Fie’mi ingaduit sa o pomenesc, cu recunostinta, pe ECATERINA TEODOROIU.
Document inedit: o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu
Redăm integral o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, păstrată în
fondul Manuscrise al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din
Bucureşti; în documentul cu pricina (nedatat, din păcate), Ecaterina îşi
motivează hotărârea de a lua parte la lupte: fraţii i-ar fi murit pe
front, iar ea voia să îi răzbune. Potrivit scrisorii, tânăra se afla
însă într-un impas, aşa că solicita sprijin comandantului Diviziei 2
Infanterie:
„Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna
Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea
de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie
şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă
cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar.
Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului
din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru
a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele.
La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca
cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la
Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei
de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca
sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut
prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la
Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători
[?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.
Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei.
În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în
Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am
dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i
voie să lupt în Regimentul domniei sale.
Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.
Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea
inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după
aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de
nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am
fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.
În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au
nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă
spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în
Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi.
Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un
domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe
front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o
cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş
putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i
convalescenţa.
Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac
serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie.
M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi
corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o
lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit
cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să
se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am
stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând
posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu
fata gazdei în pat (sic!).
Acum şase zile am fost chiar la Iaşi la Palatul M.S. Regina pentru a
obţine graţie trecerii şi cunoştinţei mele cu A.S. Regală Principele
Nicolae câte ceva pentru a îmbunătăţi traiul soldaţilor din Regimentul
meu 43/59 Infanterie. M.S. Regina m-a ascultat cu bunăvoinţă şi apoi a
ordonat ca imediat să mi se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi
câteva mii de ţigări pentru soldaţi. M-am înapoiat cu aceste daruri de
la milostiva şi buna noastră Regină şi le-am împărţit chiar eu personal
pe la companii, căci oamenii refuzau hrana nesărată.
În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să
inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei
mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am
îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic
rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei
sale.
Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior
Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân
şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi
îndată am venit la dumenavoastră, mult respectate domnule colonel,
pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în
luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată
exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma
în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi
a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al
diviziei dumneavoastră. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi
de la Familia noastră Regală.
Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez
dumneavoastră ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez
serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut”.
DUMNEZEU SA O ODIHNEASCA!
Am, din fericire, inregistrat bocetul mamei la moartea Catalinei. E una din comorile mele cele mai de pret.
Mai sunt in ziua de astazi femei din acestea ? Eu cred ca mama care facea astfel de fete a murit. Traieste in schimb mama care face japite, care imediat ce vad o camera de tv incep sa-si suga degetul aratator pentru eventualitatea ca le vad cei care apreciaza ceea ce vad, sa stie cu cine au de a face, sa stie din start ce fete moderne sunt ele. Ce tzara, ce patriotism, ce rani, ce paduchi, ce munca ? Le jignesti daca si vorbesti despre asa ceva.