Părintele Ciprian la Moscova

Domnule profesor,va asigur ca o saptamana intreaga o sa le plangeti de mila georgienilor,dar nu ai ce le face.Ei si-au facut-o.Si rog ca mesajul meu vizavi de Georgia sa ajunga la decidentii nostri pentru ca nimeni din cei care vor pleca acolo sa imparta ajutoare nu va ramane IN VIATA.

GUVERNATORUL BNR PLÂNGE LA MORMÂNT STRĂIN!
de Radu Golban

Parlamentul European a găzduit zilele trecute expoziția „Tezaurul de aur al Băncii Naționale a României trimis la Moscova și niciodată returnat – o pretenție mai veche de un secol”. Maniera în care se abordează o problemă de interes național ridică niște semne de întrebare. Guvernatorul BNR și ceilalți organizatori invocă actele indubitabile prin care România a predat tezaurul în custodia Rusiei țariste. Ce trebuie știut: BNR a funcționat de la înființarea sa în 1880, ca o societate privată, anonimă cu un capital social mixt, adică era parțial privată și parțial de stat. După cum a punctat însăși Mugur Isărescu în urmă cu câțiva ani, statul își vânduse în anul 1900 si acele puține acțiuni pe care le deținea, Asociației Acționarilor ai BNR. Este o chestiune de interpretare, drept ce poate fi numit „Aurul României”, din moment ce proprietarii acelui aur au fost in totalitate persoane private, cu drepturi exclusive conferite prin lege de a emite moneda. Cel puțin în privința sediului instituției putem spune că acesta a fost în România. Dacă și restul aspectelor se pot înscrie în categoria „român” sau „românesc”, cred că răspunsul este unul dificil, dat fiind faptul că metamorfoza de la „oricine” la „român” s-a realizat prin statul juridic al acționarilor și nu prin alte căi de naturalizare. În 1948, Banca Națională a României a fost supusă procesului de etatizare, ceea ce înseamnă că averea acesteia a fost preluată de stat, o schimbare care își păstrează efectele până în zilele noastre. BNR ar trebui să precizeze că în cazul fericit în care Rusia va da înapoi aurul, acesta cui va aparține; României, Românilor sau urmașilor foștilor acționari? Dar până la acel moment ipotetic, motivat de intenția de a susține efortul guvernatorului, îi sugerez să solicite sprijinul Băncii Naționale a Franței în această speță. Ca să mă explic:

După Primul Război Mondial, Franța primește în custodie de la Germania în baza Convenției de Armistițiu încheiată între Marea Britanie, SUA, Italia, Franța pe de-o parte și Germania pe de alta, cantitatea de 93.536 kg aur. Acest aur fost menționat chiar în articol 19 al Armistițiului ca fiind aur al Rusiei sau a României. Deci cheia interpretării stă în cuvântul „sau”, care indică o neclaritate în privința originii meatului prețios.

La Convention D armistice…

Din formularea celui mai important acord care a pus sfârșit Primului Război Mondial, reiese indubitabil că Aliații, deci cele patru mari puteri semnatare aveau o suspiciune în legătură cu proveniența acestui aur. O suspiciune pe care astăzi BNR nu o mai împărtășește, din moment ce nu a cerut vreodată Parisului vreo lămurire. Deci opinia lui Isărescu , că aurul numai la Moscova se poate afla, stă mai presus decât ce au semnat Germania învinsă și Aliații? În fond România, sau cine s-ar încadra în această definiție a recuperatorilor tezaurului, dorește aurul sau să reclame niște acte ca surda la mormânt? De ce pentru recuperarea tezaurului alegem ce mai complicată și imposibilă cale, invocând doar actele referitoare la transferul aurului la Moscova și nu alegem calea cea mai facilă, de a întreba Banca Națională a Franței, dacă acele 93.536 kg aur, care ajunseseră la ei, nu cumva îi incomodează pentru că le-am lua cu drag înapoi. Ori să ne spună ce s-a întâmplat cu aurul. Acest aur ajunsese din Rusia în Germania în baza Acordul financiar germano-rus, semnat în august 1918 în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk din martie a aceluiași an, care prevedea daune de război și compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea și sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în mai multe tranșe: prima de 42.860 kg aur și a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele transporturi prevăzute în tratat din cantitatea totală de 245.500 kg aur pretinsă de Germania, pe care Moscova le-a transferat la Berlin înaintea încheierii războiului.

Tratatul ruso-german din 1918

De remarcat este o publicație din 2020, intitulată „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României în perioada 1880-1928”, elaborată sub coordonarea lui Mugur Isărescu, în care citim următoarele: „Astfel, la 26 aprilie 1919, guvernatorul Ioan G. Bibicescu informa Consiliul general al BNR despre demersurile întreprinse în străinătate de către directorul BNR, George Danielopolu, pentru apărarea intereselor băncii. Printre aspectele avute în vedere s-a aflat restituirea aurului de la Berlin și a celui de la Moscova, în acest sens întocmindu-se un memoriu, care a fost înaintat Consiliului celor patru de la Conferința de pace. În acest memoriu, s-a solicitat declararea Germaniei „răspunzătoare de înapoierea valorilor din Rusia, adăugându-se, cu aprobarea M.S. Regina, că și M. S. are acolo două lăzi conținând valori de șapte milioane lei”. Invocând garantarea tezaurului BNR de la Moscova de către aliații României, memoriul lui Danielopolu a determinat însă reacția delegației engleze, care, „după ce a examinat actele în posesiunea sa referitoare la aceste depozite, nu poate să descopere că ar fi existat vreo obligativitate de garanție din partea sa pentru siguranța sau restituirea vreunei părți din această proprietate”. Informările trimise la București de reprezentanții României au dus la intervenția prim-ministrului Ion I.C. Brătianu. Astfel, la 23 iunie 1919, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a trimis o scrisoare cu un conținut identic prim-ministrului francez, George Clemenceau, ministrului de Finanțe Klotz și mareșalului Foch. Invocând art. 19 al Convenției de armistițiu cu Germania, prim-ministrul român făcea trimitere la clauzele financiare care stipulau obligativitatea restituirii aurului rus sau românesc luat de germani sau remis acestora.” (pagina 38)

Deci, ca să recapitulăm, poziția Domnului Isărescu stă mai presus decât aceea a faimosului guvernator al BNR Bibicescu, a directorului BNR Danielopolu și a prim-ministrului Ion I. C. Brătianu. Mesajul BNR fiind unul clar, avem actele cum am transferat aurul, așa îl vrem înapoi. Cum am spune că inițiativa europarlamentarului Eugen Tomac și altor europarlamentari dornici de campanie electorală, de a aduce subiectul în sânul UE, solicitând Rusia să ne restituie tezaurul, la convins mai mult decât numele grele de mai sus, care au arătat că problema este una mult mai complexă.

Ce ne facem, dacă bunii noștri prieteni, Aliații, ne-au împiedicat în cârdășie cu Rusia de a recupera aurul acționarilor BNR? Aur care oricum se acumulase aproape peste noapte pe urma unor contracte de livrări de cereale atât către Marea Britanie cât și către Germania. Dacă în 1915, cum ne spune Domnul Isărescu în publicația de mai sus, BNR apela la elevi să-și verse aurul pușculițelor în tezaurul băncii, pentru că nu avea destule rezerve în metale prețioase, situația s-a schimbat aproape peste noapte. Exportul de cereale a generat într-un timp extrem de scurt o creștere rapidă a rezervelor de aur. În cursul anului 1916 rezerva metalică crescuse cu 125 la sută%. Trebuie precizat că rezerva totală a BNR a fost de 143 207 kg aur fin, din care 23 362 kg se aflau la Reichsbank la Berlin în contul BNR, care reprezenta o parte din plățile Germaniei pentru cerealele importate, iar 28 482,333 kg la Londra. Partea păstrată în România a fost 91 497 kg aur fin. Aceasta cantate, dar și alte valori au fost transportate între 12 și 14 decembrie 1916 pentru a fi păstrate în custodie la Moscova. A urmat un al doilea transport între 23 și 27 iulie 1917 cu valorile BNR din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur).

Pentru a înțelege mai bine această speță, este utilă interpretarea Convenției de Armistițiu a guvernului german, care este una în defavoarea României. În ciuda prevederii explicite a Armistițiului, care obliga Germania să predea Aliaților aurul Rusiei sau a României, Berlinul invocă rezervele BNR la Reichsbank de 23 362 kg aur, drept rezultatul unor relații comerciale încheiate dinaintea începerii războiului (livrările de cereale menținute mai sus). Doar că acele rezerve ale BNR la banca centrală a Reichului nu au fost obiectul convenției, deoarece acestea nu fuseseră confiscate și nu la acestea se refereau Aliații. Așa au încercat nemții să disipeze îndoielile învingătorilor asupra tezaurului, spunând că din moment ce Bucureștiul are aur la Berlin, acel adus de in Rusia nu poate fi decât rusesc. Altfel cantitatea de aur considerat aur a Rusiei sau României nu ar fi fost de 93.536 kg (echivalentul aurului transportat la Berlin), ci de aproximativ 116.898 kg aur, inclusiv rezervele BNR de la Reichsbank. Dubiile Aliaților au fost însă în legătura cu aurul provenit din Rusia, cui exact i-ar aparține. Cancelaria Germaniei dezinformează cu nerușinare chiar și în momentul în care îi ajunsese funia la păr.

Interpretarea germana a Convenției de Armistițiu. Interpretarea germana a Convenției de Armistițiu

Este lesne de înțeles, că toate aceste acorduri și înțelegeri îngreunează facilitarea unui răspuns limpede în această situație. Dar care ar fi interesul Parisului de a fi complice în acest jaf de proporții al revoluționarilor de la Moscova? Acțiune prin care au fost păgubiți acționarii BNR și alta românca sadea, Reginei Maria (născută „of Edinburgh” și soție a lui Ferdinand, născut la Sigmaringen) lăsata fără zorzoane. Franța nu a putut trece timp de un secol peste anularea comuniștilor a obligațiunilor țariste rusești și firesc să fi avut o miză în a considera aurul a fi rusesc și nu românesc, pentru a mai compensa ceva. Tratatul de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919 anulează prin articolele 116, 259 și 292 acordul de la Brest-Litovsk, lăsându-i Rusiei mână liberă în a pretinde Germaniei aurul și banii plăti în baza înțelegerii din august 1918. Doar că rușii nu emit pretenții nici fată de Berlin și nici fată de Paris care presupun, că se jena ce să facă cu aproape 95 de tone de aur.

Art 116 Versailles

Ne-ar putea interesa în acest context bucătăria ruso-germană? Poate da, sau poate nu, dacă ascultăm de domnul Isărescu. În fond, înțelegerea dintre două popoare cu rădăcini siberiene, din care unul a ajuns în inima Europei, iar celălalt a rămas stăpân peste tundra, nu ne privește. Ce ne-ar putea interesa este că Rusia țaristă a fost în război împotriva Imperiul German. Pe fondul războiului, țarul confiscase averea germană din Rusia. Aceasta având însă cea mai mare pondere din investițiile străine din Imperiul Rus. A fost de așteptat ca Lenin, un revoluționar finanțat de serviciile germane, nu numai să încheie frontul din Est in favoarea Berlinului, dar și să facă concesii fată de sponsorul său. Așadar Lenin a acceptat la Brest-Litovsk să plătească suma colosală pretinsă de Germania.

Cu toate că Germania a fost învinsă și obligată să dea înapoi Rusiei ceea ce Lenin cedase, Rusia nu se dezice de Berlin și nu emite nici o cerință. Prin semnarea Tratatului de la Rapallo pe 16 aprilie 1922, Germania recunoaște Rusia sovietică. Iar marea surpriză? Tot Germania renunță conform articolului 2 a tratatului la orice pretenție de despăgubire împotriva Rusiei cu condiția ca nici Rusia să nu despăgubească țări terțe pentru confiscările și naționalizările efectuate. Noul guvern socialist confiscase întreaga avere străină de pe teritoriul tarii. Deci, Moscova continuă în anul 1922 o relație cu Berlinul la nivelul acordului de la Brest-Litovsk din 1918, în spiritul respectării intereselor Germaniei mai presus decât ale oricărui alt stat. Cu alte cuvinte, Germania spune prin acest tratat de la Rapallo, că ok, ne-ați dat ceva ce noi nu am putut păstra din varii motive. Deoarece ne-ați omorât capra, care a fost cea mai mare din ograda voastră, trebuie să moară toate caprele străine de la voi, indiferent de origine.

La începutul Primului Război Mondial, Rusia țaristă avea cele mai mari rezerve de aur în lume. Din cele 1338 de tone s-a ales în războiul civil praful si pulberea. Nici până în zilele noastre, nu se știe ce s-a întâmplat cu tezaurul Imperiului Rus. Dacă o fi fost si aceea la fel de „ruseasca” ca „aurul României”, nu mă mira. Este de regretat faptul ca la această expoziție guvernatorul și ceilalți organizatori au uitat de datoria Germaniei. Indiferent de conținutul selectiv si discreționar al evenimentului, istoria românilor (ne-acționari ai BNR) îi va judeca prin prisma dimensiunii mondiale ale acestui subiect și nu prin oportunismul timpurilor noastre. Înțeleg că în cazul tezaurului, mâinile lui Isărescu nu sunt așa de legate precum sunt în cazul datoriei Germaniei. Le fel ca si Lenin, care nu a mai recunoscut angajamentele Rusei țariste fata de terți, s-a dezis si neprihănita Germania de obligațiile Reichului. Doar că de Germania nu ne legăm…

GUVERNATORUL A ÎNCURCAT CIMITIRUL
de Radu Golban

Tezaurul de la Pietroasele (Closca cu puii de aur)
În lumina reactiilor cititorilor, mi-am dat seama că titlul anterior al articolului meu, „Guvernatorul BNR plânge la mormânt străin”, a fost o eroare nefericită – o confuzie de cimitire, dacă vreți. În realitate, nu era vorba de lacrimi vărsate în taină pentru „furtul tezaurului”, ci de un spectacol mult mai încurcat și mai aproape de tragedia umană decât de comedia ei.

Astfel, am ajuns la concluzia că titlul corect ar fi trebuit să fie „Guvernatorul a încurcat cimitirul”. Nu este vorba doar despre o simplă rectificare nominală; este recunoașterea unei realități în care guvernatorul BNR, cu toată pretenția sa la infailibilitate, s-a trezit rătăcind printre morminte politice și economice ale „tezaurului de la Moscova”, confundând epitafele cu lozinci indoielnice.

Ce s-a întâmplat între timp pentru a justifica această schimbare de titlu? Ei bine, dragi cititori, pregătiți-vă pentru o călătorie într-un labirint al deciziilor monetare unde busola moralității pare să fi de mult pierdută, iar harta bunului simt – răsturnată. Așadar, haideți să dezgropăm împreună niste taine ascunse și să vedem cum Mugur Isarescu a reușit să transforme un mare tun al aristocratiei financiare si politice a României din 1916 într-o pseudo-ghiulea demnă de o satiră a lui Caragiale.

Într-un carusel al istoriei, care pare să se învârtă în jurul aceluiași punct fix, tezaurul românesc de la Moscova continuă să fascineze și să alimenteze imaginația publicului ca la un spectacol de circ cu Siminică. La fiecare câțiva ani, apare un „to(lo)mac” pe scena mediatică, fluturând triumfător o filă gălbuie, care adaugă încă un detaliu la epopeea deja stufoasă a aurului pierdut.

Ultima fila a fost vânturată recent la Bruxelles.

Fiecare nou document este disecat și prezentat ca o cheie ce ar putea înlesni restituirea tezaurului. Ne imaginăm noi documente halucinante ale guvernatorului, cum pedichiuristele din Iași în 1916 au lustruit cu migală călcâiele delegaților BNR, pregătindu-i pentru marea călătorie spre est, unde aveau să depună comorile națiunii în mâinile Rusiei.

Documente peste documente, toate atestând nu o preocupare intelectuală profundă, ci o chitibușeală menită să ne aburească privirile și să ne distragă atenția. Acest mod de gândire arhaic și provincial, deloc sincronizat cu intelectualitatea occidentala, care furnizează detalii nesemnificative și rămâne orb la situația în ansamblu, este un simptom al unei maladii împâmântenite în România.

În loc să avem parte de analize profunde și introspecții asupra deciziilor luate de elita României în decembrie 1916, suntem bombardați cu informații superficiale care nu fac decât să ne distragă atenția de la adevărata miză.

Ce anume a determinat elita României să mute tezaurul în Rusia? Aceasta este întrebarea centrală, esența problemei care ar trebui să stea la baza oricărei discuții serioase pe acest subiect. O analiză a contextului politic și militar al vremii, a relațiilor internaționale și a jocurilor de putere ar putea oferi o perspectivă mult mai valoroasă decât orice inventar al bunurilor pierdute.

Sursa:
История Банка России (cbr.ru)

Oare această carte poștală propagandistică pentru împrumutul militar din 1916, emisă de Banca de Stat din 1916 sa fi convins actionarii BNR sa mute tezaurul la Moscova?

Banca de Stat a oferit în mare măsură împrumuturi de război interne. Pentru promovarea lor, a emis afișe de agitație și cărți poștale create de artiștii talentați Rihards Zarins (Sarrinsch), Alfred Eberling, Efim Cheptsov și alții.

Mugur Isărescu mai umflă bula nesfârșită de trivialități în care suntem prinși. Ne pierdem în amănunte despre cum au fost sigilate vagoanele sau despre numărul exact al cutiilor de lemn, ignorând contextul mai larg și consecințele pe termen lung ale acelor evenimente. Nu l-am auzit sa fi batut la Bruxelles obrazul aliaților care au garantat pentru mutarea tezaurului la ruşi, cum rămâne cu garanția,
„Cum să-ți sabotezi propria țară în opt pași simpli” – un ghid pe care, se pare, elita României din 1916 l-a urmat cu o dedicație demnă de o cauză mai nobilă.

Într-un act de neînțeleasă încredere sau poate o orbire strategică fără precedent, acești „patrioti” au trimis prima tranșă a tezaurului național în Rusia chiar în pragul prăbușirii imperiale. Paşii ar arăta cam în felul următor:

Pasul 1: Îmbracă-te în hainele îngrijorării naționale și declară solemn că trebuie să protejezi aurul țării de invazia germană. Cu o față serioasă, explică poporului că te temi mai mult de ce ar putea face nemții dacă ocupă România cu 91 497 kg de aur, decât de ce ar putea face cu aurul pe care deja îl au la Berlin (23 362 kg). Este un argument atât de convingător încât chiar și Pinocchio ar fi gelos pe abilitatea ta de a-l spune fără să clipești.

Pasul 2: Ignoră faptul că economia rusă era un Titanic economic gata să lovească aisbergul revoluției și trimite tot aurul acolo. Fă-te că nu ai auzit de aşteptarea unei răsturnări de situație.

Pasul 3: Când vezi că primul transport nu a fost suficient de aventuros (decembrie 1916), adu un omagiu absurdității situației! Trimite după revoluția din februarie 1917 și mai multe comori naționale după el – doar pentru a fi sigur că ai pus toate ouăle într-un coș care deja se scufundă. Asigură-te că a doua tranșă (iulie 1917) include obiecte de valoare inestimabilă, pentru ca pierderea să fie cât mai dureroasă (Valoarea totala a aurului si a celorlalate bunuri transferate la rusi a fost de 1’594’757’083 lei, din care aurul a fost „numai” in valoare de 315’154’980 lei). Aşteaptă să cadă guvernul aliatului tău şi abdicarea țarului.

Pasul 4: Fii atât de orb încât să nu vezi că Rusia este pe butuci, cu o economie care sângerează sub povara războiului și cu inflație care ar face banii să pară hârtie igienică.

Pasul 5: Prefă-te că crezi în promisiunile unui regim care se clatină mai rău decât un bețiv pe gheața subțire a realităților politice.

Pasul 6: După ce tezaurul dispare în vârtejul revoluţiei bolșevice, exprimã surprindere și indignare. „Cum a fost posibil?” – întreabã retoric, ignorând toate semnalele evidente ale instabilității.

Pasul 7: Devino expert în negocieri absurde cu stăpânii Kremlinului. Practică arta conversaţiei circulare și bucură-te de fiecare nou rând de discuţii care se terminã exact unde au început.

Pasul 8: Lasă posteritatea să se minuneze cum ai reușit să scrii cele mai absurde pagini din manualele de economie și politicã externa. Devino subiect de studiu pentru generațiile viitoare de satiriști economici si guvernatori BNR.

Propun o idee care ar putea părea desprinsă dintr-o satiră, dar care, în esența ei, este un gest simbolic de unitate națională: să strângem fonduri pentru a-i cumpăra guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, un pix Montblanc, din colectia „Mystery Masterpiece”. De ce? Pentru că poate acest instrument de scris elegant, inspirat din „stiloul lui Eminescu” este cheia care ne lipsește pentru a recupera tezaurul românesc din Rusia.

Creanța noastră asupra Moscovei este „perfect valabilă”, după cum ne spune guvernatorul, și ce modalitate mai bună de a o onora decât cu un pix pe măsură? Din pix ar trece crenta inapoi in bilantul BNR si gata. De ce a fost scoasa din bilant, daca este perfect valabilă?

Într-adevăr, este o teorie intrigantă sa sugerez că aurul României nu s-a evaporat pur și simplu în văzduh ca mirosul de mititei de pe gratr, ci că anumite figuri din elita românească ar fi profitat de haosul din Rusia pentru a pune mâna pe prețiosul metal. Această manevră ar fi permis nu doar îmbogățirea lor, dar și menținerea unei creanțe asupra Rusiei, dublând astfel beneficiile.

Pentru a ilustra această situație complexă, să ne imaginăm următoarea parabolă: un om posedă o mașină destul de valoroasă și se gândește cum ar putea să maximizeze profitul pe care îl poate obține din ea. În loc să o vândă în mod tradițional, el concepe un plan mai îndrăzneț. Acesta roagă un hoț să-i fure mașina, cu scopul de a o vinde pe bucăți pentru piese – o piață adesea mai profitabilă decât vânzarea întregului vehicul. În același timp, proprietarul mașinii depune o cerere la compania de asigurare pentru a primi compensație pentru „furt”.

Astfel, proprietarul reușește să câștige bani atât din vânzarea pieselor mașinii furate, cât și din suma primită de la asigurare. El se folosește de sistem într-un mod care pare legal la suprafață, dar care ascunde o fraudă bine orchestrată.
Dacă aplicăm această parabolă la situația tezaurului românesc, putem vedea cum elitele ar putea să profite de pe urma unei astfel de scheme. Pe de o parte, ele ar putea avea acces la resursele provenite din aurul „dispărut”, iar pe de altă parte, continuând să susțină că Rusia datorează României aceste valori, mențin presiunea diplomatică și morală asupra fostei puteri sovietice.
Restul scenariului se intelege de la sine.

În aristocrația financiară, unde Mugur Isărescu își are locul său bine meritat prin decenii de guvernare prudentă a BNR, există tradiții și cutume care par desprinse din alte timpuri. În această lume închisă, unde fiecare mișcare este calculată cu precizie, se practică un fel de drept cutumier ce amintește de codul vechi albanez – Kanunul – unde memoria colectivă și datoriile de onoare se transmit din generație în generație.

Asemenea ciobanilor albanezi, care nu uită și nu iartă o ofensă chiar și după sute de ani, cerând răzbunare în sânge pentru a restabili echilibrul și onoarea familiei, astfel și în rândurile elitei financiare există un sentiment profund de datorie nesfârșită. În cazul nostru, această datorie este legată de tezaurul românesc „pierdut” în Rusia.

Isărescu, ca parte a acestei nobilimi monetare, poartă pe umerii săi greutatea unei astfel de moșteniri. Este o povară care cere nu doar prudență economică, ci și o anumită doză de curaj – curajul de a face față trecutului și de a revendica ceea cea ce el defineste ca ni se cuvine.

În cazul României, după blocarea tezaurului la Moscova, țara s-a confruntat cu numeroase dificultăți economice. Pierderea tezaurului a afectat capacitatea financiară a statului român și credibilitatea sa pe plan internațional.

În plus, Primul Război Mondial și distrugerile provocate de acesta au dus la o situație economică dificilă care a contribuit la inflație. Cu toate acestea, BNR a continuat să plătească dividende acționarilor săi, chiar dacă banii emiși nu mai aveau acoperirea în aur promisă inițial (33 g aur la fiecare leu emis). În acest sens, acționarii „păgubiți” au putut totuși să încaseze dividendele promise pentru investițiile lor în împrumuturile statului.

Această situație poate fi comparată cu un fel de „mega afacere”, unde chiar și în absența unei garanții in aur, actionarii BNR au reușit să obțină un randament pe investițiile lor. În comparație cu parabola omului care își lasă mașina furată și apoi profită atât din vânzarea pieselor cât și din compensația asigurării, acțiunea BNR de a plăti dividende fără acoperirea directă în aur poate părea o manevrare financiară si mai avantajoasă pentru acționari, decat cea a unei masini furate.

Sper ca acest apel la unitate națională pe care l-am incepe cu un pix pentru Isarescu să trezeascã în noi spiritul stramoșesc al dreptului cutumier și să ne inspire să acționăm cu demnitate și hotărâre pentru recuperarea tezaurului.

În încheierea acestui pamfelt, nu putem să nu remarcăm una dintre marile omisiuni ale istoriei noastre recente: de ce Maresalul Ion Antonescu, cunoscut pentru poziția sa anti-sovietică și rusofobă, nu a folosit argumentul recuperării tezaurului ca motiv principal pentru implicarea României în război alături de Puterile Axei. Ar fi fost o justificare care să convingă poporul român de necesitatea intrării în conflict și de sacrificiile pe care le presupunea acest demers.

Mai mult decât atât, în fața tribunalului poporului, unde a fost judecat pentru crimele de război, Maresalul Antonescu nu a invocat nici dorința arzătoare de a recupera tezaurul ca scuză pentru acțiunile sale. Era mult mai aproape în timp de momentul „furtului Moscovei” decât suntem noi astăzi și totuși, acest argument nu a fost folosit nici pentru mobilizare, nici pentru apărare. Să fi fost povestea tezaurului o chestiune prea încurcată chiar și pentru retorica sa naționalistă?

Tezaurul românesc de la Moscova nu este doar o comoară pierdută; este un simbol al unei gandiri de golan în momente critice la acel timp. Prin urmare, merităm mai mult decât anecdote – merităm o analiză riguroasă care să ne ajute să navigăm provocările prezentului cu o mai mare înțelepciune. Teoretic speranța stă în capacitatea noastră de a extrage lecțiile corecte din trecut pentru a modela un viitor mai prosper pentru România. Practic suntem martori pasivi ai unei narațiuni ridicole. Haideți să cerem un dialog deschis și onest despre motivele care au stat la baza deciziilor cruciale din trecut. Să solicităm transparență și responsabilitate din partea liderilor noștri, atât în interpretarea istoriei cât și în formularea politicii actuale.

Pentru informatii referitoare la situatia financiara a Rusiei din acea perioada:
Microsoft Word – rgwr_postprint.docx (warwick.ac.uk)
Organization of War Economies (Russian Empire) | International Encyclopedia of the First World War (WW1) (1914-1918-online.net)
Petrograd: First World War (1914–1918) | Cairn.info

Părintele Pomohaci -la Washington!

Rog o informatie daca stie cineva despre episcopul Daniil Stoenescu.Figureaza ca episcop pensionat fortat bine inteles si daca e pensionat e clar ca a „”gresit”” el cu ceva in cele ale ecumenismului.Sunt altii din lumea episcopatului care au si 84 de ani si nu ii mai pensioneaza nimeni nici acum.A „”calcat cu ceva stramb”” acest episcop de l-au trimis in „”cloud””.