui român. Nu am reușit să marchez acest moment pe site-ul nostru și mă simțeam puțin stânjenit de comoditatea mea. Ieri însă, fără să știu că mai există, ca „un făcut”, am găsit printre hârtiile vechi textul de mai sus, într-o ciornă cu greu lizibilă. Și mi-am adus aminte următoarele:
Am scris acest text în 1982 fără nicio nădejde că va fi publicat vreundeva. O copie a textului, o dactilogramă, am făcut să ajungă la domnul profesor, prin Marcel Petrișor, cred. Altă dactilogramă i-am trimis-o lui Iosif Constantin Drăgan, s-o publice în vreo revistă de-a lui, care apăreau în Italia. Cred că a publicat textul, deoarece la scurt timp după asta mi-a cerut să-i aranjez o întâlnire cu Țuțea. S-au văzut, Drăgan și-a făcut poze cu Țuțea, foarte ceremonios față de bătrân, apoi au discutat subiectul prezentat de mine: publicarea la Editura Nagard a volumului Fragmente, pe care Petre Țuțea îl avea depus la Cartea Românească. Drăgan a promis că o va face, eu urmând să mă ocup de bucătăria editării. Din păcate, a intervenit împotriva acestui proiect D.Z., un mare învățat, pe care nu-l pot numi și patriot sau naționalist din pricina caracterului său, lipsă la apel… Dorea să scoată el un volum la Drăgan și a găsit de cuviință să-1 „torpileze” pe Țuțea. Ce bine i-ar fi prins lui Drăgan ca după 1990 să se poată lăuda că l-a publicat pe Țuțea!… Cum le-ar fi închis cu asta gura la mulți clevetitori, care l-au bârfit și calomniat fără motiv!…
Public textul din 1982, de acum 32 de ani, fără nicio modificare. Am adaus numai două cuvinte, ultimele două: revanșa oralității, ca să fie mai clar înțelesul ultimelor rânduri.
Adaug, întru justa pomenire a lui Petre Țuțea, și scurta sa biografie găsită pe Internet.
N-am putut să nu „fac caz” de domnul profesor în nenumărate ocazii, inclusiv în textele literare în care i-am încredințat rolul de personaj central sau principal. Ultima oară în piesa Pariul Valah.
Dumnezeu să-l odihnească!
w w w . t u t e a . r o
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”
Petre Ţuţea
________________________________________
ACASĂ | VIAŢA | OPERA | FOTOGRAFII | VIDEO | EVOCĂRI | LEGĂTURI | CONTACT
________________________________________
Viaţa
Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:
” A însemnat să fim noi înşine…” (vezi lucrarea Petre Tuţea – Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.
După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate:
„– Tot ce-am suferit – declara Petre Tutea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. (ibidem). Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii:
„– Un Român absolut trebuie să fie legionar”, spunea el. „Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Si Codreanu a avut acest har, a facut o Miscare puternică” (ibidem). Pentru ca tot el să revină şi să adauge:
„– Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român” (ibidem).
Continuu sub observaţia agenţilor securităţii comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, şicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă de lângă Cişmigiu, au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.
Marele român Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 Decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: „Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Tutea a răspuns simplu:
„– Român absolut, asta înseamnă!” (ibidem)
Din pacate, azi, un om de dreapta nu mai inseamna nimic! Și asta in cam 80 si ceva de ani! Totul a fost sters!!!
Înca, pentru a pastra speranța ….
Ăștia vi se par de dreapta?
*Ciucă, Rareș Bogdan, Vișoiu, Alina Gorghiu, Turcanu, Lucian Nicolae Bode, Gheorghe Flutur,Dan Motreanu, Nelu Tătaru, Marcel Vela, Robert-Ionatan Sighiartău, Florin-Claudiu Roman, Gheorghe Falcă, Virgil-Daniel Popescu, Bușoi, Monica-Cristina Anisie, Guran, Daniel Constantin si …categoric ilustrul Iohanis…!
Nu vi se invartoșește stomacul?
INTERESANT SI PUTINI CUNOSC ACESTE INFORMATII!
mai 2, 2018 Distrugerea Romaniei, Evrei, Jidani, Mihai Eminescu Evrei, Mihai Eminescu
Implicarea organizaţiilor Jidănești mondiale în obţinerea de drepturi pentrujidanii care invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care jidanii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.
Problema drepturilor ejidanilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.
În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale jidănești. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”, din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.
Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiuneajidanilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În “problema evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa jidănească din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emancipareajidanilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.
În 1873, Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.
În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
Episodul legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada în care Eminescu conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.
În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” ( Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.
Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Precând de la redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite la complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.
Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!
Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir “Buletinul unde va scri cauza admiterii”.
Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.
Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului medical.
Dr. Tomescu nota: ” articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…”
Eminescu a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!
La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului cu morfină şi mercur! – meritocratia.ro
Urmariti va rog si : Cum l-au “imbolnavit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!
Multe alte lucruri interesante despre marele roman Mihai Eminescu si activitatea sa, puteti gasi la categoria: Mihai Eminescu