Graur Al., Romanizarea Daciei prin coloniști străini, Revista Fundațiilor Regale : revistă lunară de literatură, artă și cultură generală. An. 3, nr. 6 (1 iunie 1936), pg. 699-672)
….

ROMANIZAREA DACIEI PRIN COLONIȘTI STRĂINI

Cu toate că în politica actuală drepturile istorice nu mai contează, și atribuirea unui teritoriu se face după majoritatea populației care-1 locuește, polemica privitoare la continuitatea Românilor în Dacia n’a încetat încă. Savanții români și unguri continuă să îngrămădească argumente, în scopul dezinteresat al stabilirii adevărului istoric, dar aceste argumente nu sunt totdeauna ferite de influența sentimentelor scriitorului.
În Archivum Europae centro-orientalis, publicație al cărei prim volum a apărut de curand la Budapesta, d. L. Tamás studiază din nou problema continuității, într’un lung articol de 96 de pagini (care, de altfel, va continuă în numarul viitor), intitulat Romains, Romans et Roumains dans l’histoire de la Dacie Trajane.
Pentru acest autor, nu încape nici o îndoială ca limba română s’a format in sudul Dunării și că actualii locuitori de limba română ai Daciei sunt descendenții unor emigranți veniți din Balcani după secolul al X-Iea.
Între alte puncte care i se par că vin în sprijinul tezei sale, d. Tamás citează și faptul că Dacia a fost colonizată de Romani cu elemente provenind în bună parte din Asia Mică și Grecia, apoi din Spania si Africa. Oamenii nu prea știau latinește, deci « ar fi trebuit mai întâi să treacă ei însiși printr’un proces de romanizare, pentru a putea apoi să transmită Dacilor autohtoni cultura latină ». Pe de altă parte, legiunile nu conțineau elemente italice decât într’o mică măsură, prin urmare nici ele nu puteau avea un efect serios în aceasta privință.
Lăsând la o parte toate celelalte date ale problemei și neglijând pentru moment cadrul general al chestiunii, să ne ocupăm aici numai de amănuntul acesta: admițând că toți coloniștii romani aduși în Dacia erau barbari neromanizați, putem crede că ei au contribuit la romanizarea Daciei ? Chiar în ipoteza aceasta extremă, răspunsul trebue să fie tot afirmativ.
Intr’adevăr, trebue să ne dăm seama că nici unul dintre aceste grupuri de coloniști, aduși din toate parțile imensului imperiu roman, nu putea evita contactul cu populația dacă, oricât de puțină va fi rămas după război, nici cu celelalte grupuri de coloniști, de altă origine și limbă decât ei, și, bine înțeles, nici cu oficialitatea romană. Oricât de rudimentare ne-am închipui că au fost condițiile de viață în Dacia, tot este imposibil să admitem că locuitorii originari din « Dalmația, Grecia, Galia cisalpină, Capadocia, Galația, Caria, Bitinia, Paflagonia, Galia transalpină, Siria, provincia Asia, Comagena, Macedonia, Germania, Palestina, Italia și Egipt» veneau în contact fiecare numai cu cei care vorbeau aceeași limbă cu ei.
Dar imediat ce admitem că diversele grupuri de coloniști comunicau între ele, trebue să recunoaștem că singura limbă în care se puteau înțelege și în care puteau conversa cu Dacii era cea latină. D. Tamás amintește că s’au găsit în Dacia înscripții grecești și ebraice. Dacă putem să admitem că limba greacă a jucat un rol oarecare în relațiile dintre noii locuitori ai provinciei (natural, lăsăm la o parte ebraica), în orice caz prezența înscripțiilor nu dovedește că oamenii se înțelegeau între ei în grecește.
Să nu uităm că ceea ce impune unui grup întrebuințarea unei limbi străine este, în primul rând, prestigiul de care acea limbă se bucură. Fără îndoială, în vremea care ne interesează, aici erau două limbi cu prestigiu: greaca și latina. De unde însa cea de a doua impunea respect prin valoarea militară și administrativă a poporului care o vorbea. Și mi se pare ușor de înțeles ca noii locuitori ai Daciei, ca și cei vechi, de altfel, erau mai sensibili față de meritele acestea din urmă. Cam în același fel înțelegem de ce China si Japonia, de altfel țări cu o veche civilizație proprie, acceptă mult mai lesne engleza decât franceza.
Dar cum vorbeau latinește oamenii care nu cunoșteau aceasta limbă ? Mai întai este exagerat să se spună că n’o cunoșteau de loc. Cred și eu, ca și d. Tamás, că înainte de cucerire nu existau Romani in Dacia (sau, cel puțin, nu existau așezări importante, care să fi putut avea o influență serioasă). Dar negustorii romani străbăteau cu siguranță această țară, în călătoriile lor, ceea ce nu putea să nu lase urme în vocabularul Dacilor.
Afară de aceasta, relațiile militare cu imperiul erau de așa natură, încât și din graiul armatei trebue să fi pătruns numeroase elemente de împrumut în limba dacă. Evident, acestea sunt ipoteze neverificabile direct, atâta timp cât n’avem nici un text dac, dar ajunge să ne gândim la vocabularul limbilor germanice, pe care -1 cunoaștem foarte bine, pentru ca să ne convingem că și în Dacia din secolul întâi după Christos diverși termeni de civilizație trebuiau să fie de origine latină.
Cu atât mai mult coloniștii trebuiau să aibă cunoștințe, măcar foarte elementare, de latină. Numai simpla deplasare din țara lor și traversarea atâtor regiuni străine și tot ar fi fost destul pentru ca noii veniți să cunoască un număr strict indispensabil de cuvinte într’o limbă cu ajutorul căreia să se poată descurca, adică, în primul rând cuvinte latinești. Pentru a ne convinge de aceasta, n’avem decât să interogăm un țăran român, oricât de incult, care a avut ocazia, în timpul războiului sau în alte împrejurări, să călătorească în străinătate. Întotdeauna vom constata că a rămas cu unele cuvinte străine de care se poate servi.
Bine înțeles, nu e vorba de o cunoaștere temeinică a unei limbi de civilizație, ci numai de numele câtorva obiecte și acțiuni de interes imediat și general. Dar, în principiu, aceste câteva cuvinte pot servi ca bază de înțelegere între oamenii simpli și pot servi ca punct de plecare pentru răspândirea unei limbi. Dacă pentru a cere de mâncare, de băut, un loc de odihnă, îmbrăcăminte, ți-a servit o anumită limbă, nu se impune oare dela sine concluzia că pentru ideile mai complicate va trebui să întrebuințezi aceeași limbă ?
Și acum, făcând abstracție de relațiile între Daci si Romani, între Romani și coloniștii barbari, să ne întrebăm: în ce limbă se puteau înțelege între ei toți barbarii care se găseau adunați în noua colonie ? Era imposibil ca diversele naționalități să comunice între ele altfel decât într’o latină care, admitem, va fi fost, cel puțin la unele grupuri, săraca plină de greșeli, dar era latină. Era singura limbă cu prestigiu în ochii tuturor, singura
pe care-și dădeau seama cu toții că au interes să o învețe și singura pe care, cel puțin în oarecare măsură, o cunoșteau cu toții de mai înainte. Că latina era folosită ca limbă comună, chiar înainte de colonizare, reiese dintr’o informație pe care a subliniat- o regretatul Pârvan : înaintea luptei dela Tapae, Burii au trimes aliaților lor barbari o scrisoare în latinește, prin care le cereau să păstreze pacea.
Că nu era nevoie de un mare număr de Romani autentici pentru romanizarea Daciei ne-o dovedesc și faptele similare din epocile mai noi. În Statele Unite ale Americii, coloniștii originari din Anglia n’au fost prea numeroși, dacă îi comparăm cu indigenii și mai ales cu marea masă a emigranților din alte țări. Dar limba engleză era singura în care se putea înțelege Spaniolul cu Polonezul sau Germanul cu Grecul. Și astfel, cu toate că valuri-valuri de noi emigranți au continuat să sporească numărul străinilor, limba engleză s’a impus definitiv și într’un timp relativ foarte scurt.
În timpul din urmă, chiar turismul contribue la desnaționalizarea minorităților, în țările a căror limbă se bucură de prestigiu. In Bretania, bunăoară, țăranii care n’au învățat limba franceză timp de o mie de ani cât au stat neturburați între ei, au fost obligați să o învețe atunci când au început să primească zilnic vizita Englezilor, Americanilor, Germanilor, etc., care nu stăteau decât o zi în localitate, care vorbeau o franțuzească de cele mai multe ori cu totul mizerabilă, dar cu care indigenii nu se puteau înțelege decât în franțuzește cu care aveau interes să se înțeleagă. Prin urmare am putea admite latinizarea Daciei chiar dacă în această colonie n’ar fi venit nici un Roman.
Așa dar, dacă e adevărat că Dacia a fost desnaționalizată în numai 164 de ani, aceasta se datorește unui fapt pe care d. Tamás il cita împotriva teoriei romanizării : faptul că Dacia a fost colonizată cu oameni aduși nu dintr’o singură regiune, ci din toate colțurile lumii, care au fost obligați să conviețuiască cu un popor a cărui limbă nu avea nici un prestigiu cultural.
AL. GRAUR”

 

Nota redacției: Textul de mai sus, pus la dispoziție de domnul CĂLIN – îi mulțănim frumos, ne este util în mai multe feluri, dar în primul rând pentru a se înțelege că cei care neagă romanizarea Daciei – indiferent cu ce argumente și în ce scop, fac jocul iredentismului maghiar, al neprietenilor noștri! 

Știm bine că nu de la ei, de la amicii noștri de pe malurile Balatonului – toponim dacic!, a plecat teoria că în Dacia s-a vorbit o protolatină,  fapt care ar explica aspectul atât de latinesc al limbii române! Nici măcar de la Nicolae Densusianu, ci de la câțiva oameni de bună credință și puțină știință, precum scriitorul Brătescu-Voinești sau chimistul Istrate. Teza, încăpută după 1990 pe mâna unor actviști ai ignoranței, este acum susținută cu un aplomb suspect, căci convine deopotrivă și la Budapesta, și la Moscova. E bine să se știe asta!

Argumentele, de bun simț ale lui Al. Graur, sunt valabile și azi: chiar admițând punctul de vedere al adversarului, romanizarea Daciei nu putea să nu se producă! Nu se poate explica prezența noastră, a românilor, în Nordul Dunării, dintodeauna, altfel decât ca o consecință logică a romanizării Daciei.

Vom reveni!