Cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan…
Contains Link

Nicu Pîrîu1 hour ago
nicu.piriu@gmail.com82.208.135.42
Un destin asemănător a avut şi parintele Dimitrie Bejan.
Părintele s-a nascut la Harlau, in 26 octombrie 1909. A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costachi” din Iasi si, ulterior, cursurile facultatii de Istorie. Biografia sa comporta putine evenimente in libertate: o calatorie de studii la Ierusalim si participarea in echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti. Hirotonit preot in 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici, de unde reuseste sa se intoarca abia in 1948. Reintors in tara a urmat martirajul romanesc: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea in Baragan (1956-1958), din nou Aiud (1958-1964). (Hotarul cu cetati via Blog In Memoriam)
Ultimul din familia sa de răzeşi, părintele Dimitrie Bejan din Hârlău a dus la Academia Română pergamentul pe care Ştefan cel Mare semnase libertatea înaintaşilor săi. Poate din acel document de preţ el şi-a luat puterea de a fi liber chiar şi în temniţe. Nu doar liber, ci de-a dreptul fericit.
Dimitrie Bejan (1909-1995) a fost unul din cei doi băieţi ai unei familii cu şapte copii.
După ce a trecut prin război, prizonierat şi puşcăriile comuniste a fost preot la Ghindăoani. Veneau şi câte o mie de oameni la slujbele lui.
Luându-i-se dreptul de a sluji, a avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist. Deşi era urmărit permanent de un securist, oamenii veneau la el în continuare
A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alţi 17.000 de români, unde a rămas până în 1948.
La inceputul razboiului Parintele se inroleaza voluntar pe frontul de Rasarit, ca preot militar. A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alţi 17.000 de români, unde a rămas până în 1948.In 1942 in lagarul de la Oranki din U.R.S.S., incepe astfel calvarul celor 22 de ani de detentie. În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn(Hotarul cu cetăţi !) prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Preotul Dimitrie Bejan a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. (http://poruncaiubirii.agaton.r…. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani. Din ’48 când este trimis spre judecare in tara, incepe peregrinarea prin temnitele romanesti: Jilava, Aiud, Canal, Baragan, din nou Aiud…
Perioada de prizonierat este descrisă în volumele Bucuriile suferintei şi Oranki. Amintiri din captivitate.
Se muta la Domnul in 1995, lasandu-ne un testament de nepretuit: memoriile sale din prigoana cuprinse in volumele “Oranki – Amintiri din captivitate”, “Vifornita cea mare”, “Satul blestemat”. Ca fiecare dintre noi sa nu mai poata spune ca n-a stiut…
În timpul vieţii i-au apărut volumul Bucuriile suferinţei(vol.I), iar postum, cărţile: Oranki. Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri.
Viforniţa cea mare care este o mărturie-document despre perioada 1949-1956, şi care a
însemnat pentru preotul Bejan calvarul din temniţele româneşti, în sfârşit, Satul blestemat aminteşte despre anii deportării în Bărăgan. Preotul D. Bejan a mai scris câteva episoade despre Basarabia anilor 1930-1935 reunite în volumul Hotarul cu cetăţi, apărut în 1995.
http://www.marturisitorii.ro/w…
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/…
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/…
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/…
http://www.marturisitorii.ro/2…
La Sfaturi ortodoxe: integral online volumele 1 si 2 din “Bucuriile suferintei”
http://www.sfaturiortodoxe.ro/…
Cităm din Sfântul Părinte
“Eu m-am simtit bine si in Rusia si in puscariile romanesti. Am plutit! Ma simteam mai sus cu o palma de pamant. N-am avut nimic! Am avut si tifos, dar am trecut prin el cum trece gasca pe apa sambetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simtit, fratilor, am simtit pe umar o mana care ma apasa! O spun la varsta mea si o spun constient… Eu nu zic ca este mana lui Dumnezeu. Nu avea sa vina Dumnezeu pentru un simplu preot pacatos ca sa-l salveze; dar am si eu un inger, cum ai si fratia ta si toti cei botezati. A fost cu mine ingerul, cred.

Am trecut foarte usor prin puscarie. Foarte usor. Am suferit exact ca si ceilalti, si de foame si de frig, dar n-am simtit suferinta. Poate am stat mai mult la Zarca, dar nu am simtit suferinta. Este foarte greu de crezut lucrul acesta… Nu-ti vine sa crezi, dar asa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…

Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.”

În marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki:

” În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

Toţi, în masă! sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.”
Interviul complet se găseşte pe:
http://www.marturisitorii.ro/2…
Lucrurile povestite de părinte sunt cuprinse şi în capitolul „CRUCEA DE LA ORANKI” , ultimul din cartea Bucuriile suferinţei volumul I.

Nota Redacției: Câteva rânduri mai sus este pomenit „preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitești.” Să fie oare același preot Popescu (Ioan) din Ștefănești despre care scrie Vasile Șoimaru în cartea sa despre Cotul Donului?

CRUCEA DE LA ORANKI

Mănăstirea Oranki din Rusia a fost înfiinţată în secolul al XVIII-lea, pe un afluent al Volgăi, fiind destinată nobililor ruşi. A fost în funcţiune până la revoluţia din 1918, când a fost închisă de atei şi prefăcută în puşcărie.
În biserica propriu-zisă pereţii au fost daţi cu var şi astfel sfinţii au dispărut sub var. A devenit puşcărie pentru femei. Apoi lagăr de prizonieri de război, din anul 1942; iar la ora actuală este din nou puşcărie pentru femei. De pe cele cinci turle crucile au fost aruncate la pământ, crescând în locul lor cinci plopi.
Două cruci lucrate în rădăcină de măr sălbatic le-am adus eu în ţară – una am donat-o Mănăstirii Sihăstria, iar a doua va sta pe pieptul meu, la moartea mea.
Chipul acestei cruci se poate reproduce de un sculptor în lemn.
Sperăm ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe credincioşii ruşi să refacă aici şi-n alte mănăstiri toată viaţa monahală, care a strălucit în Rusia până în 1918, şi lume de pe lume să vină la Oranki şi să se închine, transfiguraţi, în faţa icoanei învierii Domnului nostru Iisus Hristos de deasupra catapetezmei bisericii de vară.
Această icoană este tot ce-a putut da spiritul rusesc iconografiei pravoslavnice. Acolo Hristos n-a fost lovit cu suliţa în inimă, ci i s-a tras un glonţ de plumb drept în frunte, care se găseşte şi acum înfipt adânc. Şi-i bine aşa, să rămână icoana lui Iisus Cel împuşcat şi ucis a doua oară la Oranki, ca o mărturie vie a însălbăticirii omului, pentru toţi cei care vor trăi în veacurile viitoare.
Noi toţi, prizonierii ofiţeri români, ne-am închinat suspinând înaintea icoanei învierii Domnului din Sfânta Mănăstire Oranki. De câte ori vedeam icoana, ne creştea sufletul şi ne lumina mintea. Totdeauna eram ca în faţa unei minuni unice.
Eu am adus în ţară o copie după această icoană, în timp ce eu eram la puşcărie nu ştiu cine şi-a însuşit-o prin furt. Era icoana învierii lui Iisus Hristos transfigurat, împuşcat în frunte, dar măreţ în zborul Lui de întoarcere la Tatăl Ceresc.
Pierderea acestei icoane a însemnat mari amărăciuni pentru mine, care am adus-o în ţară, şi jale adâncă pentru cei care au cunoscut acolo această unică şi splendidă şi cu totul originală icoană a învierii.
Nicăieri prin lume nu s-a putut realiza o mai desăvârşită transfigurare în lumină a lui Iisus Hristos.
Pierderea acestei icoane nu poate fi compensată şi făcută cunoscută de noi, pentru cei care vor citi rândurile de mai sus.
Nicăieri pe lume nu-i Iisus mai Iisus transfigurat, ca-n icoana învierii de la Oranki.
în faţa acestei icoane au îngenuncheat toţi ţarii Rusiei, începând cu Petru cel Mare; iar dintre români, cel mare învăţat al timpurilor, Dimitrie Cantemir, voievod, a îngenuncheat aici în faţa icoanei cu toată familia sa şi cu toţi boierii şi ostaşii care l-au urmat pe voievod în surghiunul rusesc.
Tot aici a trăit în incinta mănăstirii, într-o clădire hexagonală supraetajată Măria Cantemirovna – fiica voievodului moldovean -, numită în cronicile ruseşti „Măria Cantemirovna, împărăteasa neîncoronată a tuturor ruşilor”.
Tot aici îşi îndrepta paşii de pocăinţă marele scriitor Lev Tolstoi, care într-o noapte de iarnă grea a murit bătrân şi umilit într-o gară periferică în apropiere de „Iasnaia Poliana”.
De cele mai multe ori ţarii Rusiei veneau la Paşti să sărbătorească Sfânta înviere la Oranki. Şi acum există casa, destul de modestă, în care locuiau aici ţarii, în faţa căreia se afla un izvor şi o fântână, „izbuc”, din care adesea am băut şi eu apă.
Era obiceiul să îngenunchez! în faţa fântânii şi, dacă erai bun la Dumnezeu, apa se ridica din fundul pământului, gâlgâind şuvoi până la gura ta. Dacă erai om păcătos, izvorul rămânea în fundul pământului mut şi surd.
Eu dau mărturie şi acum la bătrâneţe, pentru această realitate. Aici la acest izbuc am făcut slujbă pentru ploaie împreună cu un preot bătrân rus fără un ochi şi fără o mână. Erau de faţă zeci de mii de ruşi pravoslavnici.
De îndată ce am terminat rugăciunea, s-a pornit imediat ploaie. Acest fenomen s-a petrecut tot atunci când seceta a cuprins toată Rusia, de la Volga până la Prut şi toată România până la Olt, în vara anului 1946.
Tot acolo, într-o văiugă din dosul Altarului am aflat trupul neputrezit al unui mitropolit rus împuşcat în frunte, pentru că n-a mers în pas cu ateismul. Căci dacă în România se cunosc numele a circa 20 de preoţi ortodocşi împuşcaţi, în spatele altarului de la Oranki, într-o vale, grămădiţi unul peste altul, stau scheletele a 11000 de preoţi şi călugări care au răspuns NU la chemarea guvernului ateu.
Toţi aceşti călugări sfinţi, ucişi pentru credinţa în Hristos, sunt o parte din martirii pe care i-a dat Biserica Rusă în acest secol zbuciumat…
Subsemnatul acestor rânduri dau mărturie despre cele afirmate mai sus că aşa stau lucrurile la noi. Şi acum la sfârşitul vieţii mele pământeşti dau mărturie scrisă pentru cele afirmate mai sus şi semnez pentru adeverire cu propria-mi mână.
Căci Bunul Dumnezeu m-a ajutat să intru în puşcărie şi să ies din puşcărie cu fruntea sus şi iluminat. Amin!
Preot Dimitrie Bejan — Hârlău