Paul Anghel – In memoriam

Eterna noastră capră

 

Când faci literatură de inspiraţie istorică, editorul obişnuieste să ceară avizul unor specialişti, istorici propriu-zişi. Mai ales când subiectul e ceva mai delicat, epoca mai controversată, punctul de vedere al scriitorului mai original…. Am aflat de această practică, firească şi îndreptăţită, scriind piesa Credinţa, pentru care, atât la punerea în scenă, cât şi la publicarea textului, am beneficiat – şi ăsta-i cuvântul potrivit – de mai multe referate de specialitate, cinci, de la istorici de primă mână, buni cunoscători ai chestiunilor discutate in piesă. Fireşte, au existat destule obsevaţii, care au evidenţiat uneori şi lacune în informaţia autorului subsemnat. Nu mă sfiesc s-o spun, întru scrierea acestei piese documentându-mă pentru o perioadă de circa 80 de ani de istorie românească teribil de dură, ceea ce făcea scuzabile, pe ici-colo, unele mici scăpări. Am ţinut seamă de obiecţii şi am ajuns astfel la un text final impecabil, ziceam eu, sub raportul informaţiei istorice ( cu excepţia unor licenţe – să le numesc tot poetice ? – uşor de identificat ca atare). Text deci garantat sub acest aspect de cele cinci excelente referate de specialitate.

Printre cei care au văzut apoi piesa, s-a numărat şi Paul Anghel. Mi-a făcut placere să-l aud lăudâdu-mi isprava de faţă cu toată lumea care se mai afla pe-acolo. În particular însă, mi-a atras atenţia asupra unei informaţii greşite pe care o puneam în circulaţie prin piesa mea. „Dar asta o spune Titu Maiorescu însuşi: De la el o am !ˮ am replicat eu. „ Da, o spune Maiorescu, e adevărat, şi după el o spun şi alţii, dar informaţa e greşită. Maiorescu a confundat numele lui X cu al lui Y, fratele acestuiaˮ, m-a lămurit Paul Anghel.

N-am mai modificat textul, literar eram acoperit, dar am rămas impresionat că Paul Anghel a văzut o greşală de informație care scăpase celor cinci specialiști. Ceea ce nu poate fi interpretat decât în favoarea seriozităţii depline a lui Paul Anghel, care, scriindu-şi ciclul său de romane despre anii războiului de independenţă, a ajuns, probabil, să fie omul cel mai bine informat din cultura noastră asupra epocii de la ꞌ77. Eu, ca scriitor, mă simt onorat că un confrate în ale scrisului se află în această situaţie. E, la nevoie, o dovadă în plus că scrisul e o chestiune foarte serioasă, ceea ce unii, privind lucrurile din afară, se arată a nu şti şi pricepe că meseria scrisului nu e una dintre cele mai comode…Paul Anghel dovedeşte că nu! Şi ce bine ar fi s-o dovedească mai multi, să avem, bunăoară, şi alţi scriitori care să fie cei mai buni cuvântători ai epocii1914-1919 sau 1848 ori 1821 ş.a.m.d., căci nu sunt puţine marile epoci şi momente din istoria naţională până azi rămase „neacoperiteˮ literar. Momentul, epoca lui 1877 şi-a găsit, din fericire, cronicarul literar. E un caz „rezolvatˮ.

Din fericire pentru cine?. Iată o întrebare nefirească, la care mă obligă însă felul cum sunt receptate printre scriitori romanele lui Paul Anghel. Căci nu pentru toţi lumea romanelor lui Paul Anghel „din fericire ˮ există!..

Mi-ar fi la îndemână, dar nu se merită, să polemizez cu categoria cea mai numeroasă a contestatarilor săi: confraţi aşa zicându-le care nu l-au citit, dar îi neagă vehement valoarea şi asta pentru că, în primul rând, nu prea obişnuiesc să citească. Butada cu scriitorul român care a scris mai mult decât a citit nu se portiveşte unuia singur, ci şi altora. În cazul lui Paul Anghel e revoltător pentru ei şi faptul că acesta a citit câteva sute de cărţi, zeci de mii de poezii, ca să scrie Zapezile de-acum un veac. Adică ce lecţii vrea Paul Anghel să dea astfel?. Şi cui?. Lor cumva?.

Undeva în sufletul acestora, a rămas din pruncie cuibărită teama de examen, de luatul „la bani mărunţiˮ, de răspunsul precis care li s-ar putea cere :când a trait Ştefan cel Mare?. În ce secol? În ce an? Categoria acestor contestatari, care într-o bibliotecă intră ca într-o piramidă egipteană, e cea mai numeroasă şi mai guralivă. Se simt ameninţaţi de Paul Anghel în ce au ei mai scump: metoda de „ creaţie ˮ, sursa de inspiraţie: „ chestiile mai mult sau mai puţin ,„trăznetˮ anecdotice, pe care le pot ciuguli, unii de la alţii, din pălăvrăgeala zilnică la un pahar de bere sau de nimic. Pe scurt, literatură după ureche. Paul Anghel, deşi mai balaoacheș cum e, scrie însă după …note! Aşa ceva lăutarii scrisului nu iartă şi nu acceptă. Paul Anghel e incomod prin evidenţa faptului că pentru unii scriitori literatura mai înseamnă şi muncă. Munca de ocnaş, prin galeriile arhivelor şi bibliotecilor din care a înviat pentru cultura română o epocă întreagă, făcându-i cel mai amplu reportaj care există în literatura noastră pentru vreo epocă istorică.

„E reportaj, vezi bine, nu roman! Au decretat unii critici care au citit totuși, fie și pe sărite, cărţile lui Paul Anghel. Sigur că e reportaj, dar asta pentru că realitatea însăşi, când ştii s-o culegi, s-o alegi, are o structură literară.

Paul Anghel n-a fost nevoit să inventeze prea mult, dar s-a priceput să aleagă şi să înţeleagă totodată din noianul de fapte pe cele care singure, de la sine, juxtapuse frizau literatura. Romanele lui Paul Anghel sunt reportaje şi în măsura în care autorul nu s-a îndurat să lepede uitării – cine, după el, va lua iar la mână epoca lui ꞌ 77, cu acceaşi răbdare, salvând de la uitare fapte care de mult, dintotdeauna, adică de la ꞌ 77 încoace fără întrerupere, se cuvenea să vieze în conştiinţa noastră de sine, natională. Acestea, nemaifiind invenţie, ficţiune, şi fiind şi multe, dau impresia de reportaj. Sunt fapte care conturează în primul rând un portret national, un fel de a fi românesc în istorie, Paul Anghel fiind un pasionat al acestui subiect de meditaţie şi investigaţie. Fiind adică un „ protocronistˮ, ceea ce, din start, orientează receptarea sa de către o anumită critică. ( Şi când spun aşa, anumită, îl am în vedere şi pe Dan Zamfirescu….) Dar înainte de orice obiecţie i-ai face lui Paul Anghel, cinstit şi serios din partea oricărui critic este să bage de seamă seriozitatea întreprinderii literare la care salahoreşte Paul Anghel de atâţia ani! Un asemenea efort nu-l poţi comenta din vârful buzelor, strâmbând din nas în numele literarităţii absolute, mai ales după ce în comentariul unor „opereˮ literare evident agramate aceeaşi ctitici abdică de la orice estetism spre a nu se pune rău cu autori închipuiţi, persoane importante, nu spun cine, ca tot degeaba, faţă de care Paul Anghel are un singur dezavantaj : este scriitor şi atât. Nimic altceva. Neputând participa cu mai nimic la trocul de servicii (căci numai lanţ al „ slăbiciunilor ˮ nu se mai poate numi!) care funcţionează în viaţa noastră literară şi circumliterară. Ceea ce explică în primul rând absenţa romanelor lui Paul Anghel de pe lista de premii ale Uniunii, atât de încăpătoare pentru alţi autori, e drept, autori de mofturi literare.

O întrebare însă: mult – puţin, scriitorii români se mai şi plimbă prin lume : unii mai rar, alţii deloc. Dintr-o asemenea plimbare, a lui Paul Anghel, cultura noastră s-a ales cu o carte de excepţie: O clipă în China, din care se vede că şi atunci când se plimbă, Paul Anghel o face foarte temeinic şi cu ochi de cărturar. De la câţi scriitori ne-am mai ales cu asemenea cărţi din plimbările lor?.

Vreau adică să zic şi eu ca Petre Ţuţea: „ cine a scris o carte cum e O clipă în China e în stare să scrie şi alte cărţi oricât de bune!ˮ Le-a scris cumva Paul Anghel ? Iată o eventualitate care irită teribil multă lume!..

Capra vecinului, săraca, eterna noastră capră !..

Ion Coja

****

Nota redacției – Acest text a fost scris înainte de 1990