Capitolul VII
IOAN CULIANU ŞI JAN PALAK
— Cotitura din ’64 a fost atât de radicală? În ce a constat noua orientare, naţionalistă, a comuniştilor români?
— Anul 1964 va rămâne în istoria neamului românesc drept anul în care închisorile comuniste şi-au deschis porţile, iar zeci de mii de deţinuţi politici au fost puşi în libertate! Evident, această măsură a liderilor comunişti de la Bucureşti nu continua linia politică cominternistă, antiromânească. Alde Tismăneanu şi Oişteanu, iată, regretă şi azi cotitura produsă în 1964! Practic, regretă eliberarea din temniţă a unor Petre Ţuţea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Corneliu Coposu, Dumitru Stăniloaie, Vasile Voiculescu şi atâţi alţi oameni minunaţi. Comunismul antinaţional, care umpluse temniţele româneşti cu tot ce avea mai de valoare neamul românesc, acel comunism nu este nicicum repudiat de aceşti pârliţi de analişti politici. Când ştii că părinţii tăi au pus umărul la decapitarea României, a elitei sale spirituale, cum puteţi domnilor Tismăneanu şi Oişteanu să vă mai lansaţi în analize politice ale epocii în care numele vi s-a umplut de ocară şi ruşine?! Simplul fapt că oamenii, cei mai mulţi dintre ei, sunt fie neinformaţi, fie cu puţină ţinere de minte, e destul ca să aveţi curajul unei neobrăzări atât de mari?! Oare răul în România începe cu anul în care, practic, se abrogă detenţia pe motive politice?
— După 1964 n-au mai existat deţinuţi politici?
— Practic, delictul de opinie nu a mai fost sancţionat. Au fost cazuri de complot, uneltire împotriva orânduirii socialiste, iar cei în cauză au fost arestaţi şi condamnaţi. Dar până în 1964 oamenii, zeci şi sute de mii au fost arestaţi şi condamnaţi la zeci de ani de temniţă pentru o simplă vorbă, o opinie, contra ruşilor sau a comunismului, exprimată într-un cerc de prieteni, de colegi. Iar foarte mulţi au fost arestaţi şi ţinuţi în temniţă ani de zile numai pentru că, „înainte”, înainte de 1948, se înscriseseră la liberali, la ţărănişti, la legionari. Deci arestaţi nu pentru fapte, ci pentru opinii şi simpatii politice! Aberaţiei acesteia criminale i s-a pus capăt în 1964! Anul deplâns de amărîţii ăştia de Tismăneanu, Oişteanu & comp, ca fiind anul când debutează naţional-comunismul! Debutează prin punerea în libertate a zeci de mii de oameni nevinovaţi! Asta îi doare pe alde Oişteanu?! Pentru asta le sunt nesuferite momentele de „naţionalism” ale lui Gheorghiu Dej şi Ceauşescu!
— Anul 1964 a mai însemnat şi alte măsuri ale Partidului Comunist Român!
— Da, a mai fost şi declaraţia de independenţă politică faţă de Moscova! Acea Moscovă care îi pregătise pe părinţii şi unchii lui Vladimir Ilici Tismăneanu şi Andrei Oişteanu, îi antrenase să-i facă fie agenţi, complici, propagandişti sau cum vreţi să le spuneţi! Complici la îngenuncherea României! Ei, bine, în 1964 se poate spune că România se ridică în picioare şi nu mai acceptă să stea în genunchi în faţa ruşilor! A cominternului, mai exact spus! De aceea le este anul 1964 atât de nesuferit unora ca Vladimir Tismăneanu! Şi, iată, vine un caraghios de american şi preia ideile agentului bolşevic şi le duce şi peste ocean, în America! Fără să ştie şi să priceapă că printre cei pe care naţional-comuniştii îi eliberează din temniţe în 1964 se aflau şi mulţi deţinuţi politici a căror unică vină fusese că ascultaseră nopţi de-a rândul „Vocea Americii”, ca să afle, cu un ceas mai devreme, „când vin americanii”!
— Care credeţi că a fost poziţia lui Ioan Petru Culianu în această chestiune?
— Mai trebuie adăugate două observaţii: eliberarea deţinuţilor politici a avut o consecinţă extrem de binefăcătoare pentru societatea românească. Aceşti deţinuţi, odată liberi, au început să circule, să trăiască alături de noi, de ceilalţi. Îndeosebi pentru tineri, aceşti foşti deţinuţi politici au sfârşit prin a deveni veritabile modele umane. Odată cu o serie întreagă de „nume” de rezonanţă culturală sau istorică, se elibera şi accesul la cărţi, la fondurile speciale ale bibliotecilor. Dar mai ales se reeditau cărţi care până atunci fuseseră puse la index, de alde Leonte Răutu!
— Aveţi ceva special cu acest Leonte Răutu!
— Nimic altceva decât că m-a stârnit nepotă-su, cu această prefaţă pe care dacă ar fi scris-o în 1991, nu m-aş fi supărat cine ştie ce! Dar a scris-o în 1997, a avut şapte ani la dispoziţie ca să priceapă cât de cât ce fel de organizaţie este Vatra Românească! Cum îşi permite să blameze atât de grav fără nici o justificare?! El, feciorul tătâne-său şi nepot al… al KGBului!
— Pe scurt, ce-i reproşaţi lui Leonte Răutu?
— Este persoana care, la moartea lui Brâncuşi, când acesta şi-a lăsat atelierul moştenire statului român, el, Leonte Răutu, i-a convins pe năucii de tovarăşi comunişti din CC al PCR că Brâncuşi ăsta este promotorul celei mai decadente arte, că nu avem nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Drept care, la insistenţele Răutului, guvernul român a refuzat să primească moştenirea lăsată de Brâncuşi! Iar răposatul meu coleg, Mircea Mircan, vechi comunist, dar nu chiar veritabil comunist, căci, la nevoie, mai simţea şi româneşte, de la care ştiu povestea asta, adaugă detaliul că, pe vremea când lucra la ambasada noastră din Roma, l-a însoţit pe Leonte Răutu într-o vizită prin muzeele Romei şi a constatat că individul nu era un troglodit, un incult, că avea habar de ce-i aia artă modernă, avea gust şi cultură, că, deci, nu din ignoranţă se luptase cu testamentul lui Brâncuşi.
— Dacă nu din ignoranţă, atunci de ce?
— Din antiromânism, prietene! An-ti-ro-mâ-nism! E trecut şi Răutu în pomelnicul pe care Gheorghe Buzatu îl face agenţilor comunişti, kaghebişti, în a sa Românii în arhivele Kremlinului. Fireşte că-l chema Răutu tot atâta cât mă cheamă pe mine Oigenstein.
— Cine-i Oigenstein?
— Este numele lui Leonte Răutu. Nume din care fratele său a imaginat numele Oişteanu!… Îmi pare rău pentru ei, nu i-aş fi pomenit dacă Andrei, fiul şi nepotul lor, nu s-ar fi apucat să facă el critica românismului!… O critică bazată pe minciuni şi antiromânism!…
— Să ne întoarcem la Culianu!
— Sunt convins că mult mai mult decât mine s-ar fi supărat Culianu însuşi dacă ar fi cunoscut toate dedesubturile acestei campanii cominterniste împotriva naţionalismului. Împotriva „tribalismului”, căci, pentru aceste secături cine zice naţiune, zice trib, turmă! Asta este ultima lor găselniţă!…
— De ce credeţi că aceasta ar fi fost reacţia lui Culianu?
— Pentru că ţin bine minte atmosfera acelor ani, 1967-69, ’70! Mai ales după august 1968!… Ne simţeam teribil de bine în pielea noastră! Mă îndoiesc de toată povestea lui Ted Anton, despre motivele care l-au determinat pe Nené să intre în PCR! Nu ştiu de la cine a căpătat grecul acele informaţii, dar eu abia acum am aflat că exista o directivă de partid potrivit căreia membrii PCR nu puteau fi racolaţi de securitate, ca informatori!… Dacă a existat într-adevăr o asemenea directivă, ea a fost secretă şi Nené Culianu, ca şi mine, nu avea de unde să ştie de ea!… Îmi place să cred mai departe că Nené a intrat în PCR cam în aceleaşi condiţii în care au intrat foarte mulţi dintre noi: adică din convingerea că lucrurile merg spre bine, că se poate schimba destul de mult viaţa noastră, dar că nu poţi schimba nimic dacă rămâi în afara PCR, în afara sistemului. Se poate totul schimba, dar numai dinlăuntrul lucrurilor, al evenimentelor, al structurilor. Cam aşa ne-a vorbit dl Romul Munteanu atunci când, ca secretar de partid al Facultăţii de filologie, ne-a poftit să intrăm în partid! Culianu era student, student „fruntaş”, numai ăştia erau invitaţi să intre în PCR.
— Eu v-aş ruga să insistaţi, cu argumente suplimentare, în legătură cu acest detaliu biografic: Ioan Petru Culianu a fost membru al PCR!
— Dacă nu ţi-e de ajuns faptul că tot atunci am intrat şi eu în partid, am să-i adaug şi pe ceilalţi colegi şi prieteni ai lui Culianu. Din grupul lor de studenţi răsăriţi, printre cei mai faini din generaţia lor, au mai intrat în partid Silviu Angelescu, Victor Ivanovici, Dumitru Radu Popa… Au intrat în partid şi nu s-au schimbat ei, devenind membri de partid, ci s-a schimbat organizaţia de partid în care au intrat, ale cărei adunări au devenit mai agreabile, mai spiritualizate, spre satisfacţia tuturor. Mai anti!
— Cine n-a intrat în PCR din grupul lor?
— Şerban Anghelescu…
— De ce?
— Poate din cauza poreclei: „Bulă”. D.R. Popa, când făcea mişto de el că nu e în partid, dădea altă explicaţie: îi put picioarele!… Deci asta era atmosfera în care se petrecea în anii aceia, după 1968, intrarea în partid. Cel puţin la noi, la filologie! Mai exact spus, la Universitate!
— Toată lumea înjură comunismul. Dumneavoastră însă…
— Am înjurat şi eu, dar pe faţă, în adunările de partid şi n-am păţit nimic! Îl înjuram ca să-l corectez! Şi ţine minte ce-ţi spun: nu mai era mult de corectat! Comunismul era cât pe ce să reuşească!… Dar acesta este alt subiect! Să nu ne lungim la vorbă pe acest…
— Daţi-mi un singur exemplu din care să rezulte că aveţi dreptate …
— Îţi dau o mie!… Iată, un bun cunoscut de-al meu, preşedintele uneia dintre cele mai importante bănci din România, a fost la un moment dat scos din funcţie şi făcut peste noapte funcţionar la un CEC în Piaţa Chibrit, retrogradat pentru un abuz în servici care se rezuma la un gram, repet, un gram de aur dentar, pe care îl plătise, dar, cum îi rămăsese de la o lucrare dentară, regulamentar era pe atunci să dea aurul dentar înapoi. Bietul om, tocmai i se născuse o nepoţică, a făcut din acel gram de aur nişte cercei nepoatei, dar era aur pe care-l plătise, depusese în locul acelui aur de 24 de carate aurul echivalent, de 14 carate. Deci, nu furase! Cu toate astea, justiţia comunistă, controlul de partid, l-a găsit vinovat. Azi, cât se fură din bănci, în frunte cu preşedinţii acestora, se fură milioane de dolari, dar statul de drept face imposibilă pedepsirea hoţilor! Statul socialist, din anii ’70-’80, a fost mult mai justiţiar decît actualul nostru stat de drept! O ştiu din proprie experienţă: justiţia îşi făcea datoria mult mai bine decât azi!
— Vorbiţi de parcă v-ar fi dor de PCR!
— Sigur că mi-e dor! Mi-e dor de adunările de partid!… La una din ele, o conferinţă PCR pe Universitate, am fost împreună cu Nené Culianu, amândoi delegaţi de colegii filologi. Din ce am vorbit amândoi, încurajat de Nené, m-am dus la microfonul conferinţei şi am cerut, faţă de situaţia grea din Universitate şi din viaţa noastră academică, să-l invităm la o discuţie pe tovarăşul secretar general al PCR! Şi n-am omis să spun că aceeaşi propunere se mai făcuse, cu un an-doi în urmă, de către prof. Romul Munteanu, propunere pe care dacă ne-am fi însuşit-o, cu siguranţă că multe s-ar fi rezolvat! Dar nu era târziu să reluăm această propunere!… Ţin bine minte, stăteam alături în Aula de la Drept, cum Nené m-a încurajat să merg să fac acea propunere! Nu, nici vorbă! E o măgărie toată acea poveste despre Culianu care intră în partid ca să scape de securitate! Altminteri, informaţia că ar fi existat o asemenea dispoziţie, ca membrii de partid să nu fie racolaţi în reţeaua de informatori a securităţii, această informaţie este deosebit de interesantă!… Le pică bine celor care vor încerca să diminueze vinovăţia PCR-ului şi a securităţii, pentru cele petrecute până în 1989!
— Vă număraţi printre aceştia?
— Nu! Dar, din respect pentru adevăr, trebuie spus că aproape în aceeaşi măsură au minţit şi exagerat şi cei care au lăudat partidul, înainte de ’89, dar şi cei care l-au înjurat şi criticat după ’89! La fel şi cu Ceauşescu: lăudat prosteşte şi criticat prosteşte de toţi năucii!
— Care era poziţia lui Culianu faţă de Ceauşescu?
— Extrem de critică! Fireşte, în cercul de prieteni.
— În afara acestui cerc?
— Reţinută, rezervată. Nu cred că a găsit vreodată de cuviinţă să-l laude, cum se obişnuia.
— Nici la învăţământul politic?
— Bănuiesc că nu! Existau o mulţime de subterfugii prin care să te ţii deoparte de corul lăudătorilor! În plus, puteai să fii oricât de critic, fără nici o teamă, cu ceilalţi din conducerea partidului. Până a plecat Culianu, în 1972, Ceauşescu încă a mai beneficiat de imensul capital de simpatie şi încredere pe care îl dobândise în 1968, când s-a opus invaziei sovietice în Cehoslovacia!
— Cred că aici vă pot plasa o întrebare cu care vă aştept de mult.
— ?
— Despre Jan Palak!
— Da! A fost un moment care ne-a marcat pe toţi. Jan Palak şi-a dat foc în iarna lui 1969, în februarie, parcă. Până atunci, în 1967 şi 1968, presa ne informa că, din când în când, în Vietnamul american (sau cum să-i zic?) îşi mai dădea foc un preot budist, de obicei tînăr. Sensul acestui gest, al acestui protest, ne scăpa nouă, europenilor. Nu-l înţelegeam. Ţinea de o lume cu care nu aveam nici o tangenţă. Ca de pe o altă planetă. Când, deodată, ca un trăznet, cade vestea morţii lui Jan Palak, tînăr, student la filozofie, care împreună cu alţi colegi se gândise la această formă de protest faţă de prezenţa armatei sovietice în Cehoslovacia, cu toate consecinţele acestei invazii… Ei, bine, de data asta nu mai puteam rămâne „indiferent” şi am încercat să intru „în pielea” lui lan Palak, să-mi explic cum era cu putinţă ca un tînăr european, cu doar câţiva ani mai tînăr decât mine, să recurgă la acest gen de protest. De asta am scris atunci piesa Requiem pentru Jan Palak, ca să explic un gest atât de extrem! Cum ar fi cu putinţă ca la el să recurgă un om cu totul şi cu totul normal?!… Nu pentru a-i face şi pe alţii să procedeze la fel, ci pentru a-l feri pe Jan Palak de cei care n-ar fi putut înţelege acest gest decât legându-l de o stare de excepţie a lui Jan Palak, eventual una patologică, morbidă.
— Ce legătură are piesa dumneavoastră cu Ioan Culianu?
— Mai întâi trebuie spus că am avut cu Nené Culianu lungi discuţii despre situaţia din Cehoslovacia, din lumea comunistă, din lume, în general. Iar „momentul” Jan Palak ne-a impresionat deopotrivă de mult. În iunie sau iulie 1969 un biet român şi-a dat foc în faţa Comitetului Central. Tot în semn de protest. O cunoştinţă de-a mea, o studentă, s-a nimerit să fie de faţă şi mi-a povestit ce şi cum a fost!… Ziarele, „Informaţia Bucureştiului” cel puţin, au scris, minimalizând sensul protestului. Au zis despre protestatar, originar din Iaşi, că făcuse o delapidare, sau aşa ceva. S-a aflat imediat că nici vorbă de aşa ceva… Într-o zi a venit la mine Nené, avea un aer extenuat, livid, la capătul puterilor. Mi-a povestit că mai bine de 24 de ore s-a luptat, în lungi discuţii epuizante, să-şi convingă doi prieteni, doi studenţi, studenţi la altă facultate, nu-i cunoşteam, care se hotărîseră să-şi dea foc, exasperaţi de mizeria şi lipsa de orizont a existenţei noastre. Mi-e greu să reconstitui exact lucrurile. Anume, dacă în momentul acela aveam deja scrisă piesa. Înclin să cred că da. Că a fost una din coincidenţele ciudate de care am avut parte în viaţa mea: după ce mi-a povestit Culianu cum a fost, cum a reuşit să-i facă să renunţe, să se răzgândească, i-am scos din sertar manuscrisul piesei mele şi i l-am dat să citească: erau multe asemănări între ce îmi povestise el şi ce imaginasem eu! Oricum, când mi-a adus piesa înapoi, am discutat şi despre ce s-ar putea face cu ea: un singur lucru, să fie trimisă în Occident, la „Europa liberă”! S-a oferit să mi-o traducă, ceea ce s-a şi întâmplat. I-am plătit pentru traducere 500 de lei. Era cam jumătate din leafa mea de asistent. N-a vrut să primească mai mult. Dar traducerea s-a făcut ceva mai târziu, în preajma plecării sale i-am dat şi banii…
— Dintr-un interviu pe care l-aţi acordat anul trecut la „Noua Revistă Română”, am aflat că aţi trimis piesa d-nei Monica Lovinescu, semnată cu un pseudonim.
— Ion Românul.
— Mi s-a părut ciudată motivaţia.
— Da, n-am vrut s-o semnez cu numele meu. Mi-a fost teamă că piesa, odată ajunsă în Occident, va fi jucată, cu mare succes, iar eu, devenind celebru ca autor al piesei, aş fi avut astfel de câştigat de pe urma morţii lui Jan Palak. Păi, nu-i aşa?! Jan Palak se sinucide, îşi dă foc, iar eu fac spectacol din moartea sa, din sacrificiul său şi mă umplu de bani şi de glorie!… Ce este greşit în acest raţionament?
— Şi cum aţi fi vrut să se desfăşoare lucrurile?
— Simplu, mă gândeam eu pe atunci: piesa să se joace, să se ştie că este a unui român, să se afle că autorul nu pune preţ pe identitatea sa, vrea să rămână anonim, iar banii astfel rezultaţi să ajungă la familia lui Jan Palak, la o fundaţie care să-i perpetueze amintirea, ceva de genul acesta! Ce vrei? Nu aveam nici 30 de ani!…
— Şi d-na Monica Lovinescu ce a făcut cu piesa?
— Eh, aici este ciudăţenia cea mare! Doamna Lovinescu nu a făcut nimic! Nimic, nimic!
— Prin cine aţi trimis manuscrisul?
— Printr-un franţuz, cam algerian el: Celestial se numea. Doamna Lovinescu i-a trimis câteva rânduri, de confirmare, prin care se arăta şi foarte mirată, de ce i s-a trimis ei acel text (text anticomunist!) şi ce să facă cu el?! Revenind în România, monsieur Celestial mi-a adus şi scrisoarea d-nei Monica. Am păstrat-o, ascunsă bine, cu nădejdea de a o întreba vreodată pe d-na Lovinescu ce se poate înţelege din această reţinere a ei de a face ceea ce era de aşteptat să facă!
— Şi ce aţi înţeles?
— Aştept încă o explicaţie din partea Monicăi Lovinescu. I-am transmis şi prin Gabriela Adameşteanu că aş vrea să stau de vorbă cu dînsa. Până acum, nici un răspuns. Se face că nu ştie sau chiar nu ştie că i-am cerut aceste explicaţii!
— Dar dumneavoastră ce credeţi?
— Nu cred nimic! Dar faptele existente deocamdată mă determină să deduc că d-na Lovinescu a fost foarte anticomunistă, dar nu prea tare antisovietică!
— Nu înţeleg!
— Piesa mea e împotriva imperialismului sovietic. Or, d-na Lovinescu a înţeles bine acest lucru şi – nu am încotro, deduc că nu i-a plăcut mesajul! Mesajul antisovietic al piesei.
— Iar Petrică Ionescu?… Regizorul!
— Petrică Ionescu a fost în grupul de studenţi cu care am fost la Nancy, în ̉69. În 1984, l-am găsit la Paris, colabora la Opera Mare, unde fostul meu coleg de bancă din liceu, Cristu Gheorghe, lucra şi lucrează în administraţia Operei, un fel de director adjunct. I-am dat lui Petrică Ionescu textul lui Jan Palak, l-a citit şi mi-a telefonat să-mi spună că-i place foarte mult piesa şi doreşte să o monteze. A intervenit şi Jijo al meu, adică domnul George Christou şi i-a făcut lui Petrică Ionescu unele promisiuni, de contraservicii dacă îmi va monta piesa. Petrică i-a promis şi lui Gică al nostru, dar, până la urmă, n-a mai dat nici un semn. Paul Anghel, căruia i-am povestit, după ̉89, păţaniile mele cu acest text, mi-a dat o explicaţie aiuritoare pentru mine: „Domnule Coja, dumneata poţi să fii sigur că te afli pe lista neagră a lui Moses Rozen!… Este lista pe care a trimis-o peste tot în lume, la „Europa liberă” în primul rând, peste tot unde i se acordă, din păcate, credit.”
— Ce este cu lista asta?
— N-am înţeles nici eu prea bine. Nu mi-a venit să cred şi n-am cerut detalii. Acum regret. O listă cu cei care prin ideile lor, prin acţiunile lor, au intrat pe contrasens cu Moses Rozen & comp. Paul Anghel a fost unul dintre oamenii cei mai informaţi. Mai apoi mi-am dat seama că nu exagera, nu bătea deloc câmpii în privinţa acelei liste!…
— Să revenim la Culianu.
— Am încercat să-i trimit şi lui textul, după ce a plecat. Dar nu reuşeam să-i aflu adresa. În 1984, când am ajuns la Paris şi am făcut rost de telefonul său, l-am sunat în Olanda şi am vorbit o mulţime. Printre altele şi despre piesă, i-am spus că i-o pot trimite dacă crede că ar putea să facă ceva cu ea. Mi-a răspuns că Occidentul nu e nici pe departe aşa cum îl vedem noi din România! Pe scurt, nu vedea nici o posibilitate de a găsi pe cineva interesat de un text antisovietic! Exact ce-mi spusese şi prietenul meu Victor Smatoc, care scosese şi el piesa din ţară şi umblase pe la câteva redacţii încercând so plaseze. O piesă antisovietică? Nimeni nu vroia să audă de aşa ceva! Smatoc i-a prezentat-o şi lui Alain Parouit, salariat şi el al „Europei libere”, cu acelaşi rezultat: nu-i interesa!
— Atunci de ce nu admiteţi că nici d-na Monica Lovinescu nu putea să facă mai mult?!
— Asta n-o admit, pentru că madam Lovinescu făcea parte din sistemul de propagandă antisovietică, anticomunistă. Trăia din această propagandă! Avea o emisiune zilnică la „Europa liberă” în care putea să facă caz de existenţa acestui text. Ulterior, în 1986, i l-am dat şi lui Vlad Georgescu, am vorbit amândoi despre text şi, tot aşa: nici un semn pe ultra-scurte despre caraghiosul de Ion Coja care scrie piese anticomuniste, antisovietice!
— De curând, aţi publicat piesa în nr. 5-6 (mai-iunie 1997) din „Noua Revistă Română” şi, în preambul, faceţi afirmaţia că „Europa liberă” a avut o anumită „politică de cadre” în promovarea unor nume şi a unor lucrări spre cunoştinţa publicului. Cum adică?
— Domnule, eu am fost anticomunist. Dar anticomunismul meu nu le-a plăcut celor de la „Europa liberă” căci eu am criticat comunismul de pe poziţiile naţionalismului românesc, iar nu de pe poziţia democraţiei occidentale, a drepturilor omului şi alte „abureli”. M-au mirosit că sunt naţionalist şi nu le-a plăcut deloc! Aşa cum nici mie nu mi-a mirosit bine să-i văd pe democraţii ăştia occidentali dându-se de ceasul morţii pentru drepturile omului, dar prea puţin păsându-le de drepturile popoarelor!… Eu sunt creştin, ba chiar sunt ortodox, şi naţionalist! Pe mine nu mă interesează drepturile pe care le am, ci datoriile mele de om!
— De ce nu vă interesează drepturile?
— Pentru că am avut deja norocul extraordinar de a mă naşte! Pentru asemenea noroc trebuie să plăteşti toată viaţa, iar nu să aştepţi să fii tot tu plătit!… Dar, să nu uit, piesa a fost jucată în America, de o echipă de studenţi, la Universitatea din Stockton California, tradusă în engleză din franceză de Alberto Eraso, fost student la cursurile de vară de limba română. Era prin 1986 sau 1987. N-am prea multe detalii despre spectacol, nu s-a pus problema să merg la premieră!…
— După ’89 ce aţi făcut cu piesa?
— Sigur, mă gândeam că acum se va putea juca, fără probleme! Dar m-am pomenit într-o seară cu Marian Munteanu că vine la mine, a venit destul de des în perioada Golaniadei, din primăvara lui ’90, să mai stăm de vorbă despre ce se întâmpla în ţară, şi-mi povesteşte că este foarte îngrijorat de turnura pe care o pot lua lucrurile: mai mulţi tineri, elevi de liceu, s-au prezentat la el decişi să-şi dea foc! Mi-am dat atunci seama că, dacă piesa Requiem pentru Jan Palak se va juca, nu mi-aş putea niciodată ierta dacă, aparent sau propriu-zis, în consecinţa ei cineva şi-ar alege acest mod de a protesta faţă de mizeria vieţii, a istoriei pe care o trăim. Şi m-am abţinut de la diligenţele necesare promovării unui text dramatic …
— Marian Munteanu şi Ioan Petru Culianu…
— Ce-i cu ei?
— Aşadar, l-aţi avut student şi pe Marian Munteanu! Şi el, ca şi Culianu, a ajuns la o notorietate mondială! – La ce te gândeşti?
— Mai întâi bag de seamă că, dintre câţi profesori au avut, de dumneavoastră s-au ataşat cel mai mult. Amândoi!
— Mai degrabă vice-versa!
— Cum vine asta?
— Că şi eu m-am apropiat cel mai mult de ei!
— Cel mai mult în ce sens? Dintre profesori, dumneavoastră, sau dintre studenţi, de ei?
— Mda, ai dreptate. Dar mai sunt şi alţi studenţi, foşti studenţi, de care mă simt cel puţin la fel de legat ca şi de Culianu sau Marian Munteanu.
— Puteţi da câteva nume?
— Îţi dau numele lui Bogdan Bradoschi. Semăna în multe privinţe cu Ioan Petre Culianu. Chiar şi ca fizic… Dar mai ales ca intelect, ca disponibilitate pentru marea performanţă academică, mondială…
— Nu ştiu nimic de vreun Bogdan Bradoschi!
— Nu e timpul trecut! Dar, de la bun început, n-a avut norocul lui Culianu, deşi amândoi au mai avut un numitor comun: Cicerone Poghirc! Le-a fost la amândoi colegul mai vârstnic şi profesor în acelaşi timp, mentor! … Din păcate, ca să se întreţină, Bogdan Bradoschi a trebuit să se mai ocupe la Paris şi de altele, fără nici o legătură cu ceea ce îl interesa pe el propriu-zis. Eu încă mai sper!
— Şi care a fost norocul lui Culianu?
— Mircea Eliade!
— Să revenim la cei doi care deja au fost consacraţi de opinia publică!… Ei mai seamănă prin ceva, prin bănuiala că au fost „oamenii” Securităţii române!
— În privinţa lui Marian Munteanu sunt ceva mai în temă! Dacă e cumva adevărată relaţia sa cu Securitatea, mă tem că eu sunt vinovatul principal!
— Deveniţi din nou palpitant!
— Nu palpitant, ci explicit!… Marian Munteanu a fost anchetat de securitate odată cu alţi vreo zece-cincisprezece studenţi care mergeau cu rândul la Petre Ţuţea acasă, la sfârşitul anilor ’80. Îl îmbrăcau, îl însoţeau la plimbare, îi ţineau de urît!… Şi cine era Petre Ţuţea atunci? Nu scria nici un ziar despre el, nici radio, nici TV, i se dusese însă buhul de mare înţelept şi mare naţionalist, dar numai pe cale orală. Şi băieţii aceia, care nu se cunoşteau între ei, pe câţiva îi adusesem eu, de la Litere, pe alţii îi adusese Ioan Alexandru şi Mihai Neagu Basarab, îşi puneau săptămânal o jumătate de zi la dispoziţia unui bătrân neputincios numai ca să-l asculte, să-l audă vorbind! Şi nici una din ideile bătrânului nu avea vreo şansă să răzbată la cuvîntul public, tipărit, mediatizat. Gestul acestor tineri nu avea decât o singură răsplată, cea intimă, a conştiinţei că faci bine cuiva, că-ţi faci datoria de om, de român!… Când, în 1988, la Paris, întâlnindu-mă cu Emil Cioran la care fusesem trimis de Petre Ţuţea, i-am povestit „ce mai face Petrache”, adică despre grupul de tineri studenţi care îl slugăresc benevol pe marele nevolnic – căci îl ajunseseră toate neputinţele bătrâneţii, Cioran a rămas uluit şi nu mai contenea să repete: „aşa ceva e de neimaginat la Paris! În Occident!” Şi l-am zgândărit şi eu cu întrebările. Da, el, marele filozof, cu zeci de cărţi publicate şi comentate numai în superlative, reformator al expresivităţii limbajului franţuzesc, nu are nici o şansă ca să-i deschidă uşa vreun tînăr occidental dispus să-şi sacrifice săptămânal o jumătate de zi pentru neputinţele şi nevoile lui, ale marelui Cioran! Iar Petre Ţuţea, cu nici o carte publicată, cu nici un palmares academic, despre care niciodată n-au scris ziarele, iată, se bulucesc studenţii la uşa lui!… „E formidabil ce tineret aveţi în România!” „Avem, domnule Cioran!” am încercat eu să-l corectez. „Am vorbit despre asta şi cu Mircea Eliade! În general, tineretul din Est este mult mai interesant decât cel de aici! Iar tineretul din Ţară, auzi ce să-i facă lui Petrache! Mi-nchipui că-i un om fericit Petrache! Ce om de geniu! Eu n-am mai întâlnit unul ca el în tot Occidentul!”
— Domnule profesor, de la această întâlnire cu Cioran v-aţi ales – pot să spun aşa, cu un dar deosebit din partea lui Emil Cioran. Mi l-aţi arătat cândva…
— Da, mi-a dat o carte cu un autograf pentru Petre Ţuţea, un alt autograf pentru mine şi un autograf al lui Montherlant pentru Cioran, „hommage à Ms. Cioran” zicându-mi că-l poate vinde „Petrache”, să ia un ban pe el. Mi-a mai dat o mie de franci şi nişte costume de haine pentru acelaşi Petrache, şi se tot mira Petre Ţuţea ce bine i-a nimerit Cioran măsura. La toţi le povestea şi mai ales lui Florin Pucă îi plăcea să mai întrebe o dată, de faţă cu cât mai multă lume, „dar de unde aveţi, domnule profesor, costumul ăsta aşa de aligant?”
— Eu vă întrebam de autograful dat dumneavoastră. Mi-l puteţi spune?
— Crezi că se potriveşte?
— Ar face o pereche frumoasă cu autograful primit de la Culianu. Zău! Nu vă e greu să găsiţi acum cartea.
— Deloc! E pusă la un loc bine ştiut de mine. Poftim: „Pentru Ion Coja, în amintirea unei conversaţii revelatoare la Paris, Bien amicalement, Cioran 28 august 1988”. Dedicaţia e dată pe volumul Ecartèlement.
— Ce aţi zice de o scurtă relatare a acelei „conversaţii revelatoare” cu care l-aţi fericit pe Cioran, pe marele Emil Cioran, în ziua de 28 august 1988?
— Ce să zic? Aş zice că nu prea se potriveşte! Ar fi prea multe de spus!
— Dar, dintre aceste multe de spus, alegeţi una singură, care credeţi că l-a determinat cel mai mult pe Cioran să folosească un epitet atât de măgulitor pentru dumneavoastră: „conversaţie revelatoare”… Cel mai relevant lucru din câte i-aţi spus! Ce anume i-aţi revelat unui om care părea că nu ar mai putea fi surprins de nimic nou, legat de spectacolul vieţii, al istoriei, al naturii umane?
— Asta ştiu bine, cu ce anume l-am pus cel mai mult pe gânduri! I-am prezentat teoria mea, dacă îi pot spune astfel, obsesia mea, despre antiromânism, despre realitatea unor strategii antiromâneşti. I-am demonstrat că aceste strategii sunt implicate în campania anti-Ceauşescu din presa occidentală, anticeauşismul fiind numai un paravan, un pretext al antiromânismului. Mi-a dat dreptate, găsind el însuşi argumente şi dovezi suplimentare! Una dintre ele, cea mai tulburătoare pentru mine, a fost despre o ziaristă evreică din America, din SUA, care a aflat despre cum s-au purtat românii faţă de evrei în timpul războiului şi a mers în România să afle amănunte despre omenia miraculoasă a românilor. S-a întors din această călătorie foarte pozitiv impresionată şi a scris câteva articole despre România pentru ziarul la care colabora de ani de zile! Şi care până atunci nu-i refuzase nici un articol! Ei, bine, articolele despre România i-au fost refuzate! Le-a mai dat pe la două ziare care îi tot solicitau colaborarea, dar nici acestea n-au vrut să-i publice textele în care era elogiată România, neamul românesc! Biata femeie, nu mai înţelegea nimic. Cu prima ocazie, aflându-se la Paris, l-a căutat pe românul Cioran, cel mai lucid om de pe planetă – după unii, să-l întrebe de ce atâta vrăjmăşie faţă de români!
— Şi Cioran ce i-a răspuns?
— Cioran mi-a povestit că n-a ştiut ce răspuns să-i dea, dar, din conversaţia revelatoare ce a avut-o cu mine, ştia acum care este cauza: antiromânismul! Există o preocupare, o gândire instituţionalizată, orientată împotriva românilor. Sistematic antiromânească! Părea edificat!
— Bun! Şi care-i cauza antiromânismului?
— Eh, asta-i the question!…
— Şi răspunsul?
— Răspunsul?… Sunt mai multe. Ţi-am dat câteva. Dar nu ţi-am dat răspunsul cel mai sincer… De fapt nu este decât o impresie, foarte vagă, o intuiţie, cu un al şaselea sau al şaptelea simţ! S-ar putea să fie o nerozie, un caraghioslîc, dar îmi trece deseori prin minte şi… şi dacă ţi-l mărturisesc, poate scap de acest gând nerod: am sentimentul că adversarii noştri ştiu despre noi ceva ce noi nu ştim! Ceva de bine, care însă nu le convine! Ca şi cum, de exemplu, ar şti că ni se hărăzeşte un viitor fain de tot, iar noi, în măsura în care nu ne dăm seama, am mai putea încă să fim împiedicaţi, abătuţi de pe calea promisă. Ca o predestinare, de care noi nu ştim, dar ştiu alţii şi, de aceea, ne devin duşmani!… Din gelozie, din invidie!
— Şi care să fie destinul nostru?
— Să pui cărţii un motto, următorul: „Aici ne aflăm noi românii – limbă cumpenei universului” Eminescu…
— „Limbă cumpenei universului”? Aud prima oară vorba asta. E a lui Eminescu?
— „Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii
Ce din moartea ei se naşte…“
Cumpăna gândirii, cumpăna universului, Eminescu era obsedat de această imagine, de metafora aceasta, cumpăna universului…
— Iar noi, românii, suntem limba acestei cumpene a universului?!
— Mai întâi adu-ţi aminte cum arată o cumpănă, o balanţă, cu cele două talere ale ei, iar între ele un ac lung, acea limbă de metal, care, când e perfect verticală, perpendiculară, înseamnă că cele două talere stau în cumpănă, sunt pe acelaşi plan, se echilibrează, sunt egale!…
— Ce a vrut să spună Eminescu cu asta?
— Nu ştiu exact ce anume, dar e sigur că a vrut să spună că noi, românii, avem un rost pe acest pământ, şi nu unul oarecare! Ce rost anume, mi-e mai greu să spun! Dar nici nu mai are importanţă pentru necesităţile noastre de demonstraţie. Să-i lăsăm pe cititori să caute şi să găsească sensul. Noi am stabilit că el există şi e destul!
— Nu ştiu dacă are vreo legătură, dar un fost coleg de liceu, care lucrează acum la SRI…
— Iar înainte de ’89 unde a lucrat?
— Tot în SRI!… Mi-a povestit un lucru ciudat…
— Sunt numai ochi şi urechi!
— Mulţumesc! Cică după ’89, când s-au liberalizat graniţele, au băgat ei de seamă că în România vin tot mai des fel de fel de tămăduitori, de bioenergeticieni, de ăia care îţi transmit fel de fel de energii prin atingerea cu palmele!
— Crezi în de-astea?
— E lucru dovedit că fiecare om are un asemenea potenţial bio-ener— getic, numai că unii îl au deosebit de mare!… Vă îndoiţi, văd!
— Da, am întâlnit şi eu un astfel de tămăduitor. Mai exact spus am întâlnit-o bine pe nevastă-sa, o femeiuşcă nostimă, atrăgătoare. Nu părea că bărbatului ei îi mai rămâne destulă bio-energie şi pentru acasă!
— Este, probabil, ca-n povestea cu croitorul care nu-şi face niciodată haine noi!… Dar cum vine aia că aţi întâlnit-o bine?
— Aşa am spus?… Adică am cunoscut-o bine!
— Aţi cunoscut-o bio-energetic?
— Eh, poate e mai corect să vorbim de un simplu transfer bio-energetic!… Dar ne-am depărtat de subiect! Zici că vin bio-energizanţii din toată lumea, vin în România ca muştele la … miere!
— Da, iar cei de la SRI, scrofuloşi la datorie, au început să facă săpături, să vadă ce e cu năvala asta! Şi, iscodindu-i pe tămăduitori, au aflat că aceştia nu pot lucra tot timpul, că şedinţele de transfer bio-energetic sunt epuizante…
— Mie-mi spui?!…
— Şi că la anumite intervale sunt nevoiţi să facă lungi pauze pentru a-şi reveni, pentru a-şi încărca bateriile. Şi cică vin în România exact pentru asta, se simt bine aici şi-şi revin, îşi încarcă bateriile în numai câteva zile, după care se apucă iar de treabă. La ei în ţară cică perioada de refacere durează mai mult de o lună, în România mai puţin de-o săptămână!
— Cică… Îmi place vorba asta!
— Dar nu vă place şi povestea asta?
— Am s-o ţin minte!… Şi aş putea s-o leg de un sentiment ciudat pe care l-am avut în străinătate, pe unde n-am umblat prea mult, dar la un moment dat mi-am dat seama că apetitul meu pentru vreun transfer bioenergetic era mult scăzut, mai mic decât în ţară!… Ţin minte ce mi-a trecut prin cap atunci când mi-am dat seama de lipsa mea de apetit sexual: aşa se întâmplă şi cu acele animale sălbatice care nu pot procrea în captivitate, în cuşca sau ţarcul unei grădini zoologice! Mă simţeam în Occident ca un ghepard într-o menajerie!…
— Frumos animal ghepardul!
— Chiar există? …
— S-au scris şi cărţi despre el, romane…
— Serios?
— Eu m-aş întoarce la citatul din Eminescu. De unde l-aţi luat?
— Din volumul ultim, cred, al XV-lea. Ţi-a plăcut?
— Poate că ar trebui recitit Eminescu cu gândul la această vorbă, pentru a vedea exact ce a vrut să spună: „românii sunt cumpăna universului”, „limba cumpenei”…
— Ah, scapi esenţialul! Citează exact: „românii sunt limbă cumpenei universului”, deci nu „limba cumpenei”, ci „limbă cumpenei”, un dativ, acest dativ spune mai mult decât sensul lexical al cuvintelor. Vezi, din ştiinţa de a folosi substantivele nearticulate în locul unde te aştepţi să fie articulate, româna scoate nişte efecte, dar nu efecte, ci te bagă cu mintea în nişte adâncuri la care cuvintele nu au nici un acces, abia morfemele gramaticale pot îndrăzni să calce pe acolo: „românii sunt limbă cumpenei universale”. Hai, tradu acest sens, al lui limbă cumpenei în altă limbă, în alt grai! Nu merge! Ştia el Eminescu ce ştia când spunea ce a spus!
— Şi securitatea? … Care-i vina dumneavoastră?
— Păi, la un moment dat, securitatea, drăguţa de ea, care îl urmărea pas cu pas pe nea Petrache Ţuţea, doar, deh, era un duşman al poporului, a declanşat o anchetă, i-a luat la întrebări pe studenţii care veneau la bietul bătrân, i-a ameninţat, le-a cerut să nu mai calce pe acolo etc. Deci, atunci, Marian Munteanu, mi-a spus-o şi el, a avut de-a face cu securitatea!…
— Unii spun că i s-ar fi cerut să informeze despre Petre Ţuţea, ce face, ce vorbeşte…
— Asta este o prostie! Toată lumea ştia ce vorbeşte Petre Ţuţea! Vorbea în gura mare şi în faţa oricui! Nu se ferea de nimic!… Nu era nici un secret!… Dacă, totuşi, din punct de vedere politic Ţuţea avea anumite idei şi păreri pe care le ascundea de toată lumea şi le discuta numai cu câţiva mai apropiaţi, iar securitatea română ar fi fost interesată să afle aceste opinii, păi trebuie să-ţi spun că mie domnu’ Ţuţea mi-a făcut asemenea mărturisiri, pe care se ferea să le facă în faţa oricui. Poate că aceste confidenţe i le-a făcut şi lui Marian Munteanu… Nu ştiu dacă Marian Munteanu le-a transmis mai departe securităţii, dar dacă a făcut-o, nu avem nimic să-i reproşăm! Ar însemna că l-a turnat pe Ţuţea cu ce a spus acesta de bine despre Ceauşescu! – De bine despre Ceauşescu?! Ţuţea?!
— Întocmai!… Dar trebuia să aibă mare încredere în cineva ca să-şi mărturisească asemenea gânduri! Şi Ţuţea a avut toată încrederea în Marian Munteanu!
— De exemplu?
— De exemplu, chestiunea industrializării, cu care era de acord, să avem o industrie puternică. Mai mult, credea în geniul tehnic al românului!… La fel, aproba politica de creştere demografică, susţinând că legionarii visaseră la o Românie pe care anul 2000 să o prindă cu o populaţie de 50-60 de milioane!… Iar când s-a spus la Europa Liberă că România este capabilă să fabrice bomba atomică, m-a aşteptat îngrijorat să-i confirm că aşa se anunţase – el nu avea în garsonieră nici radio, nici televizor şi nici telefon. I-am dat şi câteva detalii pe care le aveam de la Alecu Cuturicu, m-a ascultat, pe gânduri, apoi a decis: „îl bag în p… mă-sii pe ăl care-l mai înjură pe Ceauşescu!… Păi cu bomba atomică în buzunar altfel discutăm şi la Budapesta, şi la Moscova!..”
— Aha!
— Iar într-o zi mi-a cerut să-l duc cu maşina să vadă Casa Poporului. A fost fericit să afle încă o dată, de la mine, că e cea mai mare clădire din lume!
— Nu e Pentagonul?
— Pentagonul este mai mare ca suprafaţă utilă, pentru că etajul are numai 2,5 m înălţime, dar, ca volum cuprins între ziduri, Casa Poporului este cea mai mare clădire din lume! Se vede de pe lună!, am inventat eu ca să-i fac plăcere! „Şi este şi foarte frumoasă!” a decretat Ţuţea. „Este mai frumoasă decât tot ce am văzut eu la Berlin şi Moscova!” Eh, dar astea le spunea în mare secret. În gura mare, fără să se ferească de nimeni, Ţuţea îi înjura pe comunişti, securitatea – pe care o considera aservită ruşilor, pe ruşi îi înjura… Tot aşa, mai mult în secret, îi înjura şi pe americani, pe occidentali! Deci, dacă Marian Munteanu s-o fi angajat la aşa ceva, nu putea fi decât o chestiune formală, să scape din anchetă. Ştiu că Marian încercase să facă un act de contestare a puterii la Alba Iulia, de 1 Decembrie 1988, când a încercat să meargă acolo cu un tren plin de studenţi… Mi-a dat de înţeles că va face „ceva”, nu mi-a dat detalii, nici eu n-am cerut, am încercat doar, aşa cum mă rugase, să-l ajut să obţină o garnitură de tren pentru studenţii doritori să participe la aniversarea celor 70 de ani trecuţi de la 1 Decembrie 1918. Dar băieţii de la Centrul Universitar PCR au mirosit ei ceva şi nu le-au dat voie nici măcar să lipsească de la ore!… N-am discutat niciodată subiectul ăsta cu Marian!… Repet, Marian Munteanu avea ce să ascundă de vigilenţa securităţii! În asemenea situaţie ancheta te prinde vulnerabil!… Important nu e dacă Marian a semnat un contract cu ei, ci dacă după aceea a făcut, a făcut vreo ticăloşie! A făcut? Îţi spun eu: n-a făcut! Aşa cum nici Culianu n-a făcut-o!… Să ne întoarcem la el… Unde l-am lăsat? În Olanda, unde i-am telefonat de la Paris şi el mi-a făcut o evaluare foarte descurajantă privind şansele de a face ceva în Occident cu piesa mea despre Jan Palak!
— Aşadar, Ioan Petru Culianu era, în 1984, dezamăgit de Occident. Iar la câteva luni de la discuţia dumneavoastră telefonică, de Crăciun v-a trimis faimoasa dedicaţie: „în credinţa comună a unei patrii întregite, libere de toate imperiile lumii”. Era o aluzie şi la sensul antiimperialist, antisovietic al Requiemului?
— Probabil. Dar e o aluzie şi mai sigură la piesa Credinţa, pe care o publicasem şi am lăsat la cineva, la Paris, nu mai ştiu la cine, la Cicerone Poghirc cred, i-am lăsat un exemplar, pentru Nené.
— Credinţa?
— Da, o piesă jucată în ’79, avându-i ca personaje principale şi pozitive pe regele Carol I şi pe Ion C. Brătianu! O piesă naţionalistă şi antiimperialistă! Fireşte, mai ales de imperialismul rusesc este vorba. Piesa are undeva şi o aluzie străvezie la Cehoslovacia anului 1968!…
— Discuţia dumneavoastră cu Ioan Petru Culianu în 1984, când marele profesor v-a sfătuit să nu vă mai faceţi iluzii în privinţa Occidentului, a disponibilităţii acestui Occident de a sprijini forţele antisovietice din Europa de Est, îmi aduce aminte de un text, un fragment dintr-o scrisoare pe care Culianu se pare că n-a scos-o niciodată din computer: „am înţeles că în ultimii treisprezece ani am trădat acea lumină din interiorul meu, lumina pe care o păstrasem pentru a face faţă circumstanţelor potrivnice. Iar dacă acum mă întorc la acel fel de viaţă pe care încercam s-o duc pe când eram doar puţin mai tînăr decât tine, înainte de-a pleca de-acasă, aceasta ţi se datorează.”
— E un text emoţionant, într-adevăr. „Bietul Culianu”, îmi vine să zic, numai sufleţelul lui ştie prin câte a trecut după ce a ales libertatea!… N-avea cum să-i fie uşor, chiar dacă succes a avut destul de repede. Succes în sens occidental.