Petre Țuțea la 80 de ani

Petre Țuțea împlinește 80 de ani de neodihnă a minții, pe care s-a priceput s-o iradieze cu nesfârșit farmec în jurul său, admiratorilor, curioșilor și doritorilor de învățătură ce i-a avut totdeauna ciotcă pe capul său. L-am cunoscut când rândurile acestora începuseră să se mai rărească și nu mi-a fost greu să pricep de ce: Petre Țuțea este omul cel mai obositor din câți am întâlnit. Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat prin biblioteci. Este un veritabil maraton, deși, la prima vedere, cel care aleargă, și singur, este Petre Țuțea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară.

Unii l-au ascultat luni și ani întregi de-a rândul, zi de zi – mai precis, noapte de noapte, siliți la o maximă și neslăbită încordare a minții pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiție și inteligență iscoditoare care este orice ceas petrecut cu Petre Țuțea, obositor cum nu se poate mai mult, căci tot ce spune este neobișnuit de interesant, de pasionant, iar tu, alumn tomnatic și de bună credință dacă ești, ai vrea să nu-ți scape nimic, să ții minte totul, dar nicio clipă de răgaz nu-ți lasă potopul de idei, raționamente, paradoxuri, aporii, probleme, soluții, evenimente, amintiri, snoave, convingeri, îndoieli, întrebări, temeri, nădejdi, încredințări, sub a căror ploaie mintea și sufletul ți se desfată, deschise ca o floare doritoare să se bucure de întreaga revărsare binefăcătoare, într-atât e de mare belșugul minții octogenarului Petre Țuțea.

Nu! Nu reziști ușor în preajma lui Petre Țuțea, obișnuiți cum suntem să vorbim ca să nu spunem nimic! Petre Țuțea nu vorbește, el spune, necontenit câte ceva, obligându-te să asculți și să înțelegi, într-o viteză care te lasă deseori de căruță și atunci ridici două degete și-l rogi pe domnul învățător s-o ia mai pe îndelete.

Teribil de multe are de spus Petre Țuțea. Nu numai amintiri și întâmplări legate de istoria acestui secol pe care-l străbăte – îi urăm – de la un capăt la altul, deși foarte mulți care-l cunosc regretă cel mai mult comoara de memorialistică pe care Petre Țuțea ne lasă s-o pierdem refuzând s-o aștearnă pe hârtie, partea cea mai interesntă constituind-o însă interpretarea ce-o dă Petre Țuțea evenimentelor la care a participat ca spectator și, uneori, actor, dar mai cu seamă poziția sa teoretică, filosofia și îndeosebi filosofarea sa pe cele mai importante teme și momente din istoria gândirii omenești, Platon fiind cel fără cusur, la fel cum Eminescu cel fără de prihană, la fiecare pas având de făcut o completare, o dezvoltare sau o simplă nuanțare cu care te surprinde nu atât prin ineditul ei, Petre Țuțea ferindu-se din principiu, dar fără succes, să fie original – cât mai ales prin consecvența unei înalte idei despre filosofie, despre rostul inteligenței umane, Petre Țuțea reușind să nu rămână robul memoriei sale fantastice, din care a știut să facă simplu instrument al unei inteligențe scăpărătoare, în veșnică neodihnă.

Nu cred că Petre Țuțea a întâlnit vreodată interlocutori pe măsura sa, nici în anii tinereții, când aceștia se numeau Eliade sau Cioran, nici mai târziu, până-n zilele noastre. De aceea nevoia sa de comunicare vie, cu semenii, democratică, omenească, devenind deseori spectacol, spectacol de idei, îl face să fie neobișnuit de deschis în relațiile sale umane, nutrind o generoasă încredere în puterea de înțelegere a omului, a omului simplu, din mijlocul cărora se trage, moștenindu-le istețimea, umorul și răbdarea nesfârșită, infinită, ca și convingerea în imanența justiției istoriei, și ea de cea mai pură sorginte populară, ca și patriotismul său, funciar.

Ușor de abordat, cu Petre Țuțea nu poți discuta decât lucruri importante. Scurtul răgaz al vieții, în cumpănă cu nesfârșitele minuni ale lumii și ale minții omnești, nu-i dă voie să se piardă în fleacuri. Un astfel de fleac va fi fiind și scrisul pentru Petre Țuțea, scrisul care înseamnă, în cele din urmă, o încetinire a gândirii, silită să se desfășoare în ritmul mult mai lent al mâinii scriitoare. Abia în ultimii ani, ajuns la o vârstă la care și Socrate, probabil, cine știe, ar fi consimțit să pună mâna pe condei, Petre Țuțea, spre a scăpa de gura prietenilor și admiratorilor săi, a început să scrie. Și pentru că mulți și pe bună dreptate l-au comparat cu Socrate, îmi fac și socoteala următoare: poate că Socrate n-a scris nimic citind în ochii lui Platon norocul ce l-a avut să dea peste un asemenea discipol. E acesta singurul noroc pe care nu l-a avut Petre Țuțea, altminteri dăruit de soartă din belșug.

Și dacă Petre Țuțea nu are propriu zis dicipoli printre nenumărații tineri ce i-am stat în preajmă, fermecați și tensionați de spectacolul inteligenței sale, asta va fi fiind și pentru că, mai mult decât oricine, Petre Țuțea este cu evidență un unicat, un caz unic, fără egal și fără asemănare, în câmpul literelor românești reprezentând – dacă totuși e să reprezinte ceva, deci pe alții și altceva decât pe sine, sinele său – fiind deci ultimul mare eponent al culturii orale, probând, tulburător, ca un (??? cuvînt ilizibil ???), superioritatea culturii orale, înăbușită sub munții de maculatură, revers de care uităm atunci când proclamăm, cu argumente prea la îndemână ca să nu fie suspecte, izbânda scrisului. Petre Țuțea dovedește contariul: revanșa oralității!

Ion Coja

Post scriptum 2014: Acesta este un text scris în zilele când Petre Țuțea împlinea 80 de ani, la 6 octombrie 1982. Uitasem de el, dar zilele trecute mi-a trimis un Email domnul Adrian Boeru, făcându-mă atent că este ziua de naștere a marelui român. Nu am reușit să marchez acest moment pe site-ul nostru și mă simțeam puțin stânjenit de comoditatea mea. Ieri însă, fără să știu că mai există, ca „un făcut”, am găsit printre hârtiile vechi textul de mai sus, într-o ciornă cu greu lizibilă. Și mi-am adus aminte următoarele:

Am scris acest text în 1982 fără nicio nădejde că va fi publicat vreundeva. O copie a textului, o dactilogramă, am făcut să ajungă la domnul profesor, prin Marcel Petrișor, cred. Altă dactilogramă i-am trimis-o lui Iosif Constantin Drăgan, s-o publice în vreo revistă de-a lui, care apăreau în Italia. Cred că a publicat textul, deoarece la scurt timp după asta mi-a cerut să-i aranjez o întâlnire cu Țuțea. S-au văzut, Drăgan și-a făcut poze cu Țuțea, foarte ceremonios față de bătrân, apoi au discutat subiectul prezentat de mine: publicarea la Editura Nagard a volumului Fragmente, pe care Petre Țuțea îl avea depus la Cartea Românească. Drăgan a promis că o va face, eu urmând să mă ocup de bucătăria editării. Din păcate, a intervenit împotriva acestui proiect D.Z., un mare învățat, pe care nu-l pot numi și patriot sau naționalist din pricina caracterului său, lipsă la apel… Dorea să scoată el un volum la Drăgan și a găsit de cuviință să-1 „torpileze” pe Țuțea. Ce bine i-ar fi prins lui Drăgan ca după 1990 să se poată lăuda că l-a publicat pe Țuțea!… Cum le-ar fi închis cu asta gura la mulți clevetitori, care l-au bârfit și calomniat fără motiv!…

Public textul din 1982, de acum 32 de ani, fără nicio modificare. Am adaus numai două cuvinte, ultimele două: revanșa oralității, ca să fie mai clar înțelesul ultimelor rânduri.

Adaug, întru justa pomenire a lui Petre Țuțea, și scurta sa biografie găsită pe Internet.

N-am putut să nu „fac caz” de domnul profesor în nenumărate ocazii, inclusiv în textele literare în care i-am încredințat rolul de personaj central sau principal. Ultima oară în piesa Pariul Valah.

Dumnezeu să-l odihnească!

w w w . t u t e a . r o
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”
Petre Ţuţea
________________________________________
ACASĂ | VIAŢA | OPERA | FOTOGRAFII | VIDEO | EVOCĂRI | LEGĂTURI | CONTACT

________________________________________
Viaţa
Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:
” A însemnat să fim noi înşine…” (vezi lucrarea Petre Tuţea – Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.
După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate:
„– Tot ce-am suferit – declara Petre Tutea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. (ibidem). Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii:
„– Un Român absolut trebuie să fie legionar”, spunea el. „Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Si Codreanu a avut acest har, a facut o Miscare puternică” (ibidem). Pentru ca tot el să revină şi să adauge:
„– Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român” (ibidem).
Continuu sub observaţia agenţilor securităţii comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, şicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă de lângă Cişmigiu, au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.
Marele român Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 Decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: „Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Tutea a răspuns simplu:
„– Român absolut, asta înseamnă!” (ibidem)