Petre Țuțea inainte de 1989 „Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi – Ceauşescu! Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la m…
Contains Link
Nicu Pîrîu3 hours ago
.
Filozofia Nuantelor (selectiuni)
eseul a fost scris în 1969(…)
Pentru mine, filozofia nuanţelor are un rost. Îmi plac oamenii care gîndesc cu rost. Neliniştile conştiinţei teoretice trebuie să ducă undeva. Şi duc, pentru acela care ştie ce vrea. Vorbind despre Platon, Windelband îl prezintă în aceşti termeni: „El nu este un cercetător liniştit sau un gînditor fără nici un scop; el aparţine acelora care vor să cunoască adevărul, pentru a-l realiza. [4] Acesta este sîmburele operei vieţii sale. Ştiinţa trebuie să fie conducătoarea şi stăpîna vieţii: de aceea trebuie să fie pătrunsă de cele mai înalte scopuri şi valori ale vieţii şi să înţeleagă lucrurile în această perspectivă. Trebuie să existe o influenţă reciprocă, adîncă, între ştiinţă şi viaţă, aceasta găsind în Platon o impresionantă întrupare”.
Înăuntrul acestei propoziţii trebuie să reexaminăm trecutul şi prezentul şi să proiectăm noi lumini asupra viitorului. Deja au început să se vadă altfel oamenii şi popoarele, îşi face loc o nouă viziune a ordinii universale, întemeiată pe valoarea măştii de om, pe speranţă şi pe datele îmbucurătoare ale ştiinţei şi tehnicii. A devenit posibilă concentrarea de mari energii pe spaţii mici, fapt care ne permite să socotim false poziţiile asa-zişilor „mari” şi să privim cu ironie înfumurarea lor neroadă. Mai sîntem încă obligaţi să asistăm la întîlniri ale celor mari, fiindcă privilegiile lor mai funcţionează, date fiind: avansul tehnic şi ştiinţific, spaţiul stăpînit, bogăţia, numărul şi trecutul apropiat şi îndepărtat,încărcat cu valori ce se dezgolesc încet de conţinut, de semnificaţiile cu care ne-au obişnuit aşa-zisele priorităţi istorice. Ştiinţa, arta şi filozofia sînt chemate să anuleze orgoliile nocive pe plan etico-social şi politic şi sterile pe plan spiritual. Am aflat că Heidegger a afirmat că poporul român va juca un rol important, această convingere a ilustrului gînditor pornind din informaţiile sale privind începuturile promiţătoare, pe plan spiritual, acestea fiind proiecţii ale unei mari puteri interioare a neamului nostru, care se va manifesta şi în viitor, în mari creaţii produse de geniul lui nestăvilit, într-un climat de perfectă libertate.
Totuşi, nu putem beneficia de privilegiile rezultate din creaţiile pur spirituale, fiindcă oamenii şi popoarele au încă tendinţa de a se mişca în jos, predominînd încă forţa brutală. Spaţiul, numărul, mijloacele materiale şi de luptă şi trecutul fals interpretat ne apasă încă cu supărătoarea lui tutelă. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, pentru a înlocui priorităţile istorice îngheţate cu priorităţile logice şi sufleteşti, vii, pentru a nu mai aşeza cu tristeţea metafizică a cronicarului, „bietul om sub vremi”, este necesară dezvoltarea nelimitată a ştiinţei şi tehnicii româneşti. Creaţiile spiritului trebuie sprijinite pe o mare forţă materială, întemeiată pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei si tehnicii. O cultură spirituală strălucită, lipsită de o bază materială, ne umple de tristeţea neputinţei si face regimul tutelar mult mai supărător, decît dacă ne-am găsi pe o treaptă spirituală inferioară. La baza marilor noastre creaţii spirituale trebuie să stea revoluţia ştiinţifică şi tehnică modernă, în această revoluţie găsim rădăcina nivelării raporturilor dintre oameni şi popoare. Ea anulează privilegiile întemeiate pe spaţiu, număr şi pe cantitatea şi calitatea mijloacelor de luptă. Un general englez a afirmat că ştiinţa modernă poate pune capăt ideii de mare putere – un popor, mic ca număr, putînd ţine în şah, prin geniul său ştiinţific si tehnic, un popor oricît de numeros, întins pe un spaţiu imens, sau chiar mai multe popoare. Aşadar, marşul istoric al popoarelor libere este asigurat de nivelul cunostiinţelor lor teoretice şi tehnice. Această concepţie trebuie transformată într-un articolde credinţă. Numai aşa poate deveni eficace. Dacă în artă, pesimismul face creaţia mai subtilă si mai mătăsoasă, în ştiinţă, tehnică şi mai ales în politică constituie, cum spune un francez, o prostie absolută. Aceasta este motivarea majoră a gîndirii în nuanţe.
[5] Cînd este vorba de filosofia nuanţelor, trebuie reţinuţi termenii: raţiune, gust, mişcare,schimbare, actualitate heraclitică, limită şi nuanţă. Se înţelege că nu orice nelinişte interioară a omului duce la creaţii spirituale. Un om necăjit, pur şi simplu, nu are decît două ieşiri: scăparea de necazuri sau jocul pe loc, otrăvit de amărăciune. La nivel psihologic, raţiunea se confundă cu inteligenţa, acea facultate a omului de a cunoaşte, de a se orienta în timp şi spaţiu, de a fabrica unelte şi de a pune ordine interioară şi exterioară în viaţa omului. Filosofic privită, ea este socotită facultatea „cunoaşterii adevărurilor absolute, a principiilor invariabile”. După Kant, „facultatea cunoaşterii principiilor supreme care fac posibile unitatea conştiinţei şi a conceptelor, trecerea de la condiţionat la necondiţionat, în speranţa cunoaşterii exhaustive a naturii fără posibilitatea de a-i depăşi vreodată graniţele”. Dar „curiozitatea şi îndrăzneala nu împrumută acestor principii caracterul constitutiv al realităţii, ci regulativ”. Absolutul gîndit în marginile experienţei posibile, în sens imanent kantian, este un paradox. Misticii cred că pot ieşi din impas deschizînd o fereastră spre absolutul adevărat, prin extaz. În sensul celor spuse mai înainte despre concepţia imanentistă a vieţii şi a lumii trebuie înţelese cele trei întrebări fundamentale ale lui Kant: 1. Ce pot să ştiu? 2. Ce trebuie să fac? 3. Ce pot spera?
Aceste întrebări au ceva din splendoarea îngheţată a coloanelor de marmură. Dar mişcarea spiritului modern înăuntrul lor devine clisoasă sau chiar imposibilă. Punem faţă în faţă două poziţii: „Cu ajutorul raţiunii, omul discerne adevărul de eroare, justul de injust, pune ordine în pasiuni, îşi întinde afecţiunile, pentru că le face sociale şi universale” (Marcus Aurelius). „Să nu livrezi viaţa ta întreagă somnului raţiunii tale” (J.J.Rousseau). Am văzut ce părere are Planck despre tabla categoriilor lui Kant. Îmi amintesc de părerea unui istoric (Huizinga), supărat pe Spengler, care-i considera pe istorici arhivari, asupra sistemului de filosofie istorică al acestuia: „Privit de departe pare o catedrală impunătoare. Curiozitatea te împinge spre ea, pentru a-i cunoaşte frumuseţile dinăuntru. Cînd intri, afli că este goală”. Se pare că marile sisteme au început să-si piardă influenţa, fiindcă alunecă steril peste univers. Natura este interpretată din ce în ce mai just şi mai subtil. Omul îşi schimbă treptat poziţia lui în univers, certitudinile topindu-se sub paşii spiritului cuceritor si înnoitor. Trecutul începe să fie văzut prin viitor. Trezirea din somnul dogmatic al sistemelor şi stilurilor impunătoare, folosind cunoscuta formulă a lui Kant, scăparea de privilegiile invocate de posesorii lor sînt posibile prin jocul nesfîrşit de nuanţe al gîndirii moderne. Am spus odată că psihologic este tot, afară de eternitate. Şi eternitatea poate fi gîndită psihologic. La data cînd am făcut afirmaţia de mai sus am fost influenţat de splendida formulă pesimistă a lui Eminescu:
„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie.”
În zona raţională, înfăşurată într-un imens necunoscut, spaţiul, timpul şi numărul îşi pierd treptat importanţa şi devin simple simboluri orientatoare, expresii ale conştiinţei teoretice, tehnice şi practice. Dar, ceea ce pare mai tulburător, în vastul proces de nivelare a raporturilor dintre oameni şi popoare, este misterul care înfăşoară începutul şi sfîrşitul lucrurilor. [6] Oamenii devin mai modeşti cînd, odată cu pierderea privilegiilor legate de puterea materială, sînt puşi în faţa neputinţei de a cunoaşte cauzele lucrurilor sau cauza lor unică. Fiindcă acestea nu pot fi situate înăuntrul lor, ci în afara lor. Ce plăcut ar fi dacă ne-am cunoaşte pe noi înşine şi toate fenomenele în desfăşurarea lor, ca derivînd unele din altele, cum a văzut Thales! Ne-am juca cu treptele desăvîrşirii noastre. Apoi lanţul cauzelor şi întrebărilor scepticilor nu poate lua sfîrşit decît prin acceptarea principiului raţiunii suficiente, situat în mod necesar în misterul începutului. Cînd se citeşte cu modestie în cartea mare a naturii se realizează un progres real şi acea linişte interioară a lui Spinoza rezultată din împăcarea cu noi înşine, cu semenii, cu natura şi cu absolutul, care înseamnă mister şi necuprindere.
Gustul are rădăcini în noi şi în afara noastră. Iraţional, subtil şi supărător, el merge de la materialitatea fiziologică pînă-n zona ideală a valorilor spirituale. Cineva, dintr-o generaţie mai veche, voia să scrie o logică a proverbelor în scopul de a descoperi sîmburele înţelepciunii şi adevărului cuprinse în ele. Observăm că proverbul „nu discuta despre gusturi”, nu are valoarea unei maxime absolute, din moment ce există gusturi, „sigure, fine, bune, rele, stricate etc.” Aşadar, ne mişcăm de la Fiziologia gustului a lui Brillat-Savarin, pînă la Templul gustului a lui Voltaire. În Dicţionarul naţional al limbii franceze al lui Bescherelle întîlnim aspectele esenţiale ale gustului, atît cele senzoriale cît şi cele spirituale sau afective. Gustul se întinde şi peste stilurile de epocă. El cuprinde toate treptele: „bunul simţ, tactul şi geniul”. Dacă ne gîndim la lipsa de gust, atunci cuprinde şi stupiditatea. Dar, pentru a nu aluneca în absurd, capriciu sau bizar, pentru a obţine, cum se spune, un gust „obiectiv”, general, subiectul consumator de valori trebuie să se întîlnească cu obiectele purtătoare de valori, altfel alunecă în gol.
Fiziologic, „gustul este unul din cele cinci simţuri prin care se discern valorile şi al cărui organ este limba”. Figurat, „gustul este facultatea de a simţi, de a discerne frumuseţile şi defectele care se găsesc în operele spiritului şi în creaţiile artei. Este un discernămînt prompt, ca şi cel al limbii şi al cerului gurii şi care previne, ca şi acesta, reflecţia. Este ca şi el, sensibil şi voluptos în privinţa lucrului bun şi simte greaţă faţă de cel rău sau urît. El este adesea, ca şi el, nesigur şi rătăcit, neştiind dacă ceea ce i se prezintă trebuie să-i placă şi avînd nevoie ca şi el de timp pentru a se forma… Aşa se pot obţine: siguranţa, fineţea sidelicateţea gustului” (Bescherelle). Autorul nostru, pentru a arăta natura iraţională,spontană a gustului, citează această interesantă formulare a lui Rousseau: „Dintre toate însuşirile naturale, gustul este acela care se simte cel mai bine şi se explică cel mai puţin. El n-ar fi ceea ce este dacă s-ar putea defini, fiindcă el judecă obiecte asupra cărora raţiunea n-are priză şi serveşte, dacă pot spune astfel, de lunetă raţiunii”.
Un lung exerciţiu individual şi colectiv nu numai că-l dezvoltă, dar îl prezervă de depravare. Este vorba de planul etico-social şi cel estetic. Dar se pune o problemă foarte delicată, de natură gnoseologică: relaţia dintre gust şi adevăr. Dacă pe plan material, forma sub care se prezintă obiectele consumate este legată indisolubil de substanţa lor, în planul valorilor ideale acest lucru nu mai pare aşa de sigur. [7] Poate fi descoperită în acest mod armonia dintre formă şi conţinut, dintre realitatea obiectului contemplat şi expresia lui, dar certitudinea astfel obţinută „nu se confundă cu evidenţa şi cu adevărul”(Goblot). Ea poate fi fructul credinţei şi deci „expresie personală a instinctelor, deprinderilor şi înclinaţiilor subiectului cunoscător” (acelaşi). Gustul poate identifica adevărul, dacă admitem existenţa intuiţiei pure, adică dacă sensibilitatea poate trece de sfera faptelor şi permite formularea ideilor, sau legilor, acea regularitate raţională care face posibile definiţiile. Dacă intuitiv putem înţelege, nu putem defini obiectele contemplate, prin predicatele lor negative sau pozitive, cu toate că şi intuiţia discerne calităţile lor specifice. Noi afirmăm şi negăm, mişcîndu-ne raţional înăuntrul legii contrariilor. Deocamdată nu putem formula adevărul în sensul unei „ştiinţe imediate şi pure” deci, spre neconsolarea noastră, trăirea şi inspiraţia, oricât de subtile ar fi, nu ne pot scoate din anticamera cunoaşterii. S-ar putea ca evoluţia să permită gustului nu numai intrarea iraţională în sfera adevărului, a binelui şi frumosului, ci şi contopirea lui cu raţiunea, ale cărei simboluri nesigure şi arbitrare să se topească în înţelegere, ca depăşirea cunoaşterii exterioare şi indirecte. Ar fi o contopire a mediatului şi imediatului. Este mai plăcut să trăieşti înăuntrul lucrurilor decît în afara lor. Bucuria trăirii nuanţelor, prezente în natură şi în spirit, adică în lucruri şi în expresia lor în sisteme, stiluri şi opere de artă este mereu actuală. Ocolurile proceselor dialectice au această finalitate ideală: realizarea trăirii întregurilor şi elementelor lor componente, adică contopirea termenilor: certitudine, credinţă, evidenţă şi adevăr. Faţă către faţă, şi nu „ca în ghicitură şi oglindă”,cum spune Sf. Ap. Pavel şi cum termină Faust:
Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbîndă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.(trad. de Lucian Blaga)
Fiziologia, psihologia şi filozofia gustului ne arată aceste fenomene, în ordinea materială şi spirituală a lucrurilor, asupra cărora raţiunea nu are priză, cum spune Rousseau: saturaţia, dezgustul, devalorizarea şi slăbirea gustului consumatorului de valori sau dispariţia lui, pentru unele din ele sau pentru toate. Uneori se întoarce spatele pămîntului, iar în disperare, cu rădăcini în neant, şi cerului. Sînt ciudăţenii ale omului fizic şi spiritual. În ceea ce priveşte arta, „imaginaţia creează, iar gustul respinge, adoptă sau rectifică” (Grétry, cit. de Lucien Arréat).
cules de la :
https://www.scribd.com/docu…
adică,
https://www.scribd.com/document/49505316/Petre-Tutea-FILOZOFIA-NUANTELOR
S-a inceput procesul. Rusia si Putin vor plati despagubiri de 200 miliarde de dolari pentru crimele din GULAG , supravietuitorilor din Polonia Ukraina Romania Ungaria Lituania Letonia Ungaria Estonia ,iata aici cum va incepe totul: http://www.telegraphworld.com/2017/10/25/why-putin-will-pay-compensations-for-communist-gulag-crimes-to-latvia-poland-romania-and-ukraine/
Rusia nu a fost URSS și nici Putin nu e Stalin, stați liniștit Rusia nu va plăti o copeica.
vine la putere XENIA- Ksenia Sobchak care a spus ca CRIMMEA apartine Ucrainei.
ION COJA and KING MICHAEL http://www.telegraphworld.com/2017/10/26/ion-coja-about-king-michael-of-romania/
stati linistiti ca Rusia de azi nu e URSS-ul puternic din 1950-s.
La MULTI ANI ! domnule profesor. Cel puţin 120 ! (ca egipteanu’). Să ajungeţi la 120 şi „să fiţi ca la 20”. (…”bis hindert ţvonţig”)
Am trimis textul cu formatarea pe ionzcoja@yahoo.com si ioncoja13@gmail.com, dacă vă este necesar. Dacă vă este, deschideţi-l (preferabil) cu wordpad.
Grigore BRÂNCUŞ
VITALITATEA LIMBII ROMÂNE
S-au făcut diferite cercetări asupra graiurilor vorbite de populaţiile româneşti din afara graniţelor ţării, precum şi asupra limbii literare utilizate de unele dintre acestea în presa scrisă şi în diverse publicaţii literare şi ştiinţifice. Aceste populaţii s-au stabilit în epoci diferite şi din cauze diferite în zonele în care trăiesc astăzi, iar graiurile lor se identifică aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din imediata vecinătate. Românii din Bulgaria stabiliţi în aria Vidinului vorbesc un grai de tip oltenesc (folosesc, de exemplu, perfectul simplu mai frecvent decît perfectul compus) [1]. Cei din fosta Iugoslavie prezintă particularităţi bănăţene şi, incidental, ardeleneşti şi olteneşti (de exemplu, optativul cu (v)reaş) [2]. Vorbirea românilor din Ungaria nu se depărtează de graiurile dacoromâne învecinate: bănăţean, crişean, maramureşean [3].
Se înţelege de la sine că româna vorbită de populaţiile româneşti minoritare din ţările vecine a fost influenţată de limbile naţionale oficiale, bulgara, respectiv sîrbocroata şi maghiara. Cum e şi firesc, vocabularul a fost, în primul rând, cel mai afectat. Pe lângă un număr mare de cuvinte noi (unele exprimând noţiuni şi obiecte noi, altele substituind cuvinte vechi româneşti), s-au produs şi numeroase calcuri, s-au creat construcţii frazeologice şi chiar unele turnuri sintactice noi. Mai rar a fost atinsă fonetica, aceasta menţinându-se, în general, în limitele variantelor tolerate de sistemele fonologice ale graiurilor dacoromâne. Compartimentul care asigură individualitatea limbii, morfologia, a rămas neatins. Din câte ne putem da seama, la românii din ţările vecine nu se află nici o normă morfologică neromânească. Dacă totuşi se observă că, în unele cazuri, trăsăturile sintetice ale morfologiei se reduc în favoarea celor analitice (e vorba, evident, de flexiunea nominală), trebuie spus că aceasta e o tendinţă generală a românei populare.
Există, după cum se ştie, câteva comunităţi româneşti şi în Statele Unite ale Americii, mai ales în Detroit, Cleveland, Philadelphia, precum şi în preriile şi marile oraşe canadiene. Acestea s-au constituit din migraţia în valuri succesive de ţărani din Transilvania, Banat, Maramureş şi chiar din Bucovina, începând cu ultimele decenii ale secolului trecut până către 1930. Stabiliţi, de regulă, în centre urbane, românii americani au trecut, mai toţi, de la agricultură şi oierit la industrie şi comerţ. Şi-au făcut biserici, cluburi, şcoli duminicale (la care generaţiile mai noi învaţă limba părinţilor), scot ziare, reviste, unde se străduiesc să folosească româna literară din ţară [4]. În graiul acestor comunităţi, fie în cel vorbit, fie în aspectul scris, se recunosc particularităţi ale graiurilor dacoromâne din aria transcarpatică, uşor arhaizante. Influenţa englezei americane e puternică, mai ales la generaţiile mai noi. Pe lângă vocabularul românesc general sau regional (cunoscut în Transilvania şi Banat), au pătruns numeroase cuvinte englezeşti care denumesc obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori (din domeniul tehnic şi de civilizaţie urbană, de viaţă socială, economică, culturală etc.). Cuvintele englezeşti sunt, în general, adaptate la specificul morfologic al graiului românesc. E posibil ca numărul lor foarte mare să impună cu vremea foneme în felul spirantelor interdentale th şi dh. Gramatica nu este însă în nici un fel atinsă de influenţa limbii oficiale. Nu se poate vorbi, prin urmare, de o transformare a românei din America într-o limbă mixtă, într-un amestec, lingvistic [5]. Fizionomia unei limbi e dată în primul rând de structura ei gramaticală, care, în cazul românei, pare greu penetrabilă de o influenţă externă.
Am distins deci două tipuri de comunităţi lingvistice româneşti: primul, format din populaţiile existente în Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria (teritorii învecinate cu România), al doilea, din populaţiile stabilite în ultimul secol, prin emigrare, pe un teritoriu foarte depărtat de România. Aceste populaţii au menţinut, direct sau indirect, contactul cu ţara de origine.
În ambele grupuri, evoluţia limbii s-a petrecut, nestingherit, aproape la fel: s-au conservat particularităţile graiului dacoromân originar (sau din vecinătatea imediată), iar aspectul literar a urmat, în linii generale, cursul românei literare naţionale (e cazul limbii ziarelor şi publicaţiilor din Iugoslavia, Ungaria, Statele Unite, Canada).
Sortită să fie folosită cu statut alogen, româna acestor comunităţi e supusă unor continue influenţe din partea idiomurilor oficiale: împrumută cuvinte, operează numeroase calcuri, preia unele clişee lingvistice, se lasă ademenită de unele particularităţi de articulaţie, dar conservă intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea mai rezistentă a vocabularului, cea moştenită din latină. Toate, aceste comunităţi au conştiinţa că vorbesc româneşte şi că reprezintă etnii româneşti, aşadar, se recunosc ca părţi integrante în unitatea spirituală românească.
Al treilea grup de graiuri româneşti utilizate în mediu străin îl reprezintă cele din Republica Moldova. Zicem „mediu străin”, termen impropriu în acest context, pentru că româna multă vreme nu a funcţionat acolo, de facto, ca limbă oficială în stat. Aspectul ei literar, caracterizat, între altele, prin promovarea unor particularităţi ale graiurilor locale, e supus, ca şi graiurile vorbite, unei presiuni din partea limbii oficiale – rusa.
După cum se ştie, unii lingvişti s-au prefăcut că acceptă punctul de vedere oficial privind statutul de limbă romanică diferită de română al idiomului local din Basarabia. Acceptarea aceasta era fals motivată de perspectiva pe care ar avea-o graiul din această provincie de a se dezvolta ca limbă distinctă. Lingvişti demni de toată stima s-au chinuit să demonstreze, fără nicio dovadă serioasă, că „moldoveneasca” este a 11-a limbă romanică, de fapt a 14-a, pentru că se susţinea totodată – şi trebuia să se susţină – că limbi romanice diferite de română sunt şi cele trei dialecte din sudul Dunării: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna.
Este meritul lui Carlo Tagliavini de a fi arătat cel dintâi, într-o comunicare ţinută la cel de-al VIII-lea Congres de Filologie Romanică de la Florenţa, din 1956, în acord cu gândurile inexprimabile ale celor mai mulţi lingvişti români, că pretinsa „limbă moldovenească nu este decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslavă folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute, de altfel, şi în interiorul graniţelor României”[6].
Dintre dialectologii români autori de manuale în care sunt descrise variantele teritoriale ale limbii române, unul singur, după cunoştinţele noastre, Paul Lăzărescu, include graiurile din Basarabia în cadrul general al subdialectului moldovean, căruia îi consacră un studiu unitar în volumul colectiv coordonat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească (Scrisul românesc, Craiova, 1984, p. 208).
Există indicii că nici lingviştii de la Chişinău n-au crezut vreodată, cel puţin unii dintre ei, că în Basarabia am avea de-a face cu altă limbă decât româna. De exemplu, în Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, publicat în 1978, pentru cuvintele moştenite sau formate pe teren românesc, nu se face nici o referire la română, ci numai la idiomurile din sudul Dunării şi, evident, la limbile romanice occidentale; se subînţelege clar de aici că pentru autorii dicţionarului limba din Moldova nu e altceva decât limba română.
Termenul limba moldovenească, folosit astăzi constant chiar în mediile culturale din Chişinău, nu trebuie să ne surprindă, deşi i se dă o conotaţie politică evidentă. El e cunoscut încă din vremea cronicarilor din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Grigore Ureche vorbeşte de „limba noastră moldovenească” (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1955, p. 61), Miron Costin – de „limba moldovenească sau românească” (Opere, ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1958, p. 212), iar D. Cantemir – „despre graiul moldovenesc”, toţi înţelegând însă că „moldovenesc” se identifică cu „românesc”. Cantemir scrie răspicat că „valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii” (Descrierea Moldovei, trad. de P. Pandrea, Editura Minerva, 1973, p. 279). După Cantemir, nici aromânii nu vorbesc o limbă aparte, ci tot un grai românesc: „Un grai mult mai stricat au cuţovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul cu Macedonia” (ibid., p. 280). Aceleaşi idei cultivă şi stolnicul Constantin Cantacuzino care pe aromâni îi uneşte cu dacoromânii în mai multe privinţe: „Sînt dară aceşti cuţovlahi… oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în obicine, nici în tăria şi făptura trupului, decât rumânii ceştia, şi limba lor românească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată” (Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, ed. îngrijită de Mihail Gregorian, E.P.L., 1961, p. 45).
Care e locul pe care îl ocupă graiurile din Basarabia în peisajul dialectal românesc? După părerea noastră, întemeiată pe datele oferite de Atlasul lingvistic român, Basarabia nu reprezintă o arie dialectală unitară, nu poate fi considerată al şaselea subdialect al limbii române. Foarte rar se poate contura câte o particularitate de grai basarabean, cu izoglose care să se suprapună peste graniţele administrative ale republicii. În astfel de situaţii e vorba de fapte total nesemnificative pentru caracterizarea graiului (de ex., baistruc „copil din flori”, în ALRM, I, h. 292, răspândit în toată Basarabia). Nici în Atlasul lingvistic al Moldovei, întocmit de dialectologii de la Chişinău, nu apar trăsături care ar izola lingvistic Basarabia de celelalte regiuni nordice ale dacoromânei. Chiar în punctele cu grai moldovenesc mult îndepărtate spre est de Republica Moldova se recunosc caractere generale ale vorbirii româneşti din aria de est şi cea de nord ale dacoromânei. În unele cazuri, se întilnesc chiar trăsături din zona Transilvaniei şi a Crişanei, ca, de exemplu, conjunctivul cu şi, dentalele palatale t’, d’ provenite din k’, g’ (înt’ină < închină) etc., explicabile, în bună măsură, prin transhumanţă pastorală şi prin migraţiuni, din cauze felurite, de populaţie din Transilvania până departe, dincolo de Prut şi Nistru.
Reproducem aici un text ilustrativ din com. Recea, jud. Bălţi, din volumul Texte dialectale (1943, p. 182) al lui Emil Petrovici: „Cînd m-au dus la ruş, acoló la Kiu, ápu-acoló uóili iará gramadî şî niel, şî uáii, şî biérbiec. Da ieu li-ã spus cum îi la noi. Şî m-am apucat şî li-am muls şî iii sî nará cum îi la noi. Iii o spus cî numa brîndzî vangercî fac, di ŝei galbînî. În altî parti, în Kirsõski gubierni, acoló fag brîndzî vangercî. Acoló-s tăţ moldovieni, grăiesc ca şî la noi” (a. 1936).
Zona Basarabiei (inclusiv Bucovina) s-ar putea segmenta în trei mari arii: de nord, de mijloc şi de sud, fiecare dintre ele grupându-se cu ariile respective din dreapta Prutului. În aria de nord se întâlnesc şi unele particularităţi maramureşene, iar în cea de sud, trăsături specifice Munteniei. Toate aceste arii, a căror existenţă e justificată şi de istoria socială a Moldovei, pot reprezenta graiuri locale ale subdialectului moldovean. Deci Basarabia nu este al şaselea grai dacoromân.
În Basarabia vocabularul pare înţesat de cuvinte ruseşti din sfera modernă a civilizaţiei, de calcuri, construcţii frazeologice şi multe cuvinte (mai exact clişee lingvistice) neadaptate (sau adaptate parţial) la morfologia graiului. După părerea noastră, acestea din urmă vor dispărea de îndată ce limba română va funcţiona temeinic ca limbă oficială în stat şi se va primeni continuu cu inovaţiile din limba naţională. În general, Basarabia, ca toată Moldova, merge cu aria nordică a dacoromânei.
În încheiere, arătăm că gramatica graiurilor româneşti din afara graniţelor ţării e rezistentă, nealterată, unitară, se identifică cu gramatica limbii comune. Influenţele nu au intervenit deloc in morfologia limbii noastre. Faptul acesta s-ar explica, după părerea noastră, prin aceea că opoziţiile gramaticale ale românei se exprimă printr-un număr mare de mărci pozitive, ceea ce conferă rezistenţă gramaticii în condiţiile bilingvismului. Sunetele noi care au apărut devreme în română, africatele şi fricativele, vocala ă, sunt utilizate la finală în distincţii morfologice şi asigură posibilităţi interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului imens de cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei, în primul rând cu limbile slave de sud.
Dacă prin contactul românei cu limbile balcanice sau cu cele din apropierea Balcanilor (slava, turca, maghiara, greaca) a putut fi verificată rezistenţa structurilor ei latineşti, deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, acest lucru trebuie înţeles ca o dovadă a vitalităţii tendinţelor originare latineşti, a capacităţii de asimilare a elementelor nelatine. La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin examinarea trăsăturilor graiurilor româneşti târzii vorbite în medii alogene. Unitatea latinei dunărene, favorizată de unitatea politică a Daciei, unitatea românei comune (faza de dinaintea separării dialectale), unitatea graiurilor dacoromâne reflectă, de fapt, unitatea spirituală a românilor. Indiferent de locul unde Ie-a sortit istoria să vieţuiască, românii, vorbindu-şi limba părintească, au conştiinţa etnicităţii lor. Factorul conştiinţă – în sensul foarte larg al cuvintului – este determinant în menţinerea limbii. Atât timp cât românii (ne referim la cei din afara graniţelor ţării) au conştiinţa apartenenţei lor etnice reale (chiar şi numai la o provincie românească) nu se poate vorbi de dispariţia limbii, oricât ar fi de puternică presiunea limbii ruse.
NOTE
[1] T. Teaha, Aspecte ale graiului românesc din sudul Dunării // „Omagiu Rosetti”, EA, 1965,
p. 895-898; V. Nestorescu şi M. Petrişor, Graiul românilor din Bregovo (reg. Vidin, Bulgaria) ,
Craiova, 1969 (litografiat); A. Hartular, Graiuri româneşti în medii alogene // Tratat de
dialectologie românească (coord. V. Rusu) , Scrisul românesc, Craiova, 1984 (mai departe:
Tratat).
[2] Radu Flora, Graiurile româneşti din Banatul iugoslav // FD, 1, 1958, p. 123-141 (cu 5 hărţi); idem, Rumunski banatski govori u zvetlu lingvističke geografije (Les parlers roumains du Banat à la lumiére de la géographie linguistique) , Belgrad, 1969.
[3] Rodica Bogza Irimie, Sistemul supranumelor la românii din Ungaria, Editura Didactică,
Budapesta, 1979; Ana Borbély, Cercetări asupra graiurilor româneşti din Ungaria, Budapesta,
1990; Victor Iancu, Cum vorbesc românii din Ungaria, Compress, 1994.
[4] Gr. Brâncuş, Despre limba unei gazete româneşti editate peste hotare // „Omagiu Iordan”,
1958, p. 113-118; Edith Iarovici, Unele aspecte ale influenţei limbii engleze asupra limbii românilor din S.U.A., AUB, XVI, 1967, p. 223-239; Anca Belchiţă Hartular, American langue mixte or langue mélangee, RRL, 1975, p. 459-460; idem, cap. Graiuri româneşti în medii alogene// Tratat, p. 407 ş.a.
[5] Cf. Al. Rosetti, Langue mixte et mélange de langues // „Acta linguistica”, V, 1945-1946, Copenhague, p. 79 ş.a.
[6] Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, versiune
românească îngrijită şi coordonată de Al. Niculescu, Bucureşti, 1977, p. 289.
„Limba Română”, nr. 5-6 (17-18), 1994, p. 28-33
Comunicare prezentată la sesiunea ştiinţifică „Limba română şi varietăţile ei locale”, Bucureşti, 31 octombrie 1994