Textul următor reproduce intervenţia din cadrul colocviului Jean Parvulesco ce a avut loc la Paris în data de 23 noiembrie 2012.

Prima mea întâlnire cu numele lui Jean Parvulesco datează din 1974, când eram obiectul atenţiei aceloraşi judecători italieni care, în cadrul unei anchete politice, se interesau şi de acest misterios român care chema la pregătire pentru aşa-zisa Endkampf (un cuvânt foarte suspect în ochii vânătorilor de vrăjitoare, care, în ortografierea lor, devenea endekampf) (1).

După anchetatori, românul ar fi vrut să realizeze, împreună cu doi dintre acuzaţi, un acord fondat pe două puncte: “a) adeziunea la politica de luptă internaţională contra bipolarismului ruso-american din perspectiva “Marii Europe”, de la Atlantic la Urali; b) contacte cu forţele gaullismului şi neutralismului Eurasian care îşi propuneau această linie internaţionalistă” (2).

Trei ani mai târziu, în 1977, am citit în buletinul Correspondance Européenne, condus de Yves Bataille, un lung articol intitulat URSS-ul şi linia geopolitică, care părea să confirme zvonurile difuzate de unii “dizidenţi” sovietici în ce priveşte existenţa unei mişcări pro-eurasiene acţionând mai mult sau mai puţin clandestin din interiorul Armatei Roşii.

Am publicat traducerea acestui articol în primul număr (ianuarie-aprilie 1978) al unei mici reviste italiene care se numea “Domani”. Autorul era Jean Parvulesco, care rezuma în felul următor tezele fundamentale ale anumitor cercuri ruseşti, prezentate ca “grupurile geopolitice ale Armatei Roşii”, teze exprimate într-o serie de documente semiclandestine care intraseră în posesia sa:

1. “Marele Continent” eurasiatic este unul şi indivizibil, “de la Atlantic la Pacific”.
2. Politica europeană a Rusiei sovietice nu trebuia deci să fie decât una de unitate continentală, solidară cu o Europă integrată în jurul Franţei şi Germaniei.
3. Unitatea Marelui Continent eurasiatic trebuie să fie urmărită, de asemenea, prin intermediul punerii în aplicare a unei structuri de relaţii economice şi politice cu Africa, lumea arabă, Japonia, Indonezia.
4. Inamicul fundamental al unităţii geopolitice eurasiatice rămân Statele Unite.
5. Misiunea istorică a Rusiei nu s-a terminat, ea abia începe.

Conform cu o “cărticică” citată în articolul lui Parvulesco, în ziua morţii lui Stalin trei sfinţi stareţi au plecat pe jos din Kiev, asumându-şi, fiecare dintre ei, responsabilitatea apostolică a renovării finale a Ortodoxiei în câte o arie culturală a Continentului. Din cei trei stareţi, Elie a luat Rusia, Alexandru “Marea Siberie”, iar Ioan Europa.

Acesta din urmă, fratele Ioan, chiar dacă a fost urmărit ani întregi de Securitatea română, ar fi produs, prin simpla sa prezenţă la faţa locului, “schimbarea interioară” a regimului comunist de la Bucureşti.

Pentru a-şi susţine afirmaţia, Parvulesco evocă mărturia romanului Incognito al lui Petru Dumitriu, care a apărut în 1962 la Éditions du Seuil.

Petru Dumitriu (1924-2002) a fost un romancier român, a cărui capodoperă, Cronica de familie, a fost şi ea publicată în Franţa de către Seuil, în 1959. În 1960, călătorind în Germania de Est, el a trecut clandestin în Berlinul de Vest şi a cerut azil politic autorităţilor franceze, care l-au refuzat; în schimb, a obţinut acest azil în Germania Federală. După aceea, el a trăit la Frankfurt şi la Metz, unde a murit în 2002.

Fratele Ioan care figurează în Incognito al lui Petru Dumitriu este foarte probabil alter-ego-ul literar al călugărului rus Ivan Kulîghin (1885- ?), reprezentant al unui filon isihast ce urcă până la stareţul ucrainean Paisie Velicicovshi (1722-1794), care a trăit în secolul al XVIII-lea la mănăstirea Neamţ în Moldova şi apoi la Optina Pustîn.

În noiembrie 1943 părintele Ivan Kulîghin a fugit din Uniunea Sovietică împreună cu mitropolitul de Rostov şi a găsit refugiu la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Numit în România Ioan Străinul, părintele Ivan a devenit ghidul spiritual al Rugului Aprins, un grup de intelectuali care îşi propuneau să reanime tradiţia isihastă.

Ivan Kulîghin a fost arestat de sovietici în octombrie 1946; urmărit în justiţie şi condamnat în ianuarie 1947 la zece ani de muncă silnică, a fost transferat în URSS, unde i s-a pierdut urma.

Jean Parvulesco nu este singurul care a vorbit despre o “schimbare interioară” produsă în România prin acţiunea Fratelui Ioan, adică a Părintelui Ivan.

Şi Alexandru Paleologu, care a fost ambasador al României la Paris, a scris că după eliberarea supravieţuitorilor grupului Rugul Aprins, care s-a produs graţie amnistierii dată de Gheorghiu-Dej, “noile generaţii, tinerii însetaţi de Dumnezeu (…) au devenit, într-un fel, martorii de gradul al doilea ai unei mişcări creştine care a ştiut să joace un rol mai important decât am fi putut crede şi care, într-adevăr, s-a arătat a fi “de cursă lungă” şi cu o influenţă profundă” (3).

După aceea, am găsit starea civilă a lui Jean Parvulesco într-o fişă a Securităţii române redactată în anii ’50, pe care o redau:

“Jean Pîrvulescu, fiul lui Ioan şi al Mariei, născut în 29 septembrie 1929 la Piteşti, ultimul domiciliu la Craiova, str. Dezrobirii nr. 25. În 1948 a dispărut de la domiciliul său şi a trecut fraudulos frontiera; în 1950 el a scris de la Paris, Franţa, apropiaţilor din Republica Populară Română. În 1956 s-a semnalat că, împreună cu spionul Ieronim Ispas, era pe cale să vină în România sub pretextul repatrierii, în misiune de spionaj. În caz că este identificat, el trebuie arestat” (4).

Piteşti, oraşul natal al lui Parvulesco, se află pe malul râului Argeş, un râu ce constituie scenariul unei faimoase legende româneşti: legenda Meşterului Manole, constructorul Mănăstirii Curtea de Argeş, care a fost comandată de Negru Vodă, personaj din care mama lui Parvulesco ar descinde.

Piteştiul este situat aproape de regiunea istorică a Olteniei, a cărei capitală este Craiova. În această regiune se află localitatea Maglavit, unde, din 31 mai 1935, un cioban analfabet cu numele de Petrache Lupu (1908-1994) era destinatarul unor comunicări ale unei entităţi pe care el o numea Moşul, şi care era considerată un fel de teofanie.

“La Maglavit şi în împrejurimi – spune presa epocii – predomină o stare de spirit complet nouă. Oamenii au primit cuvântările lui Petrache Lupu căutând să-şi impună un tip diferit de viaţă” (5).

Ecourile acestor evenimente din România (se vorbeşte despre “psihoza Maglavit”) l-au condus pe Emil Cioran să-şi schimbe părerea despre scepticismul poporului român şi să spere într-un viitor mare fenomen spiritual şi politic. “Nu putem spune, scrie Cioran, ce va fi; dar putem spune că dacă nu se naşte, suntem o ţară condamnată” (6).

Mihai Vâlsan (1911-1974) primeşte de la clarvăzătorul de la Maglavit un fel de binecuvântare; şi cum mesajele Moşului păreau să-i anunţe pe români că pământul lor urma să devină sediul unui centru spiritual aşa cum fusese deja Dacia în antichitate, Vâlsan gândeşte că toate acestea au legătură cu Regele Lumii. Se ştie continuarea acestei istorii.

Ceea ce poate să intereseze aici este poziţia lui Parvulesco faţă de aceşti doi români de expresie franceză – Cioran şi Vâlsan.

În ceea ce-l priveşte pe Cioran, Parvulesco spunea într-o discuţie cu Michel d’Urance apărută în Éléments: “Port încă în mine doliul atroce pe care l-am simţit în faţa înspăimântătoarei automutilări pe care Cioran a aplicat-o geniului său profund, inspiraţiei sale cele mai adânci, pentru a se face relativ admis banchetului nunţii democratico-marxiste de după război – care era atunci la apogeu. Nihilismul lui Cioran, atât de departe cât putea fi el dus, nu reprezentase niciodată o alegere doctrinară, nefiind decât semnul exacerbat al unei constatări a dezastrului în care căzuse civilizaţia europeană aflată la capătul drumului ei” (7).

Cât priveşte pe Michel Vâlsan, Jean Parvulesco a trebuit să vadă în el, într-un fel anume, intermediarul secret între învăţătura lui René Guénon şi cea a generalului de Gaulle.

În Spirala profetică el se întreabă: “care sunt raporturile încă prezente şi raporturile viitoare între opera lui René Guénon şi cea a lui Michel Vâlsan? A existat, există, de la una la cealaltă continuarea aceluiaşi minister, exclusiv, sau opera lui Michel Vâlsan apare sau ar începe să apară ca propoziţia sau fructul ardent al unei specificări deja diferenţiate?” (Spirala profetică, p. 75). În orice caz, Parvulesco era convins de “existenţa unei convergenţe ascuse dar foarte profunde între învăţătura lui René Guénon şi dimensiunile confidenţiale, chiar oculte, ale acţiunii istorice şi transistorice întreprinse de Charles de Gaulle (…)” (8).

 

Dacă ar fi să credem cele spuse de Jean Robin, Michel Vâlsan ar fi jucat un rol ocult pe lângă „acest mare guénonian care a fost generalul de Gaulle” (9), considerat de către Vâlsan însuşi – tot în opinia lui Jean Robin – printre „prefigurările lui Mahdi” (10), care s-au manifestat în sec. XX. După o informaţie pe care declară că a primit-o de la „anumiţi discipoli ai lui Michel Vâlsan” (11), Jean Robin face aluzie la o corespondenţă epistolară între Vâlsan şi General, ca şi la o „misterioasă iniţiere” pe care primul i-ar fi transmis-o celui de-al doilea în grădinile de la Élysée; el adaugă că Vâlsan era în măsură să anunţe dinainte discipolilor săi deciziile lui Charles de Gaulle, chiar şi pe cele mai puţin previzibile.

Cu toate acestea, Michel Vâlsan nu figurează în lista de scriitori care, aşa cum spune Parvulesco în conversaţia ce a apărut în Éléments, „au contat cel mai mult pentru el, care au nutrit subteran opera sa”. Este vorba despre o listă de treizeci şi şase de autori, printre care se numără Virgiliu şi Dante, Rabelais şi Pound, Gobineau şi Saint-Yves d’Alvéydre; îi găsim, de asemenea, pe Haushofer, Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Guénon, Corbin, Heidegger.

Singurul compatriot pe care Parvulesco l-a citat în această listă este „Basile Lovinesco”, adică Vasile Lovinescu (1905-1984), care ne-a lăsat exegeza ermetică a legendei Meşterului Manole.

De altfel, atunci când în Spirala profetică citim fraza despre „remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (12), ne vine în minte, evident, Vasile Lovinescu, cu eseul său despre Dacia hiperboreeană, scris sub pseudonimul de Geticus, care a apărut iniţial în franceză, în mai multe numere ale revistei Études traditionnelles, între anii 1936-1937.

În ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade, în convorbirea cu Michel d’Urance, Jean Parvulesco spune că, după o informaţie pe care a primit-o în redacţia de la Études traditionnelles, Jean Daniélou i-ar fi cerut lui Eliade, în numele Papei Pius al XII-lea, să se angajeze în demersul intelectual având ca scop expunerea unei noi viziuni a istoriei religiilor, pentru a combate în mediile universitare hegemonia culturală a marxismului şi a derivatelor sale. Angajarea lui Eliade în această întreprindere, observă Parvulesco în convorbirea citată mai sus, „nu i-a mai permis să se ocupe la fel de mult de literatură, în vreme ce romanele sale româneşti de dinainte de război, ca şi nuvelele mai recente, nu au încetat să dovedească clar extraordinara sa vocaţie de romancier”.

Parvulesco ne spune că două nuvele ale lui Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (care au apărut în România în 1939 şi, respectiv, în Franţa, la editura Stock, în 1956 şi 1980) ascund o concepţie tantrică ocultă şi interzisă ce priveşte suspendarea şi schimbarea cursului şi substanţei înseşi a istoriei (13).

El ne spune, de asemenea, că toate marile romane româneşti scrise de Eliade înainte de război „dau seama, în mod patetic, de procesul acestei generaţii (adică a „noii generaţii” române dintre cele două războaie mondiale), de mari mistici sacrificaţi într-un plan providenţial foarte ocult şi care au suferit, într-un fel, încercarea une morţi sângeroase, până la a o atrage asupra lor în mod inexorabil” (14).

Printre romanele eliadeşti, Parvulesco a fost impresionat mai ales de Întoarcerea din Rai, şi aceasta din cauza unui citat poetic inserat în text. El scrie: „Citind, încă adolescent, Întoarcerea din Rai a lui Mircea Eliade, mi-am dat seama într-adevăr de puterile supraomeneşti ale unui imn orfic scris de Dan Botta, care era citat acolo (fără îndoială, conform cu un plan). Patruzeci de ani după aceea, fragmente din imnul orfic al lui Dan Botta încă mă bântuie. (…) În chiar secunda primei lecturi a imnului orfic al lui Dan Botta, Chidher cel verde a venit spre mine, adus de vârful unui imens val de lumină verde, supracosmică, primară (…) a Căii Deltaice, care priveşte umanitatea în ciclurile devenirii sale imperiale oculte de dinainte şi de după ciclul actual, Cale Deltaică condusă în abisuri de divina Una, tânăra femeie verde, fecioara supracosmică al cărei nume şi figură iradiantă se perpetuează iraţional în remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (15).

Românul Dan Botta (1907-1958), poet, dramaturg, eseist, filolog, traducător din Sofocle, Euripide, Shakespeare, Villon şi Poe, aparţinea „noii generaţii” şi era aderent la Mişcarea Legionară; el a fost membru al comitetului de conducere la Enciclopediei Române şi a fondat, în 1941, revista Dacia.

Ca poet, el a debutat în 1931 cu un volum de versuri intitulat Eulalii şi prefaţat de Ion Barbu (1895-1961), în care se găseşte cea mai celebră dintre creaţiile sale poetice, Cantilena, scrisă în formele şi ritmurile unei poezii populare. Ori, „imnul orfic al lui Dan Botta” este chiar Cantilena, iar pasajul citat de Eliade, care l-a bântuit atâta vreme pe Jean Parvulesco:

Pe vântiri ascult

Orficul tumult

(…)

Oh, mă cheamă-ntruna

Palida nebuna

Fata verde Una,

Şi-n mine se strânge

Piatra ei de sânge…

 

Parvulesco ne oferă o frumoasă traducere a acestei poezii, mai liberă, după toate aparenţele aparţinându-i chiar lui:

exposé sur les hauts vents

un orphique tumulte j’entends

 

quand elle dresse soudain sa lyre,

la fille verte de mon délire

 

Una, et qu’en moi se tend

la pierre rouge de son sang.

 

În acelaşi capitol din Întoarcerea din Rai unde sunt citate versurile Cantilenei, câteva personaje ale romanului lui Eliade încearcă să înţeleagă de ce femeia iubită de protagonist, Anicet, poartă numele de Una; unul dintre ei se gândeşte la Junona etruscilor, care se numea Uni, în vreme ce altul de gândeşte la Dialogul dintre Monos şi Una de Edgar Poe. Dar nu se ajunge la o explicaţie definitivă.

În 1960, după douăzeci şi şase de ani de la publicarea Întoarcerii din Rai, Mircea Eliade a revenit asupra versurilor din Cantilena, scriind într-o revistă a emigraţiei române: “Pentru Dan Botta, lumea devine reală atunci când începe să-şi reveleze structurile profunde, adică, atunci când ochiul spiritului începe să înţeleagă, dincolo de aparenţe, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrunzi în misterul unei nopţi de vară când ajungi să ţi-l revelezi ca în versurile din Cantilena: “’Pe vântiri ascult – Orficul tumult – Când şi ardică struna – Fata verde, Una, – Duce-i-aş cununa…’ Atunci cosmosul întreg îşi devoalează semnificaţiile profunde, căci vântul, luna erau semnul miturilor şi dramelor vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai exact: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etno-geografic întreaga Europă de Est (…) Dan Botta avea o slăbiciune pentru acest teritoriu (…) Într-un anume fel era o geografie sacră, pentru că pe aceste câmpii şi în aceşti munţi oamenii îi întâlniseră pe Apolo şi Dionisos, Orfeu şi Zamolxis” (16)

Relaţia dintre divinitatea supremă a dacilor şi activitatea lui Eliade a fost subliniată de Jean Parvulesco, care, apropos de “remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis”, scrie: “De altfel, chiar înainte de ultimul război, Mircea Eliade nu începuse el oare editarea unei colecţii de caiete de istoria religiilor intitulate chiar Zamolxis?” (17)

Pentru a reveni la “fata verde Una”, trebuie să cităm un alt pasaj din Spirala profetică, anume următorul: “Reamintesc că, în anumite grupări spirituale actuale dintre cele mai speciale şi mai retrase, în data de 7 iulie (să reţinem această dată) se ţin întruniri în cel mai mare secret pentru a o celebra pe “zeiţa verde” Una, cea infinit de absentă, infinit de îndepărtată, infinit de silenţioasă, dar care, în curând, nu va mai fi aşa” (18).

În “fata verde Una” evocată de Dan Botta, Eugène Ionesco a văzut o epifanie a Dianei, ataşată de mitologia legionară, probabil pentru că verdele era culoarea simbolică a Gărzii de Fier.

Dar trebuie spus, de asemenea, că în Dacia s-au găsit numeroase inscripţii dedicate Dianei (Diana regina, adevărată şi bună, melifica), cu care a fost identificată o divinitate traco-getică.

Trebuie adăugat că numele latin de Diana a dat în româneşte numele “zână”, în vreme ce Sfânta Diana a dat forma de plural Sânziene. Sânzienele sunt sărbătorite în noaptea de 24 iunie, o sărbătoare solstiţială ce coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Chiar această noapte este “noaptea de vară” pe care Eliade – în pasajul pe care vi l-am citit – a pus-o în relaţie cu versurile Cantilenei care îl bântuiau pe Jean Parvulesco.

Reamintesc de asemenea că Noaptea de sânziene este titlul unui roman al lui Mircea Eliade (publicat în 1955 la Gallimard cu titlul Forêt interdite) unde protagonistul, Ştefan Viziru, se află arestat cu legionarii la Miercurea Ciuc, exact aşa cum a fost Eliade.

Or, Jean Parvulesco a scris un text mistic care se cheamă Diana în faţa porţilor de la Memphis, publicat exact pe 7 iulie 1985 şi prezentat ca o liturghie a Dianei.

Cine este deci această Diana celebrată de Jean Parvulesco? După cum spune el, am putea s-o identificăm cu misterioasa “femeie acoperită de soare, cu luna la picioare şi încoronată de douăsprezece stele” (19) care se află în centrul viitoarei civilizaţii imperial eurasiatice.

Trebuie deci să subliniem o altă convergenţă esenţială între Mircea Eliade şi Jean Parvulesco. Este vorba despre recunoaşterea lor comună a destinului unitar al Continentului eurasiatic. În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade declara că a descoperit că în Europa “rădăcinile sunt mult mai profunde decât credeam (…) Aceste rădăcini ne relevă unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregii ekumene care se întinde din Portugalia în China şi din Scandinavia în Ceylon” (20)

Aproape simultan, Jean Parvulesco se angaja pe căile devenirii noii Europe mari-continentale, ale Imperiului Eurasiatic al Sfârşitului”.

* Am tradus prin „ţara ascunsă” expresia originală retroterra romena în italiană, respectiv, arrière-pays roumain în franceză. Este vorba despre „ţara din spate” (în germană, hinterland – termen cu valenţe geopolitice prea vădit economice pentru a fi potrivit aici) (n. trad.)

 

1. Fiasconaro e Alessandrini accusano. La requisitoria su la strage di Piazza Fontana e le bombe del ’69, Marsilio, Padova 1974, p. 231.

2. Fiasconaro e Alessandrini accusano, cit., p. 142.

3. André Paléologue, Le renouveau spirituel du „Buisson Ardent”, „Connaissance des Religions”, avril 1990, p. 132.

4. Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D.I.E. [Direcţia de Informaţii Externe] 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, Bucarest 1997, p. 42.

5. H. Sanielevici, Rasa lui Petrache Lupu din Maglavit, “Realitatea Ilustrată”, IXe année, n. 447, 14 août 1935.

6. E. Cioran, Maglavitul şi cealaltă Românie, “Vremea”, VIIIe année, n. 408, 6 octobre 1935, p. 3.

7. Jean Parvulesco: „Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, „Éléments”, 126, Automne 2007, pp. 54-57.

8. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, Guy Trédaniel, Paris 1986, p. 76.

9. Jean Robin, René Guénon. La dernière chance de l’Occident, Guy Trédaniel, Paris 1983, p. 9.

10. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, Guy Trédaniel, Paris 1985, p. 211.

11. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, cit., p. 335.

12. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, cit., p. 325.

13. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 255-256.

14. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 324-325.

15. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, p. 325.

16. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, „Prodromos”, 7, juillet 1967, p. 21.

17. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 325-326.

18. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 328.

19. Jean Parvulesco: „Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, cit., p. 53.

20. Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 70

Sursa: claudiomutti.com

Traducere de Cristi Pantelimon