Păstoritul la români

Revista de Zootehnie 2005 :4 :3-101
PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR.:
1. ROMÂNII ŞI AROMÂNII1
-VECTORI AI UNEI VECHI CULTURI
PASTORALE
C.Drăgănescu
“Cercetarea vieţii pastorale ar putea să
arunce lumini nebănuite asupra problemelor
celor mai complexe ce privesc istoria românilor”
Al. Arbore 1929
Tehnologia agricolă romană a dominat, cum arată White
(1970) practica agricolă europeană până în secolul al XIX-lea.
“Vlahii”2
şi “Valahii”, urmaşii ai vechilor Romani, aşa cum au fost ei
denumiţi după discreta transformare a Imperiului Roman de Răsărit în
Imperiu Heleno-Bizantin, desăvârşită în anul 641, prin schimbare
limbi oficiale din latină în greacă şi după venirea slavilor în Balcani,
au fost astfel vectoriul în zonă al acestei culturi agricole. Poate cel
mai clar şi interesant este demonstrat acest lucru în păstorit.
Importanţa păstoritului pentru pentru istorica românilor a fost
menţionată în repetate rânduri de oameni de ştiinţă români şi străini,
filologi-lingvişti, etnografi, sociologi3
. “Ea justifică şi necesită o
atenţie ceva mai mare în cadrul unei cercetări asupra etnogenezei
românilor” sublinia Rusu în anul 1982. Ideea este reluată de
numeroşi cercetători. “Cercetarea vieţii pastorale ar putea să
arunce lumini nebănuite asupra problemelor celor mai complexe
ce privesc istoria românilor” spune Al. Arbore (1929).
Lipsesc, cum se observă, cercetări zootehnice cu această
viziune. Ele ar putea să contribue la unele clarificări în istoria
românilor şi chiar în unele clarificări ale etnogenezei popoarelor din
zonă. In acest domeniu lucrarea noastră încearcă să aducă unele
gânduri şi precizări, deocamdată mai mult pentru romanitatea suddunăreană.
Viaţa pastorală a vlahilor şi valahilor
“O înţelegere a culturii vlahilor şi a originei ei este
importantă pentru studiul vieţii pastorale în Balcani”
Matley 1968 p.233
Anul 641 s-ar putea să marcheze un moment fatidic în istoria romanităţi orientale. Supuşi unui
proces sistematic de desnaţionalizare prin acţiunea statelor şi a bisericii, care i-a împiedicat, cum precizează
Matley (1968), să-şi folosească limba în afara familiei, vlahi, dispar din istorie pentru patru secole (579-
980), însă supravieţuiesc încă 1000 de ani, până în zilele noastre. Ultima redută a rezistenţei lor a fost
muntele, în zona greu accesibilă invadatorilor şi noilor stăpâni din Costantinopol, “azilul libertăţii” cum îl
numeşte Braudell (1966-1985). Singura profesie posibilă în munte a fost păstoritul, chiar dacă practic toate
noţiunile agricole esenţiale din limba lor sunt de origine latină. Este dealtfel clar că păstoritul în Balcani este
asociat cu Vlahii. “Este puţin probabil, menţionează Matley (1968,p 232), ca primii slavi veniţi să se fi
1
. Forma are cateva modificari neesentiale dpa tiparire (titlul=Romani si Aromani)
1
Înţelegem prin aromâni vlahi, respectiv aromâni, megleno-români, istro-români
2
denumire menţionată de Kekaumenos în Strategikon (1075-1078), desi Constantin al VI-lea Porfirogenetul (945-959) îi numise
romaion, deosebindu-i de grecii bizantini ce se autonumeau romaioi (N.Saramandu ( 2003).
3
Bibliografia asupra păstoritului la români şi aromâni este amplă; în mare parte este prezentată într-o listă din AnEtn. 1957-8,p.136.
Câteva din lucrările citate de noi sunt ulterioare şi credem foarte importante, dar nu singurele ulterioare listei. aşezat în munţi. Cavalli-Sforza precizează în plus că”în general, supravieţuirea unei limbi este mai probabil
să aibă loc în refugii (locuri izolate-ca munţii-rezistente la invadatori)”.
Asocierea păstoritului în Balcani cu Vlahii este demostrată clar de faptul că cel puţin în unele limbi
balcanice noţiunea de păstor era sinonimă cu cea de vlah. “In fapt păstoritul era atât de puternic asociat cu
Vlahii încât în anumite zone ale Greciei termenul de Vlakhos este folosit pentru a desemna un păstor, fără
nici o conotaţie etnică şi din Evul Mediu termenul de Vlah a fost folosit în Serbia şi Bosnia ca sinonim cel
de păstor, indiferent de orice grup etnic”(Matley 1968). Faptul este subliniat şi de Gh. Brătianu (1988), când
atrage atenţia că “ la Ana Comnena, ca şi în unele texte sârbeşti, există tendinţa de a îngloba sub numele de
vlahi pe toţi păstorii din Balcani”. Este greu de spus cât aceasta reflectă o realitate- faptul că numai vlahi se
ocupau de creşterea oilor, îndeletnicire pe care membrii altor popoare balcanice nu prea o cunoşteau, sau era
încă un peiorativ la adresa celor care înainte de secolul al VI-lea fuseseră populaţie majoritară şi stăpână în
zonă. Ambele supoziţii sunt verosimule, însă prima, argumentată şi de date, merită mai mare atenţie.
Trebue notat totuşi că Vlahi nu au fost numai păstori. Winnifrith (1985, p.37) atrage atenţia că “
Vlahii depăşesc pe vecinii lor prin multe aptitudini de a se descurca in viaţă. Asocierea vlahilor cu oile..a
lăsat impresia incorectă că ei ar fi simpli păstori, impresie pe care o corectează talentaţii lucrători în lemn
din Metsovo şi în metal din Kalaritaj.”..Unul dintre cei mai importanţi prim-miniştrii ce au fundamentat
statul grec modern, a fost generalul vlah John Kolleti (Winnifrith 1985).
Este evident că în asemenea condiţii în toată zona este vorba de un sistem pastoral mai mult sau
mai puţin unic şi cu origine unică. Despre unicitatea sistemului în cele două aspecte ale sale-exploatarea şi
rase- vom discuta în continuare. Ne oprim deocandată asupra originei sistemului de păstorit, unde pot fi
discuţii. Se cunoaşte din izvoare istorice că că în această zonă a Europei Ilirii, chiar Tracii şi Sciţii au fost
crescători de oi. Romanii au fost evident crescători de oi, de numele lor fiind legată introducerea unor rase
în Europa şi prima prezentare a unor sisteme de exploatare (transhumanţa). Şi grecii sunt asociaţiaţi cu
producţia ovină, deşi nu este suficient de clar, dacă este vorba de creştere sau comercializarea lânii. Nouă
ne atrage atenţia faptul că astăzi în Grecia şi Albania caprele au o pondere mare (80 %, respectiv 64% )
din numărul oilor, iar grecii au fost un popor al mării, nu al munţilor. Analiza raselor demonstrează că
slavii şi ungurii nu au adus cu ei oi, fapt recunoscut şi de unii oamenii de ştiinţă bulgari. In aceste condiţii
se pare că sistemul pastoral din zonă păstrează clar o amprentă romană. Dealtfel tot Matley, referindu-se la
Bosnia şi Herzegovina, atrage atenţia că “Vlahii au fost asimilaţi de populaţia slavă din jur, dar, deşi şiau pierdut limba, ei păstrează vechiul sistem de viaţă. In Bosnia şi Herzegovina limba Vlahă a dispărut
complet. Nu numai că elementul Vlah din populaţie a fost complet slavizat, dar mulţi vlahi au fos
convertiţi la islam în cursul ocupaţiei turceşti”. Cu alte cuvinte: este posibil ca o proporţie mare a păstorilor
din zonă să fie la origine vlahi, chiar dacă prin limba vorbită aparţin altor popoare; “limba şi etnicitatea
sunt două lucruri diferite, ce nu trebue confundate” spunea G.Weigand, citat de Russu, şi asupra
acestui fapt merită să ne oprim. Din el se pot face cel puţin două deducţii.
1. Etnogeneza popoarele din zonă demonstrează faptul că ele sunt puţin diferite etnic (genetic); în
fond este vorba în cel mai bun caz de familii lingvistice diferite. Marele genetician Cavallio Sforza (2001),
estimează că de fapt ungurii de astăzi au cam10 % din genele strămoşii lor veniţi aici în urmă cu un
mileniu, restul aparţinând etniilor locale, în primul rând populaţiei pe care au găsit-o şi care vorbea o limbă
romanică; Malcom (1999, p.23) sugerează acelaşi lucru pentru Sârbi şi Albanezi, cea ce poate fi valabil
pentru toate popoarele din zonă. Agitaţiile “patriotice” făcute în diferite ţări şi care ajung şi la schimbarea
denumii raselor de animale pentru a nu mai aminti de foşti lor stăpâni valahi, au astfel un substrat
subiectiv, naţionalist; este inadmisibil ca cei ce au misiunea de a căuta adevărul, oamenii de ştiinţă, să se
ralieze acestor tendinţe..
2. Originea păstoritului în zonă este cel mai probabil legată de vlahi şi valahi, implicit de români şi
“o înţelegere a culturii vlahilor şi a originei ei este, cum spune Matley (1968 p.233), importantă pentru
studiul vieţii pastorale în Balcani”. Mai mult, cum menţiona Geoană (2003) la o sesiune ştiinţifică a
Academiei Române consacrată Romanităţii orientale, “istoria enclavelor ei sud-dunărene ar puteaa
ilumina adevăruri istorice despre romanitatea nord-dunăreană şi latinitate în general”. Notăm că
situaţia şi istoria Vlahilor nu pare prea bine elucidată. Deşi nu sunt puţine lucrări în legătură cu această
problemă, ea rămâne totuşi “o enigmă şi un miracol istoric”(F. Lot , G.Brătianu 1942, 1988). Pot fi şi
explicaţii obiective dar cert sunt şi cauze subiective.
Notăm că denumirea de Vlah a avut probabil pentru aromâni (ca şi pentru români) o conotaţie
peiorativă spune Winifrith. Aceasta ar putea fi explicaţia faptului că ei, cu excepţia megleno-românilor, au
respins-o totdeauna, fiind singurul popor latin care au păstrat ceva din numele strămoşilor lor (Sala 2003).
2Structura de grupe gentilice. Etnonimul de Vlah include lingvistic trei dialecte, implicit trei
comunităţi lingvisto- gentilice. Ca la toate popoarele, există o diversitate în unitate. O analiză mai atentă
demonstrează că de fapt au fost mult mai multe asemenea comunităţi, “triburi”. Unele au persistat până în
zilele noastre. Denumirea triburilor este uneori conservată în denumirea raselor de oi, rasele devenind un
document istoric pentru a demonstra fosta prezenţă a vlahilor. Unul din aceste cazuri este acela al
Sărăcăcianilor, numiţi de greci Sarakatsanizi (şi consideraţi greci) şi de bulgari Karakatsani (şi consideraţi
bulgari). Altul este al Karagounizilor se pare numiţi în trecut şi Cenogunjci, Morovlahi, Morlaci etc
(Malcom 1996)-menţinut de rasa Karagounico din Grecia, dacă nu şi Ruda cu capul negru din SerboCroaţia. Gramoustini, Arvanito-vlahi, Fârşeroţi etc.aveau şi ei rasele lor de oi. O istorie a vlahilor ar trebui
poate să acorde mai mare atenţie acestor comunităţi şi evoluţiei lor. S-ar putea ca multe să fie originare
încă în din vremea romanilor, evoluţia lor având tendinţa să meargă spre unificare, cum s-a întâmplat în
România.
Rasele de oi din Peninsula Balcanică şi istoria vlahilor
(există o linie de demarcaţie a raselor valahe şi vlahe ?)
Structura raselor de animale domestice a fost profund afectată de evouluţia rapidă a civilizaţiei din
ultimele două secole, când raselor locale locale au fost înlocuite cu rase ameliorate. Selecţia naturală a
salvat însă rasele de oi indigene, exploatate în condiţii extensive, în zone marginale, cum sunt munţii. Ele
au rămas ca o mărturie a trecutului şi sunt implicit interesante ca “documente istorice”. Notăm însă că în
absenţa unei ştiinţe a taxonomiei animalelor domestice şi a unor tendinţele “patriotice” din diferite ţări
numele raselor a fost adesea schimbat, iar clasificarea lor este adesea confuză (Drăgănescu 1994…2005).
În sud-estul europei sunt 5-6 grupe filogenetice de oi (Drăgănescu ). Două grupe au lână relativ
uniformă, una-Ţigaia, înrudită cu merinosul are lână semifină, iar cealaltă-Ruda, înrudită cu Bergamasca
italiană, semigroasă. O grupă- Valaha cu coarne în tirbuşon, aminteşte de vechea oaie egipteană. Are
coarne în tirbuşon, drepte ca nişte ţepuşe (de aici numele german de Zackel, apărut prin traducerea de către
Nathusius a numelui dat de Linne- O,a. strepsiceros), şi lână mixtă, predominând fibrele groase. A patra
grupă- Valaha (greşit numită Zackel), este probabil originară din vechea oaie scitică, fiind posibil înrudită
si cu rase spaniole (Churro-Drăgănescu 1997). Etimologia numelui ei românesc, Ţurcana, este sanscrită
(Hajdeu 1973, p.130); ea are lâna mixtă, predominând fie fibrele fine (ca la rasa românească Ţurcană) fie
cele groase, cum am observat la rasa Shodra din Albania, identică ca exterior cu Ţurcana transhumant, dar
având o mare pondere a fibrelor groase în lână. Ultima grupă, oile cu fesa sau coada grasă, se găseşte
numai în insulele greceşti şi turceşti şi facem abstracţie de ea.
O primă privire asupra grupelor de rase, sesizează două posibile aspecte:
• Cel puţin trei grupe (Ruda, Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon) aduc aminte de epoca romanilor şi
sunt legate astfel de păstorii români sau aromâni. A patra grupa-Valaha-poate trimite originea celora
cărora le poartă numele, la vechile popoare din zonă-Daci, Tracii. (Drăgănescu 1998, 2003). Rasele de
oi din centrul, estul şi sud-estul Europei sunt puncte de reper în istoria românilor,(inclusiv a
aromânilor).
• O linie de demarcaţie ce trece, prin Serbia şi pe culmea munţilor Balcani separă practic rasele
românilor de cele ale aromânilor; aceast poate transforma în poveşti toate “teoriile”, de fapt ipotezele,
privind migraţia lor între aceste spaţii. Prezentăm pe scurt unele argumente.
Oile Ţigăi sunt oile românilor, originar oile păstorilor transhumanţi din Carpaţii de curbură. Ele sunt
înrudite indiscutabil cu Merinosul, adus în Europa de Romani. Kuleşov (1894) spunea: “Dacă noi
considerăm Merinosul cum era în urmă cu 100-150 de ani, diferenţa faţă de Ţigaie este neglijabilă”).
Ţigaia a fost adusă cel mai probabi în Carpaţi de coloni romani, păstori transhumanţi (Drăgănescu
1994..2004). Ipotezele aducerii Ţigăi în Dobrogea cu vapoarele, acceptată de speciali români, sau prin
Balcani, în urma pătrunderii lor peste strâmtoarea Bosfor, susţinute de specialişti străini (germani, unguri,
sârbi etc), nu au nici o bază. La sud de Munţii Balcani şi în Asia Mică nu au fost oi Ţigăi. Ţigaia a fost
importată în Bulgaria de sud-vest şi Albania în anii 1950, din fosta URSS, şi introdusă în Turcia (rasa
Civirgic) prin achiziţie din Moldova şi Ţara Românească (Cantemir 1770-1986 p.37). In dialectul aromân
nu există cuvântul ţigaie, deci nu poate fi vorba de o migraţie a acestora din Moesia, Pind sau
Balcani în Carpaţi prin care să aducă rasa acolo. Cea ce este cert este faptul că păstorii români
transhumanţi au dispersat Ţigaia din Carpaţi în SE României, Nord-Vestul Bulgariei (Planinski Ţiigai),
Sudul Ucrainei şi Rusiei (Azov Ţigai), Slovacia, Moravia, posibil Ungaria, unde a fost practic înlocuită cu
Merinos şi în Banat. Cel puţin oamenii de ştiină ruşi o recunosc (M.F.Ivanov ş.a.)
3Oile Ruda sunt ca regulă oile păstorilor aromâni. In dialectul lor aruda are semnificaţia cuvântului
ţigaie din limba română. Grupul a fost sesizat cu unele scăpări abia în ultimii ani de Mason (1999) şi de
Drăgănescu (1994…2005). Complicaţia o constitue faptul că două rase Ruda, de la graniţa Sârbo-Croată şi
Sârbo-Română sunt numite Ţigaie. Explicaţia dată de Drăgănescu (2003, 2005) este aceea că ele au
aparţinut unui trib valah (român) nu vlah, şi în limba română nu există cuvântul ruda pentru a desemna
calitatea lânii lor şi a fost folosit cuvântul ţigaie. Aceste rase, ce au ajuns şi în Romania, nu sunt adaptate la
transhumanţă, deci tribul valah respectiv a rămas în cea mai mare parte şi probabil a dispărut acolo unde a
fost (Winifrith are dreptate). O parte din el a fost instalat în NV Bulgaria probabil de Turci, când s-au
retras din Ungaria, iar de acolo a trecut cu Ruşii (182o) în România. In Balcani există mai multe rase
numire uneori chiar Ruda, dar plasate în categoria oilor Zackel (Valahe).
Oile Valahe cu coarne în tirbuşon (Zackel propriu zise, numite, cum am arătat, de Nathusius-1880,
prin traducerea numelui dat de Linne O.a. strepsiceros în germană). Ele au fost numite de Buffon şi Darwin
Valahe, de Cornevin “din Montenegro”, de unguri şi români Raţca (Racka), respectiv sârbe (Raska –nume
de stat sârb, Malcom 1996 p.70), iar de sârbi Valahe cu coarne în tirbuşon (Valaska vitoroga). Am acceptat
ultimul nume şi nu primul, cum ar fi normal, pentru a le deosebi de rasele numite Valahe în Cehia,
Slovacia, Austria, Rusia, chiar Grecia. Evident sunt oile unor Valahi ce au trăit în aria sârbomontenegreană, trecând şi peste graniţa română, în Banat, şi în câmpia Tisei, unde au fost si uneori incă
sunt considerate ca rasă naţionala, adusă de maghiari Evident, ca şi Ruda, nu sunt adaptate la transhumanţă
şi proprietarii lor nu au migrat din spaţiul sârbo-montenegrean unde au fost plasaţi probabil din timpul
romanilor ( Winifrith are dreptate). Realmente cum spune Roesler “valahi din Moesia..au dispărut până la
nivelul unei enclave sporadice” dar nu prin “migrarea lor treptată spre nord” ci fiind asimilaţi în
etnogeneza altor popoare.
Problema Oilor Valahe (greşit numite Zackel, ele neavând coarnele ca o ţeapă) este mai complicată. O
serie de rase ale vlahilor le poartă numele (Vlahicos, Sarakatsaniko, Karakachan (Karavlaskia), Belavlaska,
Karavlaska, Kukovlaska. Arvanitovlach, Boutsiko, Epirus, Gramos, Vlasik etc. Rasele numite în fosta
Iugoslavie Pramenka, ca şi rasele din Albania şi Grecia, acceptate în grupa “Zackel” necesită o analiză
atentă, unele din ele fiind Ruda. Deocamdată modul lor de prezentare nu permite adesea o clasificare
corectă a lor. Drăgănescu (1994..2005) a sugerat cladograme (arbori filogenetici) pentru fiecare grupă de
rase, în care sunt incluse rasele cunoscute, dar aceste cladograme nu au fost nici respinse nici acceptate
până în prezent de oamenii de ştiinţă.
In Bulgaria multe rase de oi purtau, până la începutul secolului al XX-lea numele de Ţigaie şi Ţurcană
ca şi în Romania, fapt recunoscut şi de oameni de ştiinţă Bulgari (Ganceff-1922..1930, citat de Holevici
1933, ş.a). C.C.Giurescu menţionează deatfel că “la ..începutul secolului al XIII Valahii locuiau muntele
Balcan, de la Marea Neagră până în Serbia de astăzi, ocupând ambele versanturi ale lui”
Observaţiile noastre sunt numai un început. O analiză mai de fond a taxonomiei raselor din Balcani, în
special a celor de oi, ne-a sezizat unele aspecte interesante pentru istorie; rasele de animale pot constitui o
dovadă a prezenţei şi trecutei prezenţe a Aromânilor, cum constitue o dovadă a trecutei prezenţe a
Românilor pe o întinsă arie din Europa răsăriteană şi centrală (Drăgănescu 1997).
Sistemul pastoral vlah şi valah.
In întreaga zonă carpato-balcanico-nord pontică, atrage atenţia Vuia (1964), şi argumentează
numeroşi alţi cercetători se întâlnea nu numai acelaşi tip de păstorit, cu acelaşi scop economic dar şi
folosirea de aceleaşi amenajeri şi chiar lexic. Se ajunge la asemănare până la identitate în sistemul de
construcţii, în felul de întrebuinţare, dar şi în lexic (Koszar,kosar, koszarz, kosar, coşar;leasă, lesa, lesza,
lecka, crânjală, urdă etc). “Întregul proces de preperare a produselo lactate diferă puţin în detalii
dealungul Carpaţilor şi Balcanilor şi este probabil de origine vlahă”, menţiona Matley ( 1968).
Ca şi în România sunt, sau au fost practicate în ţările din zonă trei tipuri majore de păstorit:
• Local, în aria satului, cu asigurare de adăpost şi rezervă de provizii iarna, şi păşunat cât timp este posibil în
cursul anului. Acesta este clar sistemul practicat de foşti“valahii”, proprietari ai raselor Valahă cu coarne în
tirbuşon, Ruda cu capul negru (“Ţigaie de Sombor sau Pivniţki”) şi Ruda de Banat (“Ţigaie Cokan).
4• Pendular, între sat, cu asigurare de adăpost şi rezervă de furaje iarna, păşunat primăvara şi toamna şi
păşunat la munte vara.; sistemul este evident practicat în toate zonele arabile sau de fâneţe premontane.
• Transhumanţă- este, accepând în mare definiţia lui Matley (1968), sistemul de păstorit cu deplasarea
turmelor însoţite de păstori, cu sau fără familie, între păşunile de vară şi de iarnă, fără adăposturi pentru
animale şi cu puţine sau fără provizii de furaje pentru iarnă. In anumite momente păstorii se întoarc la
domiciliul lor permanent, în sate de munte, şes sau coline, unde pot să practice sau nu o anumită formă de
agricultură.
Transhumanţa este, se pare, absolut specifică în această zonă păstorilor români şi aromâni. Ea a fost
şi chiar mai este practicată în Spania, Franţa, Italia, Franconia (Germania). Dealtfel, venind în întâmpinarea
Convenţiei pentru Conservarea Biodoversităţii (Rio 1992), a fost elaborată o Cartă Europeană a
Transhumanţei (Cuenca-Spania, 31,X. 1997) semnată de reprezentanţii Spaniei, Portugaliei, Franţei,
României (Drăgănescu), Germaniei. În legătură cu transhumanţa s-au făcut cele mai multe erori şi speculaţii
în zona balcanică şi din această cauză insistăm special asupra ei. Modul de practicare a transhumanţei în
Balcani este prezentat de Matley (1968) în Bosnia şi de Laga (1980) în Grecia.
“O pondere mare a munţilor faţă de câmpi
descurajază păstoritul nomad”
In prezentarea păstoritului din Balcani se face sistematic o confuzie între nomadism şi
transhumanţă. O lege croată din anii 1990 înţelege prin păşunat nomad orice păşunat în afara
localităţii(Tadic 1992). Hatzimianoglou (1992) arată că sistemul tradiţional de păstorit în Grecia era
nomadismul.Todorov spune acelaş lucru pentru Bulgaria. Confuzie poate avea o motivaţie obiectivă dar şi
subiectvă.
Subiectv, confundarea transhumanţei cu nomadismul poate fi cauzată de faptul că păstorii
transhumanţii erau vlahi şi nomadismul poate justifica anumite ipoteze istorice ce le contestă prezenţa.
Uneori apar şi motivaţi literare. O asemenea motivaţie poate avea prezentarea pusto-valahilor
(meglenoromâni NT) făcută de Braudel (1985, p. 65), care spune:-“goniţi din câmpii de tiranii slavi şi greci,
şi rătăcind de-atunci, în cursul întregului Ev Mediu, prin ţinuturi neocupate din Balcani, din Galiţia până în
Serbia şi la Marea Egee, împinşi necontenit şi împingând la rândul lor pe alţii”. Complicaţia o constitue
faptul că ea este luată drept adevăr istoric şi prezentată ca migraţia (în Moravia, Slovacia etc) sau nomadism
în Bulgaria, Grecia, Croaţia etc, cu scopul clar de a se contesta vechea prezenţă a vlahilor în ţările
respective. Desigur, sub presiuni istorice, anumite grupuri de vlahi şi-au putut schimba domiciliul în timpul
celor două două milenii de vieţuire pe aceste meleaguri; o parte din sărăcăciani alungaţi de Ali-Paşa, “şi-au
părăsit aşezările lor, mutându-se în Bulgaria” (deci aveau aşezări), moscopolenii sa-au mutat în urma
distrugerii oraşului lor de către albanezii şi Ali-Paşa etc. Ce ar fi însă dacă şi migraţia europenilor din
ultimele patru secole sau a slavilor, ungurilor, chiar grecilor şi albanezilor ar fi tratate pe acelaţi ton şi cu
acelaşi scop, drept “migraţie” şi “nomadism”.
Obiectiv confuzia este provocată de faptul că multe comunităţi vlahe plecau în transhumanţă şi
cu familia . Unii oameni de “ştiinţă” nu observau că ei aveau şi în acest caz un domiciliu fix. Braudel
(1985), unul din cei care face o reuşită prezentare a transhumanţei, prezină şi cea mai ilustrativă confuzie.
Cităm (p.184-185): “Cea mai frumoasă imagine este aceea pe care Holland o fixează în 1812 despre
întâlnirea cu aspri păstori din Pind ducându-şi turmele în câmpia pe atunci semipustie a Salonicului…In
fiecare an la venirea verii reiau drumul munţilor. Sunt bineînţeles nomazi pentru că-şi duc cu ei femeile şi
copii…”.Este însă clar din text că vlahi aveau un loc de origine, un domiciliu ( în Pind) şi un drum de
pendulare (Pind-Salonic).
Aceasta este raţiunea pentru care probabil şi specialişti români (Capidan, Herseni) acceptă confuzia.
Se scapă însă din vedere că nomadismul este o deplasare eratică, fără domiciliu fix, ceea ce nu este
adevărat la vlahi şi ca două din cele patru rase (Ruda şi Valaha cu coarne în tirbuşon nu rezistă nici la
transhumanţă. Vuia (1964) corectează eroarea, numind această transhumanţă cu familia, transhumanţă
complexă. Morley (1968) analizează a fond toate opiniile, dă definiţia transhumanţei prezentată mai înainte,
accentuând, de fapt eronat, că totdeauna transhumanţa se face împreună cu familia. Bineînţeles vlahi şi
valahi nu au fost niciodată nomazi. Cum atrage atenţia Whith (1970)-nici nu se putea în condiţiile de
relief din Balcani- ci numi au practicat transhumanţa. Aveau dealtfel şi tradiţie romană şi o impunea
dificultatea de a produce furaje pentri iarna în zona montană.
5Transhumanţa a fost descrisă prima oară la romani (Varro 116-27 î.H., citat de White 1970,
Drăgănescu 1997, 2003)). Harta drumurilor de transhumanţă în Europa a fost prima oară clar făcută de
Muler(1939), reluată de Braudel (1966-1985), Grigg (1974), Drăgănescu (1997).
Există o linie de separare vlaho-valahă în păstorit? Răspunsul la această problemă pare
important istoric şi lingvisti. Problema este dacă transhumanţa ar fi favorizat întâlnirea vlahilor cu valahi.
Răspunsul cel mai probail este că de regulă nu. Este practic exclus ca drumurile lor de de transhumanţă să se
întâlnit. Fiecare avea munţii lui pentru vărat şi zona lui de păşuni de iarnă mai uşor accesibilă.
“Păstorii din Munţii Vitoşa (Sofia),care aveau în anii 1652-1653 sute de mii de oi în 3000 de turme
coborau iarna în regiunile din împrejurimile oraşelor Salonic, Seresk şi Kavala” relata Elija Celebi, citat de
Vuia (p.184-5). Evident nu avea nici o raţiune pentru ei să ierneze în Delta Dunării, după cum cei din
Carpaţi nu ar fi avut nici o raţiune să meargă la Salonic, chiar dacă, mergând pe malul Mării Negre, au ajuns
până în Caucaz. Păstorii transhumanţi din Mărginimea Sibiului şi Carpaţii de Curbură ce treceau toamna
Dunărea pentru a ierna în Dobrogea, pe malul mării sau în Deltă, şi se întorceau primăvara (ConstantinescuMirceşri 1976) nu au puteau trece toamna-iarna munţii Balcani. .
Afirmaţia lui Roesler (1878-2001, p.59) că:“aşa migrează şi astăziI mocanii din Moldova nu numai în
Dobrogea, dar şi în Macedonia şi Grecia” este elementar eronată. Făcând abstracţie că un asemenea drum de
iernare era total nerezonabil (trecerea a două lanţuri muntoase toamna), în Moldova nu sunt şi nu au fost
mocani, păstori transhumanţi.
” Vlahii şi valahii au trăit în acelaşi mod şi în aceleaşi locuri
în cursul ultimelor 14 secole”
Confundarea transhumanţei cu nomadismul ar putea avea o componentă gnoseologică, de care s-a
vorbit, dar mai exact are una clar subiectivă- încercarea de a demonstra că Vlahi nu sunt originari din zonele
în care se află şi care sunt revendicate de unele popoare imigrante. “Ungurii, sârbii, bulgarii, grecii sunt de
acord că ei ( aromânii şi românii) n-au ce căuta, cu nici un preţ, nici în Trasilvania, nici în Serbia, nici în
Bulgaria, nici în Macedonia, nici în Pind; ei n-au căzut totuşi din cer..”spune Brătianu (p.161).
Winnifrith (1985) sesizează explicaţia acestor tendinţe, afirmând: ”Vlahii, în pofida virtuţilor lor,
sau poate tocmai din cauza lor, nu prea sunt iubiţi de vecinii lor balcanici, aceasta fiind una din cauzele
pentru care este greu de precizat cine este şi cine nu este vlah (autorul a avut asemenea dificultăţi).Tot
acest autor menţionează: “Sursele bizantine sunt aproape uniform ostile vlahilor” în secolele al XI–lea şi al
XII-lea şi “se pare că aspiraţiile naţionaliste ale statelor balcanice, au fost obstacole în înţelegerea şi
supravieţuirea vlahilor”.*
.
Ca rezultat al acestei atitudini a existat o preocupare în zonă de a diferenţia denumirea de vlah de cea
de valah, desi în sursele medievale-bizantine el desemna ramurile aceluiaş popor, ce locuia pe ambele
maluri ale Dunări (Brătianu 1985 p 199) şi patriarhia din Constantinopol spunea Ugrovlahia, Rusovlahia. A
existat tendinţa de a nu se aduce date clare despre trecutul şi prezentul vlahilor, de a se schimba denumirea
localităţilor şi oamenilor (Winifrith). “Intrebările mele privind vlahi din Albania erau tratate cu mai puţin
interes decât conversaţiile despre foot-ball “spune Winnifrith (1985). şi precizează că: “ noi nu punem nici
cea mai mică bază pe orice argument bazat pe tăcerea istoriei pentru a demonstra că Vlahii nu erau
prezenţi”. Mai mult”Nu este eronat să precizezi că, în absenţa oricărei dovezi contrare, (vlahii) au trăit în
acelaşi mod şi în aceleaşi locuri în cursul ultimelor 14 secole”. Ideea este susţinută şi de Matley pentru
vlahi (1968) şi subliniată pentru România.(1970) El notează “continuitatea producţiei animale în România
din vremea Dacilor” demonstrată şi de vocabular, dar mai ales de stilul actual de viaţă din satele de mare
altitudine,“prototip al vieţii românilor din perioada vechilor invazii dinspre est”.
Ultima redută ?
Ultima redută a rezistenţei vlahilor a fost muntele şi profesia de bază acolo a fost păstoritul.
Dezvoltarea industriei, urbanizarea, intensificarea agriculturii, formarea statelor naţionale a erodat grav
reduta vlahilor. Un vlah, din bilingv iniţial, pierde limba naţională când se mută în oraş notează Winnifrith.
Păstoritul a decăzut, ei s-au mutat tot mai mult în oraşe şi statisticile înregistrează o continuă scădere a
*
Dr. I.Petcu, fost director ştiinţific la I.C.C.O. Palas, absolvent al liceului român din Bitolia, mărturisea în anii 1950, autorului: „ la
absolvirea liceului am fost recrutat în armata greacă şi întrebat: ce şcoală aţi urmat. Am răspuns : liceul român din Bitolie. Deci sunteţi
analfabet, a concis interlocutorul. Am terminat armata ca soldat, în timp ce fratele meu, ce era analfabet, a terminat ca sergent. Dacă
eram prins că vorbesc aromâna pe stradă în Salonic eram linşat. Când am venit la Constanţa, am rămas stupefiat de dreprturile de care
se bucurau grecii în România.”
6numărului lor. Ei sunt una din puţinele minorităţi care nu luptă pentru apărarea dreptului de a folosi limba lor
în şcoală, biserică, mas-media. Este oare acesta un semn de slăbiciune sau de putere din partea lor, se întreabă
Winnefrith.

Post scriptum:

 
.
Bibliografie
Braudel.F 1985. Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea Ed.Meridiane. p. 65, 70,90
Brătianu G.1942-1988 O enigmă şi un miracol istoric:poporul român Ed.St.Enc.
Cantemir D. 1986 Descrierea moldovei. Ed.Minerva p.37
Drăgănescu C. 1994 An attempt to a philetic classification of Valachian (Zackel” and Tsigai breeds Stocarstvo 48:395-400
1998 Rasele locale de oi din centrul şi sud-estul Europei, puncte de reper în istoria românilor. În: Costantinescu
N. ed Studii de Istorie Economică IIIEd.Acad.Rom.p.77-97
2005. Relationship between central and south-eastern Europe native sheep breeds and some of their taxonomical
implications
. 1995-Origin and relationships between Valachian and Tsigai sheep from the Danubian area.Stocarstvo 49,9-12:321-327
1996 Azov Tsigai,Chushka and Stepp Voloshian-branches of Romanian Tsigai and Tsurcana. 47-th EAAP g
1997.Transhumance and relaţionship between sheep breeds in Central. Eastern Europe and the
Mediterranean area. In: Int.Symp. on Mediterranean animal germplasm EAAP Publ.85:104-107
1998 Romanian Sheep production; spectacular past, Decline, Incertain Future.In: Kukovics S(ed) Sheep and Goat
Production in Central and Eastern European
Countries.FAO-Rome: 179-187
2001 An Attempt to a Phyletic Classification of Balcan Native Sheep. Simpozion Balcanic-Tekidag
2002. Nomenclatura raselor din Romania: Ca rabaşa-Ruda românească cu capul negru. A 31-a Ses. St.Fac. Zoot. 28-29 .XI.
2003. International cooperation in classification and breed’s denomination -FAO Worksop
Domzale-Salovenia
Geoană M. 2003 Romanitatea noastră-nervul vital al existenţei istorice şi spirituale naţionale Academica XIII, 11, 24-25
Gheţie I., 1994. Introducere în dialectologia istorică românească Ed. Acad.
Giurescu C.C. Despre Vlahia Asăneştilor.p.109-122
Hatziminaoglou J, Tadic M 1992 în Terres Collectives en Mediterranee FAO :91-116¸137-168
Haşdeu B.B. 1973 Scrieri istorice II Liceum Ed.Albatros p.129-131
Herseni T. 1941 Probleme de sociologie pastorală Bucureşti 226 p
Studiul oilor negre din sudul Dobrogei Teză MV
Laga V.1986 Systemes d’elevage ovins latiers transhumants de Grece Centrale These dr. Montpellier
Malcom Noel 1996 Bosnia-a short history. NY Univ.Press
1999 Kosovo-a short history Harper Press
.Marinow 1961- Die Schaftzuht der nomadisseren Karakatschnen in Bulgaria în Viehzucht und
Hirtenleben in Mitelleuropa Budapest 1961.p1g 147-Vuia 184)
Matley M. Ian 1970 Traditional Pastoral Life in Romania ;Profesional Geography 22:311-316; 1968 Tanshumance in Bosnia and
Herzegovina Geographical Rewiev 52: 232-252
Mason i.L. 1999 World Dictionary of Livestock Breeds ed 4. CAB Int. p.314
Roesler R. 1871 romanische Studien p 118-119 în: Murgescu B.(ed).2001 Istoria României în texte p59
Rusu I. 1982 Etnogeneza românilor (I) Ed.Acad.Rom.
White K.D. 197o. Roman Farming.Cornell Univ.Press
Sala M. 2003 De la latină la română . În Academica XIII, 11 26-27
Vuia R. 1964. Tipuri de păstorit la români Ed.Acad.Rom.p 52-53),
Saramandu N. 2003 Romanitaea răsăriteană. În Academica XIII, 11 28-29
From A note on Balkan sheep breeds origin and
their taxonomy (Archiva Zootechnica 10 2007 C Drăgănescu
VII-century IX XIII-th XIX
641 year century century century
East Roman Roman Romanian Romanian Romanian
State-(Empire) bands tribes Chiefdoms state
(families)
Romanian, Aromanian, Megelenio-Romanian,
Istro-Romanian bands or tribes
Roman bands or tribes included in the
ethnogeny of others nations )
Fig.1. Society’s**
evolution of the Roman and Romanized population from the former East Roman Empire. (Draganescu 2007). Most of theirs native
sheep breeds started their formation during the Roman Empire and evolved during the bands, tribes and possible chiefdoms societies
**
Societie types accepted from Diamond (1999) classification
78