PETRE ȚUȚEA – 25 de ani de la intrarea în eternitatea Neamului – 3 Decembrie 1991

Fericiti cei prigoniti:

Pr. Constantin Voicescu: Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari, Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură.Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.¹ […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți.

Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând.Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”.Tot el spunea că e ”confiscat integral de religia creștină” şi că ”nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare². A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

(Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)

Ioan Ianolide: Petre Ţuţea – Un colos intelectual

Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o

Viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos.Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

Petre Țuțea – Socratele României

Petre Țuțea, Socratele României, cum îi ziceau cei mai mulți, era doctor în filozofie și științe economice. Dintre toți cei care au făcut expuneri, Petre Țuțea era cel mai ascultat, am putea spune chiar savurat, de către întreaga sală. Luările lui de cuvânt erau adevărate prelegeri de filozofie, de cultură generală și delectare spirituală. Pe lângă talentul oratoric, Țuțea își presăra expunerea cu anumite vorbe de duh și snoave, care descrețeau fruntea și deschideau inimile tuturor.

Își luase doctoratul în Germania și reușea să se facă înțeles chiar în probleme de pură filozofie. Cunoscător al marilor filozofi antici – Platon, Plutarh, Socrate, etc. -, jongla cu toți filozofii moderni, mai ales cu cei germani, Hegel, Kant și Nietzsche. Lua parte la toate discuțiile în legătură cu expunerea din ziua respectivă și ședința devenea interesantă prin cele ce spunea Petre Țuțea, și nu prin mărturisirea respectivului.

El a fost și un ziarist de mâna întâi. Țuțea a colaborat și la ziarul ”Cuvântul” al lui Nae Ionescu, la care au colaborat și Mihail Sebastian și alți ziariști cu orientări politice diferite. Spun acest lucru, ca să amintesc încă odată că Nae Ionescu nu condiționa publicarea în ziarul său de orientarea politică a colaboratorilor săi, ci de valoarea ideilor cu care aceștia îmbogățeau conținutul ziarului. Și Petre Țuțea a povestit cum, odată, un prieten cunoscut, ziarist ca și el, l-a întrebat:

”Măi, Petrică, cum faci tu că în articolele pe care le publici la ”Cuvântul”, îi mai dai lui Nae să înghită și șopârle?” La care Țuțea i-a răspuns: ”Nu e chiar așa, Nae sesizează tot, dar îi plac asemenea atitudini!”.

Adevărul este că pe Nae Ionescu, ca și pe Țuțea, nu-i putem asemăna cu altcineva, decât doar cu ei înșiși. (…)

În anul 1940, când ministrul nostru la Moscova era Grigore Gafencu, Petre Țuțea a fost atașat economic al acestei legații. În timpul guvernării legionare, el a funcționat, pentru scurt timp, în cadrul Ministerului de Externe. Nu-l putem număra printre doctrinarii legionari.

Înalt, corpolent și mereu în vervă, Petre Țuțea era, cum se spune, tobă de carte. Am putea spune că era mintea cea mai cuprinzătoare care se găsea în 1964 la închisoarea Aiud. Fusese arestat mult mai târziu decât ceilalți legionari. Cu toate acestea, era uzat de viața din pușcărie. Îi lipsea o mare parte din dantură și din cauza aceasta avea oarecare dificultăți în pronunțarea unor cuvinte. L-am văzut de câteva ori când lua masa. Îi trebuia mult timp să mestece cartilaje, tendoane, cozi și alte asemenea ”subproduse” cum li se spunea în pușcărie unor asemenea resturi, folosite la masa osândiților. Uneori, când nu termina de mâncat în timpul afectat pentru masă, cerea voie gardianului să ia gamela în celulă. De multe ori, nu i se admitea acest lucru și trebuia să renunțe la restul de mâncare.

După eliberare, a vrut să-și publice anumite manuscrise, dar n-a avut acces la nici o editură.Nevoind să-și plece capul, i s-au făcut tot felul de șicane. S-a mers până acolo, încât i s-a înscenat un proces de speculă. S-au folosit împotriva lui tot felul de metode josnice, scoase din sacul fără fund al Securității, în scopul de a-l compromite în fața opiniei publice.

(Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București 1995, pag. 452-453)

“Nea Petrică Țuțea Românul”

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, “Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: “Român! Român de profesie!”. Și “porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: “Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloae, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… “Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloae.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de “Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă.Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi “indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

“Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai “concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese “năprasnic” popa care-i “spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui “conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, “acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei “înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că “cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul “bandit” cu cel de “domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca “marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la “spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul “educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

[…]

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

În fotografie, Petre Țuțea și Emil Cioran pe Calea Victoriei, în anii interbelici

Legaturi:

2. Cele cinci porunci ale crezului naționalist

Într-o plimbare filosofică pe Calea Victoriei, discuția alunecând ușor spre subiectul care pasiona întreaga suflare interbelică – viitorul României, Petre Țuțea o fost întrebat de Nae Ionescu “Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?” Răspunsul lui Petre Ţuţea a fost prompt.

Românul chemat să facă istorie, românul la care merita să se gândească orice voitor de bine pentru Neamul românesc, românul care putea să dea substanță și organicitate oricărui „proiect de Țară” românesc, acel român ideal trebuia

Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Memorabila plimbăreală prin metropola dâmbovițeană trebuie să fi avut loc prin anul 1937, dacă-mi aduc bine aminte.

Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil. Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românes, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori universitari se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!

Ion Coja

Petre Țuțea personaj literar în trilogia ȘEITANII

(fragment, vol. II, capitolul Full, full, full…)

Acești tineri domni, mă ia nea Petrache de odihnit, au
venit la mine cu o propunere. Stați numai cinci minute, să vă cer
părerea și dumneavoastră…
Dar poate că pe dînșii nu-i interesează părerea mea,
domnule profesor. Se pare că chiar așa și stau lucrurile…
Nu vreau să deranjez! Și chiar aș pleca, dar nu știu cum să fac.. Profită de ezitarea mea și continuă, mirat el însuși de ce spune: Dînșii vor să facă un act

de disidență, de protest, adică eu să-l fac în fruntea lor și a
colegilor lor. Câți sunteți?
Destui! Putem ocupa strada din fața oricărei ambasade…
Și ce veți face acolo? Vom striga lozinci, vom avea și lozinci
scrise… Și vom da citire scrisorii dumneavoastră către guvernele
lumii! Către ONU, către… Nu se poate să stăm așa, toată Europa
se mișcă… La noi, de la Paul Goma nu s-a mai întâmplat nimic!
Sunt mai mult de 10 ani! Mai mare rîsul… Chiar și la Chișinău, ați
văzut ce se întâmplă!
Ce părere aveți, domnule profesor?
E lucru mare ce fac românașii noștri la Chișinău! Au
declanșat începutul sfârșitului! Și nu acum, ci de vreo doi ani!…
Sunt nemaipomeniți! De unde te așteptai mai puțin!… Ce zici,
domnule Șeitan?
Mi-ar plăcea să văd scrisoarea pe care… Mor de curiozitate!
Scrisoarea mea? …Păi i-am trimis una lui Nicalai în 65! O
mai fi bună?… Alta n-am mai scris!
Dacă nu vă supărați, noi am făcut o scrisoare, dumneavoastră
doar s-o semnați! Să vă asumați…
Dragii moșului, să semnez ce ați scris voi?!…. Tușește
încurcat, dar buna creștere îl oprește să le arate ușa! Dați-i
domnului profesor scrisoarea, s-o citească și să hotărască
dumnealui ce să fac!…
Poate o semnez și eu, eu de colo! Unde-i domnișoara?
Mi-au întins-o, scrisă de mână, un scris frumos, chiar
caligrafiat. Al cui e scrisul? Mama unui coleg… Citesc primele
rânduri, prima jumătate de pagină, și mă opresc. Domnilor, e bine
scris, dar nu e pe calapodul domnului profesor… Treaba asta cu
drepturile omului… Știți cum e în viață? Când intră în ea, unii se
uită în jur și întreabă eu ce am de primit, ce e de apucat pe aici?
…Alții, se uită în jur și întreabă eu ce am de făcut?…
Dumneavoastră ce credeți, din ce categorie face parte domnul
profesor Petre Țuțea?… Întrebați-l!
…Și mă întorc grijuliu la frumoasele slove aliniate perfect.
Nu mă surprinde decât frumusețea uitată, din altă viață, a
caligrafiei. Am impresia că este scrisă cu pană de gâscă înmuiată
în călimară… Aproape că nu mai pot urmări ideile, fascinat de
volutele bine stăpânite, de tușa peniței mereu crescătoare sau
subțiindu-se ca un fir de paing, urmând parcă accentele din cuvînt,
dintr-o rostire atent articulată, cultivată de câteva generații bune
de cărturari modești și țapeni pe ce știu…
N-a fost cumva directoare de liceu mama colegului vostru?
Nu, nu cunoaștem problema. Așa i-au zis, problema… Jenant!
Citesc mai departe, ușor iritat, și la un moment dat realizez
că așa cum stau, în mijlocul camerei, cu foile scrisorii într-o mână,
cea dreaptă, iar în stânga atârnat de sacoșa grea de atâtea mii de
calorii, trebuie că arăt ca întruchiparea inadecvării, monument
șleampăt al nepotrivirii… Al inoportunității… Dar nu mai e niciun
scaun pe care să mă așez.
Aveți prea multe expresii luate de la Europa Liberă… S-ar
zice că domnul profesor îi ascultă ca pe Evangheliști… Iar domnul
profesor nu a avut niciodată radio! Ba am avut, când am lucrat
sub comanda lui Gafencu. Era obligatoriu!…
Dragii mei, nu e rea scrisoarea, dar, până aici – și eram la
foaia a doua din trei, nu i se potrivește domnului Țuțea. Domnul
Țuțea consideră că și popoarele sunt tot de două feluri, unele
care sunt cu mintea chitită numai la drepturi, la ce pot apuca și
pune deoparte, iar altele cu vocația dăruirii de sine, oameni care
se știu datori pentru norocul de a se fi născut! Și vor să plătească
în vreun fel acest dar de neprețuit care este viața, ființarea ca om,
ca român, ca muscelean. Domnul profesor Țuțea se consideră
atât de norocos, că nici gând să mai vrea ceva în plus! Ce? …Ce
ziceți, domnule profesor?
Da, aprobă superiorul conventului Cișmigiu, cam așa i-am
răspuns și ziaristului acela rus, venit însă de la un ziar occidental,
mi l-a adus Aurel Dragoș Munteanu, că i-a cerut rusnacul să vadă

ce este mai interesant de văzut în România. În România și în tot
Estul Europei, l-a corectat Aurel Dragoș…
În tot estul sau în tot restul Europei, bag și eu, ca să nu ies
din joc. Nu mă bagă nimeni în seamă. …Și a aterizat cu tovarășul
rus la mine, aici, unde stați dumneavoastră! Iar când m-a întrebat
cum e cu drepturile omului în România, le respectă Ceaușescu
au ba?, zic, dar de ce mă întrebați pe mine? Pentru că știu că ați
făcut 20 de ani de temniță grea!
Au fost numai 13, în două tranșe! Dar temnița știi
dumneata de ce a fost grea? Nu pentru că mi-a nesocotit dreptul
la libertate, ce?!, Socrate întemnițat și condamnat la moarte nu a
fost liber să rostească cele mai cumplite lucruri pe care le-a spus
cineva vreodată?… Noi, acolo, în temnițele comuniste am gândit
și am spus tot ce am vrut! Dar sufeream la gândul că anii noștri
cei mai buni, mai tari, suntem împiedicați să-i punem în valoare
ca să ne mai plătim din datorii… O cartă nu a drepturilor, ci a
datoriilor, a obligațiilor cu care te încarcă condiția de om, asta
ne trebuie! Asta cere un om puternic și un popor cu conștiința
menirii sale!… Are poporul român conștiința menirii sale?… O
are, cum mama dracului să n-o aibă, dar nu tot timpul, ceas de
ceas. Popoarele sunt ca oamenii, din când în când mai merg și la
budă!… Mai trag și un pui de somn! Mai ales când li se urcă la cap
carta drepturilor omului!…
…Cunoșteam povestea. A câta oară o auzeam?! O mia oară
și tot nu mă mai săturam. Dar de data asta… Puteam să plec?
…Însă mă ținea pe loc teancul subțirel din mânăria mea. Nu
se făcea să nu citesc până la capăt sau măcar să mă prefac că.
Mda, zic, bine zis, mormăi eu în barbă… Mda… Da, măi, băieți… E
un text bun, domnule profesor! Una peste alta! …Zic să-l semnați!
Îl semnez și eu, măi, băieți, dar nu în momentul acesta…
Mereu nu-i momentul!, se ițește unul dintre flăcăi.
…Momentul potrivit este o singură dată! Trebuie căutat și
percutat atunci! Altminteri, iese o frumoasă intenție eșuată. Mai

e și locul! Povestea cu ambasada… Care ambasadă? A URSS sau
SUA… Ce ziceți, domnule profesor?
Adică marile caiafe! De la care ni se trage tot răul… Acolo ați
găsit voi să mă expuneți în public?! …Islanda n-are ambasadă?
Mai degrabă acolo să demonstrați!… Fac și greva foamei pe
trotuarul din fața ambasadei islandeze, dacă este nevoie! Nu ne-au
făcut niciun rău! Dar să-l pârăsc pe hoț la însuși hoțul hoților,
cum vine asta?!
Eu vă propun să mai lăsăm să treacă câteva zile… Aveți
o copie? Aș mai lucra puțin la text. Sunt și câteva greșeli de
punctuație… Ziceți că mă cunoașteți? Da, de la Marian Munteanu.
Aha, voi de-ai cui sunteți? Ne-a adus părintele Ioan Alexandru.
Exact așa i-a spus poetului și profesorului, părintele… I-ați arătat
scrisoarea? Nu. Nu mi se pare în regulă…
Nu dau însă importanță și le povestesc de Cioran, ce a zis
despre ei, cum i-a lăudat în tot Parisul, la Eugen Ionescu, la Matila
Ghica, la Horia Vintilă, la toți românii, numai de voi se vorbește
în tot Hexagonul, cum v-ați adunat ca puii pe lângă cloșcă…
Cere detalii domn profesor, iluminat de veștile neașteptate.
Emil a zis așa? …Dar nu am timp, ne vedem zilele următoare, să
fie de față și bădia Simion Ghinea… Am multe de povestit. Acum
trebuie să rezolv găina asta! Voi n-o vreți, măi băieți? Ce să facem
cu ea la cămin?!… Măcar brânza!… Cum e mâncarea la cantină? Nu-i
rea, merge. Vă dă pâine destulă? Pâinea e la discreție. Câtă vrea
fiecare!… Ah, păi atunci e aur curat!… Dacă-i pâine la discreție…
Asta se cheamă sindromul foamei de Aiud!… 13 anișori?
Dar de ce se zice că-i arestează pe țăranii care cumpără
pâine de la oraș și o duc la ei în sat?! Cine zice? La Europa Liberă?!
Nu-i arestează, dar le-o confiscă!… Măi, băieți, ne vedem și mai
vorbim! Luați de la părintele Ioan, da, așa îi spunem și noi, la
facultate, părintele, luați de la sfinția sa numărul meu de telefon,
poate ne vedem cu toții undeva și vedem ce facem cu scrisoarea
asta. Dar să n-o lăsați la domn profesor, nu e bine să țină în casă

așa ceva. Mă înțelegeți? Sper că m-au înțeles, mă precipit spre
scară, nu-mi dau seama de ce nu mai puteam suporta să stau în
incinta aceea, deodată sufocantă…

4. Petre Tutea despre „Triumful aparențelor”!

Triumful Aparenţei
Petre Ţuţea

Triumful aparent al sofisticii în lumea modernă sau caricatura utilă a realului

Desigur, nimic nu poate pleca de jos în Sus, spre „Absolutul Divin” (Natorp), ci coboară de Sus în jos, spre omul istoric, care devine, aproximând sau rătăcind; şi nici aceste forme nu-i aparţin, fiindcă în calitate de creatură nu-şi aparţine. Aşa se mişcă în: „Civitas terrena sive diaboli” a Sf. Augustin, care nu poate ieşi de sub atotputernicia divină. Nici Satan, în iluzoria lui cetate, chiar când isprăvile sale îmbracă, pentru ochiul neavizat, forma iluzorie a minunii, nu poate ieşi de sub această atotputernicie. Omul demiurg – satanizat crede că este creatorul istoriei profane. Această istorie profană ne arată, însă, că autonomia lui iluzorie, ieşit fiind de sub puterea luminii absolute, este fără ieşire. Creşte aparent şi, deci, neadevărat. Omul autonom, plăsmuitor iluzoriu de istorie, poate fi alcătuit sumar din termenii: imaginaţie, intelect, intuiţie presupus pură şi intuiţie sensibilă. Aşa cum nu cunoaşte niciodată deplin, nu se poate nici autocunoaşte deplin, adică nu se poate autodesăvârşi. Trăieşte permanent iluzia autoperfectibilităţii.

***
Viziune creştină

Dumnezeu trinitar. Un Dumnezeu nedistributiv, ca în teologia apofatică, este de neconceput, cum este de neconceput în viziune panteistă. Hegel îi face imputare lui Spinoza că practică acosmismul, adică natura nu există fără Dumnezeu. La ce serveşte prezenţa necesară a Divinităţii în univers dacă poate fi asimilat cu substanţa indefinibilă, lumea fiind alcătuită din modurile ei? De altfel, Dumnezeu nepersonal, aşa-zisa dezantropomorfizare, contravine misterelor, al teandriei şi al trinităţii, mistere eliberatoare din mărginirea omului aici şi din înlănţuirea cosmică. De la Dionisie Areopagitul până azi, teologia apofatică are caracter metafizic şi este incompatibilă cu misterele de mai sus.

Creaţia ex nihilo – Demiurgos. „Demiurgul”, în Timeul lui Platon, este Dumnezeu, supremul artist, făcând lumea prin introducerea determinării, a ordinii şi binelui, într-o materie prin ea însăşi nedeterminată şi instabilă. Demiurgul nu e creator, căci el nu face lumea din nimic (ex nihilo), necreând nici materia (Goblot).

Materia. Lumea vizibilă, multiformă, a cărei unitate este divină, nu materială. Creaţionismul motivează această unitate divină a lumii.

Omul. Este vorba despre eternul om religios, existent în triunghiul Dumnezeu – univers – om. Nu poate fi vorba, în viziunea creştină, de omul istoric, care vieţuieşte absorbit de utilităţi şi plăceri în afara acestui triunghi. Privit corect, omul istoric este o caricatură a omului etern, cum am spus în alt context; face nefăcând şi ştie neştiind. Cu această mască grotescă se desfăşoară sub ochii noştri.

Raţiunea. Lumina naturală a omului, supusă sau opusă înţelepciunii divine. Nu poate fi gândită. Stoic, fiindcă nu există o raţiune cosmică şi raţiune umană ca parte a ei şi nici panteist, fiindcă nu izvorăşte din natură. Raţiunea omului primordial a devenit lumină naturală din păcat, în cadrul căreia au apărut:
– Lumea primordială.
– Lumea păcatului.
– „Felix culpa” a Sf. Augustin.
– Redempţiunea. După Sf. Augustin, păcatul originar constituie o „felix culpa”, fiindcă a prilejuit venirea Mântuitorului.
– „Civitas Dei” e eternitate, nu infinit, istorie sacră şi nemurire, adică prezenţa celor două lumi ierarhizate.
– „Civitas terrens sive diaboli” e istorie profană, tradiţie profană, omul absolutizat de timp şi spaţiu.
– Judecata de Apoi, ca principiu mişcător al istoriei lumii şi omului; eschatologia ca sens al existenţei globale şi umane, ca depăşire a antropocentrismului sofistic şi istorismului profan.

***

Sofistica

Cred că se poate afirma că aşa-zisa autonomie, adică antropocentrismul ca poziţie globală faţă de viaţă şi lume; un alt termen, umanismul de toate nuanţele, are izvorul în sofistică, cum a arătat F.C. Schiller în lucrarea lui despre umanism. În lumea de aici, certitudinea se află în triunghiul Dumnezeu – univers – om, în care se situează adevărul „secundum fidem”, prefigurarea celui de Dincolo şi în care polarităţile şi procesele dialectice nu au sens, neducând la unităţi reale, care nu se află în „calea omului”, analiza şi sinteza, observaţia şi generalizarea, mai precis, deducţia, inducţia şi reducţia, adică logicul nedepăşind formalul util şi orientator.
Adevărul, ca unitate reală, nu se află căutând, ci primind prin har, cum ne arată aleşii. Justul trebuie înţeles vocaţional şi obiectic, punctând constant timpul şi spaţiul, cum ne arată teologia, matematica şi dreptul. Astfel, ne situăm în mistica ordinei şi ierarhiei, opusă sofismelor egalitare. Sofistica ne îndreptăţeşte să ne întrebăm dacă relaţiile care funcţionează înăuntrul ei au un rost în viziunea realistă a vieţii şi lumii, spre exemplu: real – ireal, aparent – fictiv, autonomie – heteronomie, subiectiv – obiectiv, relativ – absolut, eficacitatea ficţiunilor raţional construite.
Acest limbaj uman semnifică gnoseologic ceva, duce la adevăr sau ascunde oglindirea utilă sau eronată a aparentului. Fie ea, această oglindire, justă ori eronată a Realului, întrebarea, căutarea, intuiţia şi soluţia, aceste moduri ale omului, devin şi ele reale sau imaginare, ştiut fiind că creatura întreabă, caută, meditează, soluţionează şi alcătuieşte, sau primeşte, predeterminat, într-o lume şi ea predeterminată, creată. Constanţa omului este oglinda realului relevat sau a aparentului în acelaşi fel. Faţă de această poziţie realistă, împotriva căreia se situează şi Kant, conştiinţa teoretică, practică şi tehnică sofistică se crede plăsmuitoare de ficţiuni care operează asupra aparentului, logica omului autonom îndepărtându-se de Real şi înlăturându-l ca fiind inutil şi incognoscibil. Interdependenţa factorilor gnoseologici subiect – obiect şi tensiunea polară a acestora au vreun sens? Realul depăşeşte speculaţiile dialectice ale raţiunii presupus autonome, fiind transcendent în esenţă şi îmbrăcând forma dogmatică a revelaţiei. Omul, la scara lui, nu poate afla adevărul; mirarea, nevoia, întrebarea, căutarea şi soluţia – care de fapt nu-i aparţin – speculaţiile lui nu pot înlocui primirea. Sofiştii sunt antirealişti, dizolvând tradiţia şi obţinând o autonomie iluzorie.

În acest context trebuie examinate cartezianismul şi criticismul kantian. Cu alte cuvinte, spiritul critic, această opoziţie a omului faţă de isprăvile sale, corectează aparent şi, raportat la viziunea realistă, constituie un joc pe loc al omului rătăcitor. Şi dacă adevărul este primit prin revelaţie, pasiunea adevărului de care vorbeşte De Broglie nu duce la el, aşa cum am mai spus în alt context.

***

În antropologia creştină, omul nu se caută, nu se intuieşte, nu se descrie, nu se autodefineşte, fiindcă primeşte dogmatic, prin credinţă şi har, datele necesare cunoaşterii naturii sale. Omul creştin ştie că nu se poate autocunoaşte, ca şi cel socratic, şi nu se poate cunoaşte deplin. Acum, fiind vorba despre triumful aparent al sofisticii în lumea modernă, pentru a cunoaşte termenii gândirii sofistice, consemnez şi alte antropologii potrivite cu termenii acestei gândiri sofistice. În acest sens, înainte de a arăta antropologiile amintite, evoc două formulări ale omului căutător şi intuitiv, având caracter sofistic. „Omul a fost întotdeauna când stupid, când inteligent” (Mefistofel, cit. de Sombart în Vom Menschen), „Omul este un animal stupid, lubric şi răufăcător” (Schopenhauer).
„Antropologia este ştiinţa despre om, dacă o considerăm filosofic sau ştiinţific, şi în această antropologie omul este situat în relaţiile lui cu Divinitatea, lumea, semenii şi sine însuşi”. Apoi, relaţiile: etnic – uman (rase, neamuri, simbolici – limbaje, vocaţii etnice), autonomie – heteronomie, subiect – obiect, semn – lucru, imagine – lucru, formă – conţinut, logic – empiric, vizibil – invizibil, creaţie – imitaţie, spiritul şi materia sunt în triunghiul: Dumnezeu, lume şi om. Fără legarea acestor termeni se face istorie profană. Sau, cum spune Sombart, „Natura este opera lui Dumnezeu, cultura este opera omului, opusă naturii”. Este acea „Civitas terrena sive diaboli” a Sf. Augustin, ale cărei forme, stiluri sau structuri sunt imaginate, nu real alcătuite, de „omul muşcat de inimă de şarpele demiurgiei” (Nae Ionescu).
Subiectivismul caracterizează spiritul sofistic grecesc, iar în lumea modernă, idealismul şi umanismul, forme asemănătoare cu el. Sub raportul veracităţii, aceste poziţii falsifică lumea interioară şi exterioară, acoperite de util şi comod, mutând relativist falsele citiri mitologice în filozofie, ştiinţă şi artă; cu alte cuvinte, simbolica umană exprimă un joc uneori relativ util sau comod între logic şi empiric. Dar nici utilul, plăcutul şi comodul nu aparţin creaturii, cum am mai spus. Şi conştiinţa teoretică a omului modern a ieşit sofistic din sfera mistică a explicaţiei. Adevărul este exterior gândirii omului autonom. Fiindcă omul se consideră când o creatură – prin credinţă -, o fiinţă creată de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, când se caută, se intuieşte, se descrie şi se autodefineşte neconcludent. Voi consemna antropologiile corespunzătoare. Mai înainte, însă, voi cita câteva autoformulări ale omului care s-a căutat, pentru a ilustra natura neconcludentă a intuiţiei şi căutării:
-„Omul este o fiinţă bipedă şi fără pene” (Platon, cit. de Sombart)
– „Omul este zoon politikon” (Aristotel)
– „Animal hoc providum, sagax, multiplex, acutum, memor, plenum rationis et consilii, quod vocamo hominem” (Cicero)
– „Das ebenbild Gotes” – Imagine aidoma Divinităţii (Creştinism)
– „Homo, a veteribus sapientibus, ita definitus est: homo set animal rationale, mortale” (Sf. Augustin)
– „Omul e cea mai jalnică şi mai plăpândă dintre toate creaturile, ataşată şi ţintuită de rău şi se vede, prin imaginaţie, planând deasupra lumii, iar pământul aducându-l sub picioare” (Montaigne)
– „O trestie, cea mai slabă din natură… dar trestie gânditoare” (Pascal)
– „Animal producător de unelte” (B. Franklin)
– „Un animal depravat (corupt, stricat)” (J.J. Rousseau)
– „Animalul cu mers drept” (Herder)
– „Animalul care se poate desăvârşi” (Kant)
– „Fiinţa care vrea (în timp ce toate celelalte lucruri trebuie)” (Schiller)
– „Omul – primul dialog pe care natura îl ţine cu Dumnezeu” (Goethe)
– „Animal bătăuş; lui îi este bătaia tot atât de firească ca animalelor care sfâşie, muşcatul şi celor cu coarne, împunsul” (Schopenhauer)
– „Făptura care are experienţă” (Th. Waitz)
– „Animalul care promite, animalul bolnav, monstru şi supraanimal” (Nietzsche)
– „Făptura care poate spune nu, sau ascet al vieţii; se admite aproape în întregime că pentru animal nu există abţinere şi renunţare la plăcere” (Specificul uman şi raportul său cu restul naturii, Yoss. Mack)
– „Cel care poate nega”. Scheller spune că „omul este şi căutător al lui Dumnezeu” (Max Scheller)
– „Cel ce-şi refulează instinctele” (S. Freud)
– „Animal gânditor” (L. Klanges)
– „Animal care se minte pe sine” (Paul Ernst)
– „Cel ce-şi face sieşi rău” (N. Hartman).

Această listă de aşa-zise definiţii, spune Sombart, poate fi arbitrară, extinsă, încheind-o el cu una pe care o consideră importantă: „Omul este o creatură care se plictiseşte”. Definiţiile umoristice sau ştiinţifice nu le mai consemnez. Sunt suficiente formulările de mai sus pentru a arăta roadele neconcludente ale intuiţiei şi căutării. Şi acum consemnez antropologiile:

Antropologia religioasă – creştină. „Omul fiind o fiinţă creată de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa” (Facerea), nu cuprinde: mirarea, curiozitatea, căutarea, intuiţia, conceptul, definiţia, descripţia, sistemul, doctrina, punctul de vedere, ci revelaţia în forma dogmatică a esenţei umane, singura compatibilă cu sensul şi demnitatea omului.
Celelalte antropologii aparţin filozofiei, ştiinţei şi artei, adică acelei căi a omului şi, fiind legate de căutare şi intuiţie – indiferent de relaţiile subiect – obiect, logic – empiric, autonomie – heteronomie, prin prezenţa determinantă a omului autonom, întrebător şi căutător, li se poate conferi caracter relativist – sofistic. Existenţa acestor antropologii, însă, atestă relativitatea conţinutului lor. Consemnez:
– „Antropologia filozofică”
– „Antropologia ca ştiinţă a spiritului”
– „Antropologia ca ştiinţă naturală”
– „Antropologia social-politică”
– „Antropologia economică”
– „Antropologia estică” (Artele)
– „Antropologia etno-istorică” (Popoarele).

Este, de asemenea, necesară pentru înţelegerea termenilor sofisticii şi a modalităţilor aplicării acestor termeni în alcătuirea antropologiei izvorâte din conştiinţa teoretică a omului autonom şi cunoaşterea diferitelor psihologii. Desigur, rareori, sau poate niciodată, omul autonom este înţelept, modelul moral fiind reprezentat de sfânt şi, deci, nu se poate vorbi la acest nivel de omul pur. El nu este creator (acest om autonom): – „zeul este creator şi omul, imitator” (Platon). NU este legiuitor propriu-zis, legităţile lumii interioare şi exterioare nu-i aparţin, ele putând însă purta acest nume dacă oglindesc arhetipurile, aceste metode transcendente la care poate participa prin har. Imaginaţia, intelectul şi intuiţia, aceste inexplicabile facultăţi sufleteşti îi pot produce iluzia autonomiei.
Geniul, marea iluzie a omului creator, este, după Kant, un favorit al naturii şi Kant îi atribuie forţei plăsmuitoare, prezente în artă, la nivelul plăcerii, nu al ştiinţei, adică la nivelul folosului. Sediul genialităţii la acest autor este lucrarea: „Die kritik des Urteilskraft” (Estetica). Nu se poate vorbi însă de geniu religios. Acest lucru este explicabil prin doi gânditori: prin Kant, care îl leagă de natură şi prin Nietzsche, care a voit să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu el. Omul autonom îşi închipuie că face: gnosologie, logică şi etică; lui aparţinându-i axiologia – sfera opţiunilor şi metafizica – sfera extrapolărilor ilegitime în transcendenţă. Dorinţa, aspiraţia, idealul şi preferinţa nu sunt termeni religioşi. Am spus odată că psihologia este tot, afară de eternitate. Şi totuşi, pentru înţelegerea termenilor sofisticii şi rătăcirile omului aici, – căruia nu-i aparţine nici utilul, nici comodul – este necesară cunoaşterea câtorva psihologii:

Psihologia ca mistică a sufletului. La acest nivel se poate vorbi legitim de fapte sufleteşti, numai sufletul substanţial putând motiva legile psihologice. Altfel, reflexologie, adică înlăturarea lumii interioare prin senzorialitate animalică. Se poate numi psihologia, adică ştiinţa sufletului, ştiinţă fără suflet? Nu. Apoi, nu se poate vorbi de Adevăr la nivelul relaţiilor senzoriale cu mediul?

Psihologia ca metafizică a sufletului (Pfänder) e o mişcare gratuită a spiritului speculativ.

Psihologia raţională-reflexivă (Renouvier). Gândită consecvent, constituie un constructivism arbitrar, un intelectualism neconcludent, intelectul având sens ca „însuşire a sufletului gânditor” (Platon).

Psihologia experimentală (Wundt). Fenomenele lumii interioare, cognitive, volitive şi afective, considerate de ele însele şi în relaţiile cu lumea exterioară, fără suflet, legităţile implicate determinând fapte, fals denumite sufleteşti. Ne găsim astfel în prezenţa hermeneutului rătăcitor, captiv al faptelor şi limbajului.

Psihologia ca ştiinţă a spiritului. Ţin să repet de la început o formulare pe care am făcut-o în alt context asupra spiritului omului autonom în lume şi extramundan. Toate poziţiile lui spirituale; spiritualism, idealism, criticism, materialism, raţionalism, empirism, empirio-criticism, fie că se pronunţă asupra constantelor existenţei, asupra devenirii, asupra scopurilor lui, sau finalităţii ultime, sunt neconcludente, nedepăşind utilul, comodul, gratuitul, ipoteticul şi rătăcirea. Aceasta este situaţia filosofiei, ştiinţei, artei şi tehnicilor omului. Cum a spus Alcmeon din Crotona, că „omul nu poate lega începutul şi sfârşitul; apoi, conştiinţe sigure despre lucrurile invizibile şi trecătoare au numai zeii, oamenilor fiindu-le permis să încheie neconcludent”. La vremea lui era potrivit, iar astăzi, mutatis mutandis, faptul se petrece prin divinitate. Prima observaţie care se poate face asupra ştiinţelor spiritului este că denumirea lor nu este acoperită de conţinutul lor.
Dacă „Geist” înseamnă intelect, atunci aceste ştiinţe ar trebui să conţină o poziţie constructivistă, adică proiectarea lumii interioare asupra ei înseşi şi asupra lumii exterioare, poziţie exclusă de Dilthey, care leagă sufletul intelectual de cultura epocii, de aşa-zisul spirit obiectiv, cultura singură având conştiinţa de sine şi a scopurilor sale. „Istoricul are de-a face cu impulsurile interne ale culturii pentru a se ridica la conştiinţa de sine şi a-i întări, astfel, mişcarea culturală în scopurile şi energia voinţei sale. El este creatorul gnoseologiei, ştiinţelor spiritului, a căror autonomie, după obiect şi metodă, este opus ştiinţelor naturii” (cit. Schmidt).

După conţinut şi după atitudine, cum ne arată termenii gnoseologici, nu poate fi vorba de metodă, chiar de această cale imperfectă a omului care nu depăşeşte utilul, plăcutul, ipoteticul şi alcătuirea instrumentelor în lupta de adaptare. Iar explicaţia pe care el o atribuie ştiinţelor naturii nu are sens. Aceasta fiind exterioară omului cercetător prin natură şi transcendenţă; omul singur se mişcă între folos, plăcere şi aspiraţie. El constată, pur şi simplu, dar nu explică. „Se numesc ştiinţe ale spiritului acele ştiinţe care au ca obiect procese şi alcătuiri spirituale, aşadar, psihologie, istorie, filozofie, sociologie, teologie, etică, estetică. Sarcinile lor încep acolo unde omul este, ca subiect volitiv şi cognitiv, un factor esenţial al fenomenelor. Dilthey defineşte ştiinţele spiritului ca totalitate a ştiinţelor care au ca obiect realitatea istorico-socială. Sarcina lor este aceea de a retrăi manifestările acelor libertăţi, de a le cuprinde cognitiv (ca să le conceapă şi să le înţeleagă” (Cit. H.Schmidt).

În „Psihologia ca ştiinţă a spiritului”, „Sarcina propriu-zisă a ştiinţelor spiritului este înţelegerea şi, prin aceasta, explicarea relaţiilor vieţii sufleteşti ale individului şi ale grupurilor ca ultime unităţi psihice, luate în considerare numai ca alcătuiri cu sens, motive, tendinţe volitive, atitudini, poziţii morale. Cercetarea acestor structuri este sarcina psihologiei ca ştiinţă a spiritului (Vierkandt)” (cit. de acelaşi).

„Ce poate să fie omul, află el numai prin istorie”… „Istoria are de-a face cu oameni ca întreguri sufleteşti, structuri sau ca elemente ale lor.

Acestea nu pot fi concepute ca alcătuiri ale unei psihologii constructiv-explicative. Lângă ele trebuie să apară, de aceea, o psihologie descriptivă, analitică, intuitivă, care caută să analizeze retrăind structurile unui individ sau ale unui timp. Interacţiunile indivizilor în acelaşi timp, ca raporturi existenţiale şi semnificative («sisteme culturale») spre exemplu: economie, drept, sunt concepute în continuă evoluţie”. (cit. de H.Schmidt).

Omul, deci, construieşte în stilul ştiinţelor spiritului realitatea istorică. În primul rând, însă, nu există realitate istorică, ciclurile ei desfăşurându-se, cum spune Spengler, sub semnul entropiei. Apoi, realitatea nu se poate construi, ci constata util sau ipotetic. De altfel, este inaccesibilă spiritului cercetător, cunoaşterea ei îmbrăcând forma dogmatică a revelaţiei.
Istoria, dacă nu se desfăşoară în mod necesar din primordii, la scară umană înseamnă devenirea omului şi a naturii. Şi, cum a spus Parmenide: „Tot ce devine nu este”. Psihologia analitică şi descriptivă poate fi raţională, dar nu intuitivă. Intuiţia, acest contact nemijlocit cu lucrurile, nu permite analiza.
Desigur, intuiţionismul – intuiţia pură e o iluzie, existând numai intuiţie sensibilă – nu duce la real, rămânând în „antecamera cunoaşterii” (Rickert), aceasta fiind scara omului.
Realul este transimaginar, transraţional şi transintuitiv şi, aşa cum am mai spus, poate îmbrăca forma dogmatică a revelaţiei: spiritul uman poate participa la el prin har, cum poate participa la lumea ideilor platonice.
Şi trăirismul prezent în ştiinţele spiritului, concepute de Dilthey, adică la scara omului, rămâne în „antecamera cunoaşterii”, cu excepţia trăirii mistice ce stă sub semnul revelaţiei.
Întregurile nu pot fi imaginate, gândite sau intuite ca atare. Postulatul metafizic al lui Aristotel: „Întregul premerge partea” nu poate fi demonstrat. El poate doar motiva creaţionismul, dacă este mutat în mistică. Ce poate face însă omul neinspirat? Necunoscând întregul, îl poate cerceta, descompune, fără a-l putea recompune, însă, cum spune Claude Bernard despre corpul omenesc, condiţionând valoarea cercetărilor fiziologice de plecare de la întreg la părţi. Întrebându-se ce este corpul ca întreg, după ce l-a descompus, spune că este un fruct al evoluţiei. Deci nu comportă nici măcar o definiţie această formă a nivelului de jos al cunoaşterii logice. La fel se poate spune despre structuri. Ca întreguri, sunt date ontice, descrierea lor având un caracter constatator, nu explicativ. Implicaţiile axiologice în ştiinţele spiritului ne arată în plus că nu sunt ştiinţe propriu- zise şi că pot fi situate în domeniul artelor prin inutilitatea lor manifestă şi prin natura judecăţilor de valoare care situează spiritul în viitor, depărtându-l de aparentul imediat şi, cu atât mai mult, de realul propriu-zis. Ce se poate constata în ştiinţele spiritului concepute de Dilthey şi, deci, şi în psihologie ca ştiinţă a spiritului? În afară de termenii om şi istorie, care relativizează tot, neclaritate, incongruenţă şi incompatibilitate în terminologia alcătuitoare.
Reflexologia

Bechterew numeşte reflexologie „ştiinţa cercetării obiectiv biosocială a personalităţii umane în mediul său fizic, cosmic şi social”. Ea trebuie să înlocuiască psihologia care lucrează cu concepţii şi noţiuni subiective, unde este vorba de cunoaşterea personalităţii umane străine, nu proprii; ea este aproximativ ceea ce este behaviorismul” (cit. de H.Schmidt).
Or, comportamentul uman, la scara omului, este determinat de principiul sociologic: „unus homo, nullus homo”, dar nu poate fi determinat reflexologic, reflexologia însemnând animalism, fiindcă relaţia între individual şi social este alcătuit din raportul dintre conştiinţa socială şi cea individuală. Desigur, nimic explicativ la acest nivel biosocial, ci simple constatări care pot fi relativ utile şi comportamental, şi orientatoare. Se vorbeşte de psihologia socială şi individuală, dar, dacă psihologia este ştiinţa sufletului unui gânditor, nu se poate vorbi de psihologie propriu-zisă la nivel reflexologic. Omul fără suflet este un animal determinat de instincte şi de forţe mecanice biosociale.

Behaviorism

Termenul vine de la cuvântul englezesc behavior = comportament, o direcţie a psihologiei apărute în special în America şi care voieşte să facă abstracţie de stările psihice interioare, având în vedere numai atitudinea oamenilor şi animalelor. În fapt, nu există nici o concluzie constrângătoare privind existenţa unei conştiinţe. Putem însă numai să spunem, în anumite cazuri: „animalul (sau omul) se comportă astfel ca şi cum atitudinea sa ar fi însoţită de conştiinţă” (Watson, cit. de H. Schmidt).
Prin înlăturarea conştiinţei, deci, ne aflăm într-un „animalism manifest”. Aşa că nu se poate vorbi de psihologie propriu-zis. De altfel, omul modern, în afară de sacerdot şi credincios, s-a mutat în biologie.

Am înşirat antropologiile cunoscute şi psihologiile cunoscute pentru a arăta limitele gnoseologice, etice şi axiologice ale omului autonom care caută, vrea să se autocunoască şi să se autostăpânească. În fond, este omul sofistic ca „măsură a tuturor lucrurilor” sau, cu alte cuvinte, concepţia antropologică a sofisticii greceşti mutată în umanismul modern. Oricât de utile şi comode sunt rezultatele autocunoaşterii umane şi cunoaşterii naturii, un spirit avizat poate afirma că, la nivelul omului şi al naturii, nu există nici un adevăr. Termenii adevăr şi explicaţie s-au topit în lumea constatărilor şi aproximaţiilor, aceşti termeni fiind transcendenţi în esenţă. În acest sens, adevărul s-a mutat în teologie. Aspiraţia unificării ştiinţei şi artei în conştiinţa religioasă este iluzorie, cele două cetăţi augustiniene, „civitas Dei et civitas terrena sive diaboli”, desfăşurând o luptă istorică neîmpăcată, cu triumful cetăţii lui Dumnezeu.

Protagoras

Spiritul sofistic înseamnă autonomia eului constructor. Umanismul modern înseamnă acelaşi lucru sau, cu alţi termeni, omul nu trebuie să fie instrumentul nimănui. Limitele acestei autonomii sunt determinate de jocul celor două lumi, cea interioară şi cea exterioară. De altfel, toate sistemele imanentiste sunt limitate la explorarea celor două lumi. Atitudinea sceptică faţă de transcendenţă este nesemnificativă, extrapolările în ea, ilegitime. Autonomia este iluzorie. „Sapere aude”? (Kant). Roadele?
S-au văzut şi se văd. Foloasele construcţiilor mintale şi ale închipuirii, plăceri trecătoare, pofta rămânerii aici. Mărginire şi moarte – biologism instabil, devenire – istorie profană – jocul necesităţii şi al întâmplării, al posibilului şi imposibilului, pasiunea adevărului şi libertăţii – aici, unde nu sunt de găsit -, antropocentrism, tradiţia ca decor mitologic şi antitradiţionalism, dialectică, iluziile invarianţelor formale, modelele umane, întrebare şi soluţie, adică citirea lumii interioare şi exterioare – interpretare, mesaj sau joc gratuit. Filozofie? Ştiinţă? Artă? Tehnică? – cultura ca manifestare a „căii omului”. Umanism ca manifestare a sofisticii. Sunt termeni pe care i-am mai folosit.
Şi acum, termenii sofisticii lui Protagoras. Am să consemnez însuşirile spirituale ale acestui gânditor grec centrate pe subiectivismul lui. Acesta caracterizează şi umanismul modern, în special cel al Renaşterii. „Cultul inteligenţei instruite şi al întâmplării şi dispreţul faţă de mulţimea ignorantă, purtătoare de tradiţii religioase” (De Sanctis) opus celui iluminist, pseudoegalitar. Acestea au fost însuşirile lui Protagoras: „Retor, filozof-dialectician, subiectivist, senzualist, sceptic, relativist, pedagog moral; speculaţie filozofică asupra mitului prometeic – biogonie, antropogonie, sociogonie, scriere imitată şi completată de Platon. Zeii premergători, fiinţe alcătuite de ei sub pământ şi Prometeu însărcinat cu scoaterea lor la lumină şi înzestrarea lor. Dar Prometeu asemănător cu zeii; el a făcut altare şi chipuri de zei pentru credincioşi. Pentru a înzestra omul scos la lumină şi a-i face posibilă conservarea, a furat şi dibăcia tehnică de la Hefaistos şi Athena. Pentru acest furt a fost condamnat. Dar, simple instrumente pentru întreţinerea şi conservarea vieţii, ele n-au fost suficiente mijloace create de Prometeu. I-a lipsit arta guvernării, adică cetatea umană. Această ordine aparţine lui Zeus, iar în cetatea lui Zeus n-a putut pătrunde. Zeus, îngrijorat de soarta oamenilor, l-a trimis pe Hermes să realizeze această ordine pentru omul purtător de drept şi respect. Hermes l-a întrebat pe Zeus dacă dreptul şi respectul trebuie acordate tuturor oamenilor. Zeus a răspuns că tuturor, altfel nefiind posibilă comunitatea umană, iar Hermes a legiferat: «Cine nu poate avea parte de drept şi de respect, acela trebuie ucis ca o boală a statului»”. (Wilhelm Kapelle, Die Vorsokratiker).

Prometeu i-a înzestrat tehnic pe oameni, dar ordinea cetăţilor aparţine zeilor, situată peste tehnicile prometeice, fiind necesară în lupta de adaptare şi întreţinere a vieţii. Această scriere a lui Protagoras despre mitul prometeic este un bizar amestec de filozofie şi mitologie în sofistică, antitradiţionalistă în esenţă.
Subiectivismul lămureşte toate însuşirile: spiritul dialectic – stilul eristic – arta disputei, a discuta orice, oricum, oriunde, a se mişca arbitrar între contrarii – echipolent sau contradictoriu -; relativismul gnoseologic şi etic – adevărul şi morala legate de ins (Sextus Empiricus, cit. de W. Kapelle).

„Scepticismul faţă de zei: despre zei nu poţi stabili nimic, nici dacă sunt, nici dacă nu sunt şi nici ce înfăţişare au; căci multe lucruri împiedică această ştiinţă asupra lor: obscuritatea lucrului şi scurtimea vieţii umane” (Din scrierea lui Protagoras despre zei, cit. de W. Kapelle).
Formula subiectivismului: „omul să fie măsura tuturor lucrurilor, a celor care sunt, că sunt, şi a celor care nu sunt, că nu sunt” (Socrate, Teetet, în dialogul Teetet, cit. de W. Kapelle). Aceeaşi maximă o au şi umaniştii şi idealiştii moderni, corectaţi logic de necesitatea comodităţii mintale, coerenţei şi noncontradicţiei; social, ordinea morală şi utilităţi – greu de înfăptuit în democraţie – şi ontic, de cosmos. În transcendenţă extrapolează cu aceeaşi îndrăzneală ca şi celebrul sofist.

***
Gorgias

Gorgias ne arată până unde poate merge speculaţia dialectică. Ce-a adus sofistica în spiritul european? Prin conceptul personalităţii formale, omul e stăpân şi, deci, „Morala stăpânilor – Herrenmoral” (Wilhelm Kapelle). Triumful omului autonom, constructor fictiv al lumii „interioare vs. exterioare”, în mijlocul lucrurilor care tac, tăcerea acestora, nevoia şi curiozitatea l-au determinat şi nu voinţa de fiinţă gânditoare, cum ar spune Wundt, să caute, fiind neinspirat. Aşa a apărut lumea raţională – obiectivă – opusă lumii obiectice a Divinităţii creatoare, atotstăpânitoare şi atotcuprinzătoare, a Realului, cultura opusă naturii (Werner Sombart). Istorie profană. Mişcare între iluziile invarianţelor formale şi aproximaţii, nedepăşind utilul, plăcutul şi comodul. (Istoria ca rătăcire, Heidegger).

Gorgias se mişcă ca Protagoras între gândire şi senzorialitate, „dar opus spiritului pedagogic al acestuia, care pretindea, dincolo de ştiinţă, că preda doctrina înţelepciunii, că făcea ascultătorii mai buni, că învaţă chibzuiala în lucrurile personale, că iniţia în arta guvernării” (Wilhelm Kapelle). „Astfel, virtutea se învaţă” (Wilhelm Kapelle). Aşa-zisa învăţare este informaţia şi trezirea aparentă a vocaţiei, în absenţa inspiraţiei. Nu există invenţie, ci descoperire, descoperire inspirată, ne arată aleşii. Şi comodul, utilul şi plăcutul trebuie gândite realist – mistic, nu uman – autonom. Este reflectarea imperfectă a realului. Nimic creator uman şi natural. Totul se mişcă între revelaţie şi imitaţie imperfectă a transcendenţei. Este cunoscută poziţia lui Socrate: virtuţile nu se învaţă, se constată, doar natura lor vocaţională în procesul pedagogic instructiv – educativ, poziţia valabilă azi în procesul selecţionării valorilor.
Nu există „eine Weltbildung als Weltordnung” (plăsmuire a lumii ca ordine a ei). În ordinea comunităţii umane există „chemaţi – aleşi şi nechemaţi” (Sf. Evanghelie de la Matei). Gorgias, acest „retor rafinat, este opus lui Protagoras pedagogul. El se mişcă între ascultătorii lipsiţi de spirit critic şi influenţa exercitată asupra lui Tukidides, cu onorarii atât de fabuloase încât şi-a făcut o statuie din aur masiv pe care s-o închine zeului din Delphi” (W. Kapelle). Este radical negativist: ontologic şi social – pedagogic. Nu este nici măcar trezitor al limitelor capacităţilor umane, logic sau aporetic. Acest gânditor ne arată două lucruri: că spiritul dialectic, fie privit subiectiv, fie prin termenii om, natură şi cuvânt, nu duc la Real – Adevăr. De altfel, nici simbolica omului actual nu duce la adevăr, apoi, „din scrierea sa despre inexistenţă, refuză radical orice filozofie serioasă, în genere, orice ştiinţă. Acest gânditor ajunge în mod evident la retorism, la puterea cuvântului. Desprinzându-se de sub influenţa lui Empedocle şi a eleaţilor, ancorează în retorica lui Korax şi Teisias.
Dedicat practic şi teoretic retoricii, a renunţat, după mărturia lui Platon, la funcţia pedagogică a filozofiei, a puterii ei de conducătoare a vieţii, cum a făcut şi Protagoras şi alţi sofişti. Nici azi virtuţile nu se învaţă, cum a arătat atunci Socrate. Şi trebuie să vină ziua când naţiunea greacă să intre în conflict cu filozofia, această putere conducătoare a vieţii. Căci dacă Platon, căutătorul şi descoperitorul adevăratei existenţe, se răfuieşte în mod nimicitor cu maestrul strălucirii aparente, adică cu retorica, cam pe la 392 a.Ch., în marele dialog intitulat Gorgias, aceasta e de înţeles, deoarece nu numai că are cea mai puternică îndreptăţire obiectivă, ci şi că – dacă ne gândim la cea mai intimă natură a lui Platon şi la concepţia lui despre lume – această răfuială se întâmplă cu necesitate psihologică” (W. Kapelle).

Platon, căutătorul, nu descoperă adevărata existenţă, căutarea fiind tot atât de depărtată de Real ca şi de retorică. Căutătorul Realului se comportă aporetic, dacă ţinem seama de viziunea socratică, care leagă cunoaşterea de zeul descoperitor.
Filozofia, ştiinţa, arta, retorica şi tehnica sunt posibile, ca şi pedagogia, dar echipolente sub raportul veracităţii, adică egal depărtate de adevăr. Platon, căutătorul Realului, termină în modul socratic, aporetic. El poate participa la Real, inspirat, adică în afara căii omului

Nihilismul lui Gorgias

Gorgias din Leontinoi aparţinea aceluiaşi grup de filozofi care negau măsura cunoaşterii, dar nu pe baza aceleiaşi direcţii ca Protagoras şi discipolii săi. Căci în lucrarea ce poartă titlul „Despre Inexistent sau despre Natură”, el dezvoltă succesiv trei teze fundamentale: prima: nu există nimic; a doua: dacă ar exista ceva, ar fi pentru om incongnoscibil; a treia: dacă ar fi totuşi ceva cognoscibil, acesta n-ar putea fi comunicat semenilor şi nici făcut comprehensibil. În concluzie: că nu există nimic, reiese în modul următor: dacă există ceva, acest ceva este sau existentul sau neexistentul, sau există, desigur, existentul, cât şi neexistentul. Nu există însă nici existentul, cum se va dovedi, nici neexistentul, cum el ne convinge, şi nici existentul în acelaşi timp cu inexistentul, cum ne va fi arătat, de asemenea. Deci nu există nimic.

Toate argumentele aduse în spiritul acestor teze sunt simple sofisme şi nici nu merită să fie consemnate. Prin cele „trei teze” se înlătură obiectul cunoaşterii, subiectul cunoscător şi posibilitatea comunicării, adică momentul social – pedagogic. Desigur, la scară umană, există obiectul concret al cunoaşterii, subiectul concret cercetător şi momentul social – pedagogic al comunicării, chiar dacă aceste trei momente aparţin „jocului aparenţelor”, unde situează Maurass arta, cu excepţia lui Dante. În fond, ontologia, gnoseologia, logica şi axiologica formează artele omului, legate de destinul lui de fiinţă întrebătoare şi căutătoare, mişcându-se dialectic, cum obişnuieşte Socrate, „între plăcere şi durere, între dorinţă şi temperanţă, între just şi injust”, încercând să depăşească raţional forţele oarbe ale naturii şi să realizeze „un suflet purificat de instincte şi de pasiuni – instrumentul folosit în acest scop fiind raţiunea umană ca izvor şi sediu al principiilor morale”. Pe calea raţională a omului suntem, însă, departe de imperiul certitudinei, adică de lumea dogmelor, a credinţei, străină de speculaţiile filozofice, care o consideră ca aparţinând mulţimii ignorante. Tradiţia sacră şi istoria sacră depăşesc filozofia care, când devine putere conducătoare a vieţii, în formă de ideologie, depărtează omul nu numai de adevăr, dar şi de utilitatea şi plăcerea, căutată cu atâta înfrigurare. Filozofia, care caută să înlocuiască religia, supraordonându-se ştiinţei, artei şi tehnicii, ne oferă dezgustătorul spectacol de azi. Este biruinţa umanismului care, în spiritul florentin, cum am mai spus în alt context, găseşte rădăcini transcendente plăcerii, bogăţiei şi moralei stăpânilor.

***

Repet: aici, omul este captivul eului – intelectului şi simţurilor şi noneului – al lucrurilor care tac. Din eu – nevoie, curiozitate, mirare, întrebare şi căutare. Or, din „pasiunea adevărului” (De Broglie) şi din noneu nu izvorăşte niciun adevăr. Nu se poate atinge intuitiv şi prin cercetări Adevărul, acesta neexistând în om şi în lucruri, fiind primit prin revelaţie în formă dogmatică. Aşa a făcut şi face omul filozofie, ştiinţă, artă, tehnică.
Genealogic: mitologie, filozofie, ştiinţă, artă şi tehnică. Desigur, la nivelul spiritului autonom, plăsmuitor al acestor domenii ale culturii, nu se poate vorbi de Adevăr. La această repetare, însă, adaug: în dialogul Gorgias, Socrate, ostil lui Gorgias, se desfăşoară dialectic pe aceste perechi contrarii: just şi injust, bine şi rău, frumos şi urât. Binele este frumos şi răul este urât. Se serveşte şi de mitologie până se va găsi ceva mai bun. Nu ignorează valoarea morală a principiilor, având izvor raţional (W. Kapelle situează dialogul Gorgias pe acelaşi plan cu Pahedon). Este o situare nepotrivită. În Phaidon se vorbeşte despre sufletul gânditor şi nemuritor, iar în Gorgias se dezbate dialectic, pe perechile contrare mai sus amintite, în mod filozofic, utilul moral. Care este valoarea gnoseologică şi etică a perechilor contrare amintite? Fac posibilă definiţia utilului moral, individual şi colectiv. Nihilismul lui Gorgias, acest „joc neserios al celor trei teze care conchid în neant” (Gompertz şi Nestle, cit. W. Kapelle), este inutil.

Sub raportul veracităţii, marele dialog Gorgias, prin natura sa filozofică, este tot atât de departe de Adevăr ca şi nihilismul lui Gorgias. Argumentaţiile filozofice, privite sub raportul veracităţii, sunt tot atât de departe de Adevăr ca sofismele lui Gorgias. Există însă şi sofistică utilă, cum ne arată pedagogia lui Protagoras şi cum ne arată teoretic şi practic sofistica modernă. S-a afirmat de către istoricii moderni ai filozofiei vechi că sofistica reprezintă luminismul grecesc în veacul al V-lea a.Chr. Kant defineşte luminismul prin această expresie: sapere, audere. Adică îndrăzneşte să gândeşti cu intelectul tău eliberat de orice tutelă. Ce este formula lui Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”? Detaşarea de tradiţie şi de orice tutelă, adică îndrăzneala spiritului autonom de a construi „lumea exterioară şi interioară”, cu toate imperfecţiunile legate de această poziţie. Am să ilustrez, însă, cu cele ce urmează afirmaţiile de mai sus.

***

Sofistica

Epoca luminismului grecesc

Cuvânt introductiv. „Istoricii moderni ai filozofiei antice vorbesc cu drept cuvânt de o epocă a luminismului grecesc din secolul al V-lea a.Chr. Astfel, înţelegem prin luminism năzuinţa conştientă a spiritelor conducătoare ale unei epoci, care eliberează gândirea oamenilor de sub stăpânirea ideilor şi obiceiurilor moştenite de la părinţi, eliberare opusă «tradiţiei» şi situată pe propriile picioare, mai înainte de toate, faţă de religie. Această emancipare a raţiunii, a propriei gândiri de modurile reprezentărilor mitice, a reflecţiei critice pur intelectuale, care, opusă fiind fenomenelor naturale, a fost inaugurată în secolul al VI-lea de gânditorii ionieni, îndreptându-se în secolul al V-lea, mai înainte de orice, spre lumea oamenilor. Ea devine, în a doua jumătate a secolului al V-lea, în cele mai înaintate zone ale lumii greceşti (Ionis, Athena, Vestul grecesc), treptat, puterea stăpânitoare a vieţii naţiunii, trebuind să aibă şi pentru evoluţia filozofiei o semnificaţie decisivă” (W. Kapelle, Die Vorsokratiker)…

„Werner Jaeger, în Paidea, spune: Sofistica nu e o mişcare ştiinţifică, ci o inundaţie a ştiinţei… prin alt interes director al vieţii, înainte de toate prin probleme pedagogice şi sociale. Ea operează, aşadar, în primul rând, înlocuind ştiinţa”, deşi în cursul următor al evoluţiei a dezvoltat într-o mai mare măsură ştiinţa ionică sub raport etico-social, şi mai ales, etico-politic. Şi prin aceasta se acordă cu cauzele genezei sofisticii impulsul într-adevăr decisiv al trebuinţei practice a democraţiei ateniene, care a dat un nou mod de formare şi educare, deoarece cel vechi, al timpului aristocraţiei, de la sfârşitul războaielor cu perşii, nu mai era corespunzător cerinţelor vieţii. Bărbaţii aceştia care s-au obligat să predea virtutea în noul sens etico-politic, adică să facă educaţie conştient�

Sursa: Gazeta de Maramureş

Nota redacției: Fragmentele de mai sus au fost selectate din mai multe cărți ale lui Petre Țuțea. Este cazul să precizăm că nu este valabilă teza, legenda unui Petre Țuțea care nu a lăsat nimic scris! Greșit! Petre Țuțea a scris sute de pagini, în bună parte publicate după 1990. Mai există texte importante inedite, pe care avem datoria să le publicăm, dar mai ales avem datoria alcătuirii unei ediții Opera Omnia, care ar cuprinde 5-6 volume masive.

5. Petre Țuțea, la aniversară: a 112-a!

13 octombrie 2014

de Ion Coja

Doctrină naţionalistă

10 comentarii

Edit

Petre Țuțea la 80 de ani

Petre Țuțea împlinește 80 de ani de neodihnă a minții, pe care s-a priceput s-o iradieze cu nesfârșit farmec în jurul său, admiratorilor, curioșilor și doritorilor de învățătură ce i-a avut totdeauna ciotcă pe capul său. L-am cunoscut când rândurile acestora începuseră să se mai rărească și nu mi-a fost greu să pricep de ce: Petre Țuțea este omul cel mai obositor din câți am întâlnit. Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat prin biblioteci. Este un veritabil maraton, deși, la prima vedere, cel care aleargă, și singur, este Petre Țuțea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară.

Unii l-au ascultat luni și ani întregi de-a rândul, zi de zi – mai precis, noapte de noapte, siliți la o maximă și neslăbită încordare a minții pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiție și inteligență iscoditoare care este orice ceas petrecut cu Petre Țuțea, obositor cum nu se poate mai mult, căci tot ce spune este neobișnuit de interesant, de pasionant, iar tu, alumn tomnatic și de bună credință dacă ești, ai vrea să nu-ți scape nimic, să ții minte totul, dar nicio clipă de răgaz nu-ți lasă potopul de idei, raționamente, paradoxuri, aporii, probleme, soluții, evenimente, amintiri, snoave, convingeri, îndoieli, întrebări, temeri, nădejdi, încredințări, sub a căror ploaie mintea și sufletul ți se desfată, deschise ca o floare doritoare să se bucure de întreaga revărsare binefăcătoare, într-atât e de mare belșugul minții octogenarului Petre Țuțea.

Nu! Nu reziști ușor în preajma lui Petre Țuțea, obișnuiți cum suntem să vorbim ca să nu spunem nimic! Petre Țuțea nu vorbește, el spune, necontenit câte ceva, obligându-te să asculți și să înțelegi, într-o viteză care te lasă deseori de căruță și atunci ridici două degete și-l rogi pe domnul învățător s-o ia mai pe îndelete.

Teribil de multe are de spus Petre Țuțea. Nu numai amintiri și întâmplări legate de istoria acestui secol pe care-l străbăte – îi urăm – de la un capăt la altul, deși foarte mulți care-l cunosc regretă cel mai mult comoara de memorialistică pe care Petre Țuțea ne lasă s-o pierdem refuzând s-o aștearnă pe hârtie, partea cea mai interesntă constituind-o însă interpretarea ce-o dă Petre Țuțea evenimentelor la care a participat ca spectator și, uneori, actor, dar mai cu seamă poziția sa teoretică, filosofia și îndeosebi filosofarea sa pe cele mai importante teme și momente din istoria gândirii omenești, Platon fiind cel fără cusur, la fel cum Eminescu cel fără de prihană, la fiecare pas având de făcut o completare, o dezvoltare sau o simplă nuanțare cu care te surprinde nu atât prin ineditul ei, Petre Țuțea ferindu-se din principiu, dar fără succes, să fie original – cât mai ales prin consecvența unei înalte idei despre filosofie, despre rostul inteligenței umane, Petre Țuțea reușind să nu rămână robul memoriei sale fantastice, din care a știut să facă simplu instrument al unei inteligențe scăpărătoare, în veșnică neodihnă.

Nu cred că Petre Țuțea a întâlnit vreodată interlocutori pe măsura sa, nici în anii tinereții, când aceștia se numeau Eliade sau Cioran, nici mai târziu, până-n zilele noastre. De aceea nevoia sa de comunicare vie, cu semenii, democratică, omenească, devenind deseori spectacol, spectacol de idei, îl face să fie neobișnuit de deschis în relațiile sale umane, nutrind o generoasă încredere în puterea de înțelegere a omului, a omului simplu, din mijlocul cărora se trage, moștenindu-le istețimea, umorul și răbdarea nesfârșită, infinită, ca și convingerea în imanența justiției istoriei, și ea de cea mai pură sorginte populară, ca și patriotismul său, funciar.

Ușor de abordat, cu Petre Țuțea nu poți discuta decât lucruri importante. Scurtul răgaz al vieții, în cumpănă cu nesfârșitele minuni ale lumii și ale minții omnești, nu-i dă voie să se piardă în fleacuri. Un astfel de fleac va fi fiind și scrisul pentru Petre Țuțea, scrisul care înseamnă, în cele din urmă, o încetinire a gândirii, silită să se desfășoare în ritmul mult mai lent al mâinii scriitoare. Abia în ultimii ani, ajuns la o vârstă la care și Socrate, probabil, cine știe, ar fi consimțit să pună mâna pe condei, Petre Țuțea, spre a scăpa de gura prietenilor și admiratorilor săi, a început să scrie. Și pentru că mulți și pe bună dreptate l-au comparat cu Socrate, îmi fac și socoteala următoare: poate că Socrate n-a scris nimic citind în ochii lui Platon norocul ce l-a avut să dea peste un asemenea discipol. E acesta singurul noroc pe care nu l-a avut Petre Țuțea, altminteri dăruit de soartă din belșug.

Și dacă Petre Țuțea nu are propriu zis dicipoli printre nenumărații tineri ce i-am stat în preajmă, fermecați și tensionați de spectacolul inteligenței sale, asta va fi fiind și pentru că, mai mult decât oricine, Petre Țuțea este cu evidență un unicat, un caz unic, fără egal și fără asemănare, în câmpul literelor românești reprezentând – dacă totuși e să reprezinte ceva, deci pe alții și altceva decât pe sine, sinele său – fiind deci ultimul mare eponent al culturii orale, probând, tulburător, ca un (??? cuvînt ilizibil ???), superioritatea culturii orale, înăbușită sub munții de maculatură, revers de care uităm atunci când proclamăm, cu argumente prea la îndemână ca să nu fie suspecte, izbânda scrisului. Petre Țuțea dovedește contariul: revanșa oralității!

Ion Coja

Post scriptum 2014: Acesta este un text scris în zilele când Petre Țuțea împlinea 80 de ani, la 6 octombrie 1982. Uitasem de el, dar zilele trecute mi-a trimis un Email domnul Adrian Boeru, făcându-mă atent că este ziua de naștere a marelui român. Nu am reușit să marchez acest moment pe site-ul nostru și mă simțeam puțin stânjenit de comoditatea mea. Ieri însă, fără să știu că mai există, ca „un făcut”, am găsit printre hârtiile vechi textul de mai sus, într-o ciornă cu greu lizibilă. Și mi-am adus aminte următoarele:

Am scris acest text în 1982 fără nicio nădejde că va fi publicat vreundeva. O copie a textului, o dactilogramă, am făcut să ajungă la domnul profesor, prin Marcel Petrișor, cred. Altă dactilogramă i-am trimis-o lui Iosif Constantin Drăgan, s-o publice în vreo revistă de-a lui, care apăreau în Italia. Cred că a publicat textul, deoarece la scurt timp după asta mi-a cerut să-i aranjez o întâlnire cu Țuțea. S-au văzut, Drăgan și-a făcut poze cu Țuțea, foarte ceremonios față de bătrân, apoi au discutat subiectul prezentat de mine: publicarea la Editura Nagard a volumului Fragmente, pe care Petre Țuțea îl avea depus la Cartea Românească. Drăgan a promis că o va face, eu urmând să mă ocup de bucătăria editării. Din păcate, a intervenit împotriva acestui proiect D.Z., un mare învățat, pe care nu-l pot numi și patriot sau naționalist din pricina caracterului său, lipsă la apel… Dorea să scoată el un volum la Drăgan și a găsit de cuviință să-l „torpileze” pe Țuțea. Ce bine i-ar fi prins lui Drăgan ca după 1990 să se poată lăuda că l-a publicat pe Țuțea!… Cum le-ar fi închis cu asta gura la mulți clevetitori, care l-au bârfit și calomniat fără motiv!…

Public textul din 1982, de acum 32 de ani, fără nicio modificare. Am adaus numai două cuvinte, ultimele două: revanșa oralității, ca să fie mai clar înțelesul ultimelor rânduri.

Adaug, întru justa pomenire a lui Petre Țuțea, și scurta sa biografie găsită pe Internet.

N-am putut să nu „fac caz” de domnul profesor în nenumărate ocazii, inclusiv în textele literare în care i-am încredințat rolul de personaj central sau principal. Ultima oară în piesa Pariul Valah.

Dumnezeu să-l odihnească!

________________________________________
Viaţa
Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:
” A însemnat să fim noi înşine…” (vezi lucrarea Petre Tuţea – Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.
După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate:
„– Tot ce-am suferit – declara Petre Tutea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. (ibidem). Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii:
„– Un Român absolut trebuie să fie legionar”, spunea el. „Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Si Codreanu a avut acest har, a facut o Miscare puternică” (ibidem). Pentru ca tot el să revină şi să adauge:
„– Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român” (ibidem).
Continuu sub observaţia agenţilor securităţii comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, şicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă de lângă Cişmigiu, au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.
Marele român Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 Decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: „Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Tutea a răspuns simplu:
„– Român absolut, asta înseamnă!” (ibidem)

PETRE ȚUȚEA – 25 de ani de la intrarea în eternitatea Neamului

1. Petre ȚUȚEA – Învățătorul Neamului

PETRE ȚUȚEA SI COORDONATELE SALE

EXISTENTIALE: NEAMUL ȘI CREDINȚA –

“Nea Petrică Românul”

sau Evocarea unui geniu cu suflet de copil

de catre parintele Constantin Voicescu,

Ioan Ianolide,

Marcel Petrisor

si altii

2. Cele cinci porunci ale crezului naționalist

4. Petre Tutea despre „Triumful aparențelor”!

5. Petre Țuțea, la aniversară: a 112-a!

Comenteaza Anulează răspunsul

PETRE ȚUȚEA – 25 de ani de la intrarea în eternitatea Neamului

2. Cele cinci porunci ale crezului naționalist

4. Petre Tutea despre „Triumful aparențelor”!

5. Petre Țuțea, la aniversară: a 112-a!

Distribuie!

Alte articole

Comenteaza Anulează răspunsul