Desigur că, oricărui român conştient îi pleznesc obrajii de ruşine prin votarea unei asemenea legi, care pe lângă faptul că creează o stare de neîncredere generală şi de nesiguranţă, mai oferă şi certificat global conducătorilor acestei ţări, printre care se află unii nu numai lipsiţi de onestitate, dar chiar de pudoare şi de bun simţ. O asemenea lege, născută din întrecerile etice desfăşurate cu mult tămbălău în arena vieţii politice, denotă şi o lipsă totală de seriozitate.

Cum adică, nu-s suficiente codurile represive pentru a urmări pe delapidatori sau pe acei inşi veroşi care acumulează patrimonii imense speculând situaţiile politice deţinute în stat? Este nevoie de o lege specială, care să consfiinţească măsuri excepţionale pentru hoţii banului public? Sau, poate, o lege a controlului averilor slujbaşilor de stat nu are ca scop de a urmări pe infractorii propriu-zişi, ci mai mult pe aşa-zişii fraudatori invizibili ai patrimoniului public?

Sunt anumiţi indivizi care se îmbogăţesc uluitor de repede fără însă să lase pe urma lor indiciile vreunei fapte penale. Asemenea indivizi, însă, nu aparţin numai taberelor politice, birocraţiei sau slujbăşimei, ci se găsesc printre rândurile neoficialilor, ale „oamenilor de treabă” şi aceştia din urmă fac averi frustând în majoritatea cazurilor statul, fie prin furnituri scandaloase, fie prin acapararea bogăţiilor sale sub diferite forme. Sunt colaboratorii tehnici nedespărţiţi ai miniştrilor resorturilor economiei naţionale, beneficiari direcţi ai tuturor conjuncturilor economice, inspiratorii diverselor sisteme de exploatare ale avuţiilor publice, printre care cel mai ales, idealul provăduitorilor monopolului privat; este sistemul concesionarilor, un fel de lichidare a monopolului public curent în practica economiei capitaliste.

Şi, totuşi, despre acest soi de bandiţi neoficiali nu vorbeşte proiectul domnului ministru Pop, nici nu defineşte concret sfera unor capacităţi totdeauna prezente, când este vorba de o faţă urâtă şi reprobabilă. Noi ştim dinainte ce soartă au aceste legi când este vorba de aplicarea lor. Avem o lege specială a responsabilităţii ministeriale; din 1879, a aplicat-o oare cineva până astăzi? De câte ori, de atunci încoace, au călcat miniştrii diferitelor cabinete Constituţia şi legile ţării şi nimeni nu i-a tras la răspundere?

Partidul Liberal şi anexele sale, timp de aproape zece ani, au violat Constituţia, şi conducătorii lui de ieri, rămaşi în viaţă, sunt consideraţi ca reprezentanţi serioşi ai unor partide de guvernământ, gata oricând să „preia puterea” pentru a ne conduce destinele acestei ţări. Nu putem trece, totuşi, cu vederea faptul apariţiei unui asemenea proiect de lege, preconizat, de altfel, de Partidul Naţional Ţărănesc, şi, prin urmare, îl vom discuta ca buni democraţi. Ar fi de dorit să se înfăptuiască cât mai grabnic votarea lui, pentru a avea totodată la îndemână sau, mai exact, un temei legal, pentru controlul averilor reprezentanţilor pasageri sau permanenţi ai autorităţii. Chiar simpla posibilitate a acestui control ar avea un oarecare efect moralizator.

S-ar găsi, poate, cândva un nebun, care ar lua legea în serios, ar pune-o în aplicare, adăugându-i unele corective absolut necesare şi ar descoperi spre stupefacţia tuturor cetăţenilor birnici, lucruri înspăimântătoare. Ar răsturna, cum se spune în popor, „şandramaua” cu susul în jos. Dar „noua lege” a domnului ministru Valer Pop a luat calea firească a întârzierilor „definitive”.

Printr-o bizară asociaţie, îmi viu în minte două lapidare judecăţi celebre formulate de doi stâlpi ai spiritualităţii umane: Proudhom şi Zolla. Primul a emis formula: „Proprietatea este un furt”; al doilea, cinica şi ascuţita observaţie: „Al dracului de suspect mai este şi omul cumsecade!”

Aceste judecăţi subtile ar servi ca expunere de motive la un vast proiect de reconstrucţie socială, care, cei drept, ar face inutilă orice lege de control a averilor câştigate ilicit de deţinătorii puterii. Deocamdată, ne mulţumim şi cu o lege mai mică, de reduse proporţii etice, prin care anumite persoane şi rudele lor, în linie directă şi până la un anumit grad de linie colaterală, să fie obligate a-şi justifica liceitatea, modul de dobândire al averii, punându-se la dispoziţia cetăţenilor pentru o acţiune populară, care să pună în curgere procedura de control. Legea aceasta s-ar perfecţiona cu vremea şi să sperăm că se va ajunge, pe lângă sancţiunile penale până la confiscarea averilor dobândite ilicit. (Evident că aici ne izbim de Constituţia noastră „liberală”, însă şi Constituţia se poate ajusta circumstanţelor sociale şi morale ale statului nostru).

Un prieten amator şi făuritor de butade interesante a făcut o serie de observaţii preţioase, privitoare la acest proiect buclucaş pe care le reproducem întocmai, fiind foarte instructive pentru un observator al zilelor noastre:

„Într-adevăr, legea domnului ministru Pop (îi zic lege pentru că doresc să devină!) indică gradul de imoralitate al protipendadei noastre politice şi birocratice, pecetluind o stare dezastruoasă de lucruri. Nu sunt oameni cinstiţi în România? Se vede treaba că nu! Această lege, care îmbujorează obrajii acestei ţări, arată că numărul lor este insignifiant. Şi dacă persoanele obligate să-şi justifice liceitatea modului de achiziţie a averii, ar fi pasibile nu numai de pedeapsa penală şi politică, „de cheltuieli de judecată şi urmărire”, ci printr-o sumară procedură li s-ar confisca averea şi, dacă s-ar adăuga vasta lor complicitate cu toţi oamenii de afaceri sau cu aproape toată populaţia ţării, aplicarea riguroasă a acestei legi ne-ar pune în faţa celei mai mari exproprieri care a cunoscut-o istoria, ne-ar revela fapte care ne-ar lăsa uimiţi şi ar compromite un sistem.

Dar legea, fiind „neserioasă şi antisocială”, n-o va rotunji nimeni în acest sens şi nici nu se va aplica, pentru că în intenţia celor care vor s-o aducă, n-a stat desfiinţarea societăţii actuale, ci totul se va petrece teatral pentru flămânda masă de gură-cască şi de nătărăi. Societatea de azi, privită structural, conform legii saturaţiunii sociale, are un număr de escroci invariabil determinat de condiţiile ei de existenţă.”

Este cel mai bun comentariu ce s-a făcut acestui proiect.  Nu ni-l putem, totuşi, însuşi în întregime, fiindcă noi suntem democraţi şi mai credem încă în desăvârşirea morală a omului în regimul „tuturor libertăţilor”.

Petre Ţuţea

(„Chemare a tinerimii române” nr. 12/30 martie 1932)