Pentru o ecologie a limbajului

Publicat de |2013-07-12T14:03:10+00:0011 iulie 2013|Lingvistică|

Ne facem datoria să avertizăm opinia publică asupra câtorva aspecte şi consecinţe ale degradării lingvistice din zilele noastre.

Pornim de la convingerea că limbajul nu se reduce la un număr oarecare de cuvinte, expresii şi propoziţii cu ajutorul cărora să te poţi descurca în piaţă, la cumpărături sau în căutarea unei adrese. Limbajul este mai mult decât un instrument de comunicare, el este şi un sediment subtil de spiritualitate, de valori specifice care nu au alt mod de existenţă şi de acţiune asupra fiinţei umane decât în şi prin limbaj. Degradarea unui idiom, uneori până la dispariţia sa, înseamnă degradarea unor valori spirituale, dispariţia unor tezaure de sensibilitate şi ingeniozitate, înseamnă sărăcirea zestrei spirituale a umanităţii.
Din păcate, zeci şi sute de limbi sunt astăzi ameninţate cu dispariţia. Vorbitorii acestor idiomuri, integraţi cu prea mare grabă în ritmul existenţei moderne, lipsiţi de o înţelegere adâncă a propriei lor fiinţe etnice, se leapădă prea uşor de moştenirea lingvistică a părinţilor, pentru a dobândi în schimb o cunoaştere precară, aproximativă şi nesigură, a unei limbi de circulaţie mai largă, pe care o socotesc a le fi mai utilă în efortul lor, uneori disperat, de a se integra în structuri sociale alogene.
Multe limbi care azi încă se mai vorbesc, peste câteva decenii vor dispărea. Dispariţia unei limbi este un proces inevitabil, care s-a petrecut dintotdeauna. Ceea ce se cuvine să împiedicăm este dispariţia acestor limbi într-un ritm anormal de rapid, cu o viteză de dezintegrare brusc prea mare, sporită în chip artificial de anomaliile vieţii moderne de azi.
Dispariţia unei limbi este, în mod natural, un proces lent, care se desfăşoară pe parcursul a mai multor generaţii, a căror treptată integrare într-un univers lingvistic nou are drept consecinţă îmbogăţirea acestui idiom de adopţiune cu o serie de elemente „salvate“ din limba părăsită şi care, astfel, nu dispare cu totul, ci îşi pune pecetea, mai mult sau mai puţin vizibilă, asupra limbii „învingătoare“, sporind astfel zestrea de spirit incorporată în grai, sporind deci omenescul din cei ce vor vorbi mai departe limba astfel îmbogăţită.
Dar este nedrept şi dezonorant pentru zilele noastre că dispar limbi despre care nu ne-am învrednicit să ştim nimic. Aceste limbi reprezintă, de cele mai multe ori, cheia unică cu care putem avea acces la o lume întreagă de mituri, obiceiuri, experienţe şi credinţe, valori care caracterizează o ipostază umană irepetabilă, a cărei cunoaştere însă este indispensabilă articulării corecte a acelui portret global al Omului, al fiinţei noastre proprii care, din perspectiva anticului imbold, apolinic şi socratic, al cunoaşterii de sine, constituie preocuparea de căpetenie a culturii universale.

*

În multe state ale lumii societatea se află în căutarea limbii na¬ţio¬nale, de stat, unice. Acest proces are justificările sale, suficiente pentru a nu-l mai pune în discuţie. Nimic însă nu-i poate justifica pe cei ce ar încerca, din afară şi cu mijloace coercitive, să orienteze şi să grăbească impunerea unui idiom cu preţul abandonării totale a altor idiomuri. Nimic nu justifică o politică de descurajare a unei anumite limbi. Iar argumentul prin care o limbă se poate impune înaintea altora nu poate fi decât puterea ei de atracţie, liber resimţită de vorbitori. Aspectul politic al chestiunii nu poate fi decât ultimul demn de luat în seamă.
Ne adresăm autorităţilor politice spre a le îndemna să încurajeze folosirea şi studierea limbilor pe cale de dispariţie, oricât de mic ar fi numărul celor ce mai vorbesc aceste limbi.

*
Procesul degradării limbajului este azi strâns legat de practica emigrării, atât de caracteristică ultimelor decenii şi atât de încurajată prin diverse organisme internaţionale. Nenumărate sunt dramele ling¬vistice generate de fenomenul emigrării. Milioane de oameni îşi pără¬sesc limba maternă, încetează de a o mai folosi, fără să reuşească însă a o înlocui cu o limbă nouă, cea de adopţiune, pe care s-o stăpânească la fel de bine. Milioane de oameni ajung astfel să comunice, iar cu timpul să şi gândească, într-o limbă pe care o stăpânesc parţial, la un nivel ce nu le permite să aibă o autentică viaţă intelectuală şi sufletească, spirituală.
Aceste mili¬oane de fraţi ai noştri, care nu mai vorbesc cumsecade nici o limbă, care nu mai au nici un acces la subtilităţile graiului omenesc, încetează astfel de a mai simţi şi gândi cu întreg potenţialul înzestrării lor naturale, native. Încetează de a mai fi oameni în deplinul înţeles al acestui cuvînt, în deplinătatea atributelor umane. Ei îşi realizează partial umanitatea cu care i-a înzestrat bunul Dumnezeu.
În momentul de faţă, zeci de milioane de emigranţi nu reuşesc să trăiască în interiorul unei limbi, ci undeva la periferia a două sau mai multe limbi, pe care le cunosc deficitar, la nivelul necesităţilor practice, ale vieţii materiale zilnice. Pentru aceşti veritabili handicapaţi, limbajul decade din demnitatea sa, din rangul său de „instrument dătător de învăţătură“ (Platon).
În plus, aceşti dezmoşteniţi pe care soarta i-a alungat din para¬disul graiului părintesc, însuşindu-şi parţial limba nouă, de adopţiune, şi fiind şi foarte numeroşi, pun în circulaţie o variantă simplificată şi extrem de sărăcită a acestei limbi. În timp, acţiunea lingvistică a milioanelor de emigranţi va avea ca rezultat erodarea limbilor pe care le adoptă, sleirea acestora de ceea ce au mai preţios: specificitatea, unicitatea lor idiomatică.
Presa, radioul, televiziunea şi cinematografia, textele de muzică uşoară, mass media în general, tind şi ele spre acelaşi rezultat. Stră¬duindu-se să se facă înţelese de un număr cât mai mare de indivizi, aceste instituţii practică un limbaj care depersonalizează limbile naţio¬nale, le reduc la structurile cele mai accesibile, mai comune, le simpli¬fică şi le sărăcesc.

*
La un nivel încă şi mai jos încearcă să reducă limbajul maşinile automate de tradus, care atentează şi ele la integritatea limbii ca feno¬men spiritual global, propunând celor ce mânuiesc aceste maşini o variantă sărăcită a limbilor programate pentru traducere. Nefiind capabile să traducă textele concepute la nivel de expresivitate la care se face simţită originalitatea şi ingeniozitatea graiului omenesc, a creativităţii noatre ca fiinţe vorbitoare, automatele de tradus „acceptă” numai texte impersonale, searbede, inodore şi insipide, concepute ad hoc, pentru a permite maşinăriei de tradus să funcţioneze. Se naşte astfel pericolul ca aceste variante, cu timpul, să intre în uzul public, să devină modele. Modele de exprimare ternă, depersonalizată, artificială, într-o limbă sărăcită de ţesătura subtilă de opoziţii şi valori care dau fiecărei limbi naturale acel farmec distinct, inconfundabil, cu care s-au ales după un exerciţiu multimilenar.

*
Apelul nostru se adresează tuturor celor capabili să-l înţeleagă, să mediteze asupra lui şi, pe măsura puterilor fiecăruia, să acţioneze întru
– salvarea limbilor aflate pe cale de dispariţie, încurajându-i, pe cei ce încă mai vorbesc aceste limbi, să-şi păstreze identitatea lingvistică;
– cultivarea limbii naţionale a emigranţilor.
Apelul nostru se adresează însă, în primul rând, profesorilor, publi¬ciştilor, scriitorilor! Responsabilitatea scrisului şi vorbitului în public nu priveşte numai ideile şi atitudinile promovate! Mai mult decât ideile, are contagiune în public stilul vorbirii şi scrierii noastre. De aceea, suntem datori să facem din felul nostru de a vorbi şi de a scrie un model de punere în valoare a posibilităţilor oferite de limba în care ne exprimăm. Căci aceste posibilităţi de expresie sunt rodul gin¬gaş al unei acumulări multiseculare, iar neglijarea lor este nu numai expresia unei gândiri simpliste, deficitare, ci şi un act de nepăsare faţă de generaţiile viitoare, la care, prin noi şi din cauza noastră, va ajunge o variantă degradată a limbii materne.

*
Nimic mai social decât limba!
Nimic mai personal decât timbrul vocii şi felul de a vorbi, căci „le style c’est l’homme lui-même“!
Degradarea limbajului este un semn al degradării, deopotrivă, sociale şi individuale… Societate şi individ au interese comune în salvgardarea limbajului, a valorilor lingvistice.
Demnitatea fiinţei umane creşte din capacitatea fiecăruia dintre noi de a-şi apăra şi cultiva individualitatea, unicitatea. Fiecare om este o experienţă unică, irepetabilă în veşnicia universului. La fel şi fiecare idiom, fiecare naţiune, fiecare generaţie. Este un drept esenţial al fie¬cărui om, dar este mai mult decât un drept, este şi o datorie faţă de sine însuşi, să reziste presiunilor socio-culturale care, în lumea modernă, încearcă să şteargă între indivizi diferenţele de structură sufletească şi comportament spiritual. Uniformitatea, stereotipia şi simplismul devin tot mai mult atributele manifestării noastre ca fiinţe grăitoare, fiind deopotrivă efect şi cauză ale depersonalizării umane în lumea mo¬dernă.
Fiecare om are dreptul la propria personalitate, la un stil care s-o sublimeze într-un chip inconfundabil. Iar moştenirea lingvistică, limba maternă a fiecăruia dintre noi oferă acel evantai de semne din care să ne alcătuim fiecare stilul său, potrivit firii sale spirituale şi deosebit de al tuturor celorlalţi.
În momentul de faţă însă, asupra fiecărei limbi acţionează factori distructivi, care vor avea ca efect sărăcirea acestor limbi de o serie de valori lingvistice azi încă aflate la dispoziţia vorbitorilor.

*
Profund greşită este credinţa, atât de răspândită printre cei ce ho¬tărăsc politica culturală şi orientarea învăţămîntului, precum că spiri¬tul tehnicist şi scientist, matematizant, va fi să prevaleze tot mai mult faţă de cel umanist! Modelarea fiinţei noastre interioare după un asemenea reper va însemna desfigurare şi degradare în masă!
Omul, ca individ, este celula vie a organismului social. Nu e de conceput nici o reformare a organismului socio-politic fără a avea grija cea mai mare faţă de sănătatea celulei, a personalităţii umane. Orga¬nis¬mul socio-politic e chemat să asigure tuturor împlinirea personalităţii umane. Această împlinire a omului ca om este strâns legată şi de vieţu¬irea sa într-un univers lingvistic complex şi accesibil în toate articulaţiile sale, capabil să stimuleze energiile spirituale latente în om.
Degradarea limbajului, la care asistăm cu o neputinţă tot mai vinovată, este parte din procesul general de degradare a valorilor umane, a lumii în care trăim şi vor trăi urmaşii noştri. Aşijderea, remediul lingvistic nu poate fi separat de o soluţie globală a pro¬ble¬melor cu care se confruntă viitorul lumii noastre.

*
Lumea noastră este ameninţată de un decalaj tot mai mare între disponibilităţile materiale ale omului, aflate în continuă creştere, şi nivelul de conştiinţă şi exigenţă morală la care ajunge fiecare individ, fiecare generaţie. Oricare dintre noi este în măsură să lase fiului său întreaga zestre de bunuri materiale agonisite într-o viaţă. Agonisita sufletească însă n-o putem lăsa moştenire nimănui, printr-un simplu act testamentar, deşi ea este bunul cel mai de preţ care încununează o viaţă de om. În formarea şi dezvoltarea sa morală, fiecare individ este nevoit să reia de la zero procesul edificării sale morale, etice , spirituale. Iar acest proces este de lungă durată, cerând concursul atent al familiei, al şcolii, al anturajului profesional, al societăţii. Din păcate, trăim într-o lume tot mai grăbită, ce-şi face tot mai puţin timp pentru a urmări, supraveghea şi încuraja procesul edificării morale a individului. Lumea noastră e tot mai mult pasionată după putere, după valorile materiale, iar educaţia morală şi spirituală rămâne pretutindeni profund neglijată. Apare astfel pericolul grav ca de aceste puteri materiale tot mai mari, uriaşe, colosale, să ajungă a dispune indivizi superficial pregătiţi din punct de vedere moral şi spiritual. Această disproporţie sporeşte în chip dramatic probabilitatea unor cataclisme social-politice mondiale, ge¬nerate de indivizi străini de valorile umane autentice, incapabili să trăiască sentimentul răspunderii morale.
Limbajul se numără şi el printre acele valori care nu pot fi transmise prin gestul fizic al schimbării de proprietar. Sunt valori ce nu pot fi transmise integral altei generaţii decât în măsura în care sunt îndelung exersate, prin educaţie şi instrucţie. De aceea, în lumea noastră şi în cea de mâine, mai mult ca oricând în istoria lumii, procesului de educaţie umanistă va trebui să i se acorde atenţia cea mai mare.
Lumea de azi este divizată social-politic în ţări şi sisteme politice adversare. Viitorul fiecărei părţi pare a fi ameninţat de uneltirile „celuilalt“. În realitate, ameninţarea cea mai gravă atât pentru întreaga omenire, cât şi pentru fiecare fracţiune a ei în parte, este o ameninţare ce creşte înlăuntrul fiecărui stat, al fiecărei naţiuni, al fiecărui individ: degradarea fiinţei umane, numărul tot mai mare al indivizilor care rea¬lizează tot mai puţin din atributele condiţiei umane, semeni de-ai noştri care tot mai greu şi tot mai puţini ajung să cunoască şi să-şi însuşească valorile spirituale elementare, fundamentale, ajung să se bucure de norocul de a se fi născut oameni..
Educaţia cere timp şi răbdare, dăruire şi mijloace materiale specifice, destul de costisitoare. Din câte fonduri materiale şi financiare se cheltuiesc azi în lume, cu gândul la viitorul acestei lumi, nu există destinaţie mai bine aleasă pentru aceste fonduri, mai preţioasă şi mai imperios utilă decât educaţia, instruirea intelectuală şi, mai ales, morală a tineretului. Din păcate însă, pentru educaţie şi învăţămînt, pretutindeni în lume se cheltuiesc banii cei mai puţini şi se arată grija cea mai mică!…
Cu nădejdea că încă nu e prea târziu să cunoaştem exact situaţia în care ne aflăm, precum şi perspectivele ce decurg din ea, ne adresăm autorităţilor politice spre a le atrage atenţia asupra importanţei decisive pe care educaţia şi cultul valorilor umane o capătă în aceşti ani de răscruce ai omenirii. Nimic mai politic, mai important pentru exerciţiul şi scopul puterii, ca preocuparea constantă şi insistentă în vederea edi¬ficării lăuntrice a omului. Iar în interiorul acestui vast program edu¬caţional, care constituie în mod indiscutabil condiţia sine qua non a unui viitor suportabil, subliniem preponderenţa pe care se cuvine s-o capete cultura limbii în învăţămîntul de toate gradele, precum şi în massmedia, al cărui rost principal nu poate fi decât edificarea interioară a omului ca fiinţă nelimitat perfectibilă.
Ne adresăm tuturor celor capabili să identifice şi să combată acei factori, inclusiv lingvistici, care, în lumea noastră, acţionează pentru a limita, pentru a îngrădi expansiunea personalităţii umane.
Limbajul uman este creaţia noastră spirituală cea mai de preţ, împlinită la capătul unei experienţe milenare. Cunoaşterea temeinică a limbii materne îmbogăţeşte sufletul şi mintea noastră aidoma unei şcoli înalte, de neînlocuit. În lumea în care trăim, o mulţime de factori conlucrează în a-i împiedica pe tineri să se adâncească în limba părinţilor, ameninţând astfel cu sărăcirea şi schematizarea graiului uman. În diverse forme, degradarea lingvistică a atins toate limbile. Se vorbeşte cu îndreptăţire despre o poluare a limbajului. Această metaforă conţine în ea şi speranţa revitalizării limbilor, a revenirii la un mod de existenţă autentic. Depoluarea lingvistică devine astfel obiectivul ecologismului lingvistic, al unei strategii globale, dar şi diferenţiate pe fiecare limbă în parte. Fireşte, în organizarea şi susţinerea acestei vaste operaţiuni, lingviştii vor avea şi ei un cuvînt de spus. Deocamdată, cel de mai sus.

Ion Coja

Constanţa, august 1989