Motto: “Lingvistica se ocupă de oameni normali” (I.V.Stalin, Scrisoare către tovarăşii D. Belchin şi S. Furer)

Paradoxul mincinosului (“Eu mint” sau “Eu sunt mincinos”) a stârnit printre logicienii moderni un interes pe care lingviştii nu-l prea înţeleg. Mai exact spus, lingviştii de soiul subsemnatului, pentru care limbajul este un obiect de studiu demn de a fi cercetat ca atare, ca expresie a ceea ce mintea omenească, în neputinţa ei, a fost capabilă să imagineze în încercarea de a da seama prin limbaj de câte şi cum arată cele ce se petrec în jurul său, într-o lume minunată în al cărei centru în mod evident se află persoana fiecăruia dintre noi: eu.

Prima impresie cu care te alegi luând cunoştinţă de impasul logic numit paradoxul mincinosului este aceea de amuzament, de joc, impresia că ai asistat la o scamatorie, la un număr de prestidigitaţie, bazat, ca orice scamatorie, pe “iuţeala mea de mână şi neatenţia dumneavoastră”:

“– Ce părere aveţi? Când spun eu sunt (1)mincinos, mint sau spun adevărul?

– Spui adevărul, toată lumea ştie că îţi place să (2)minţi.

– Păi dacă n-am (3)minţit când am spus ca sunt (4)mincinos, înseamnă că nu sunt (5)mincinos!

– Cam da!

– Şi dacă nu sunt (6)mincinos, înseamnă că nu am spus adevărul când am zis că sunt (7)mincinos?! Şi dacă n-am spus adevărul…

–…înseamnă că eşti (8)mincinos!

– Şi cum vine să spui că „dacă nu sunt (6)mincinos” „înseamnă că sunt (8)mincinos”… Nu este absurd?!

2. Cam aşa arată, într-o variantă dezvoltată (şi uşor dramatizată) textul paradoxului. Am numerotat fiecare apariţie a cuvîntului cheie (mincinos, cu varianta a minţi), pentru a uşura comentariul nostru. Şi ce avem de spus?

Mai înainte de orice, impresia că paradoxul este posibil numai prin folosirea cuvîntului mincinos cu un sens modificat uşor, imperceptibil (“iuţeala de mână”), dar suficient pentru a produce cutremurul epistemologic inventariat ca impas logic: (a) ”persoană care minte în tot ce spune, care minte întotdeauna”. Cu reciproca, deloc subînţeleasă: (b) ”cine spune o dată adevărul, nu este mincinos”. În felul acesta se ignoră sensul real, natural l-aş numi, al cuvîntului mincinos: (c) ”persoană care deseori sau în mod obişnuit minte”. După ştiinţa noastră, putem presupune până în vecinătatea certitudinii că în toate limbile pământului cuvîntul mincinos are semnificaţia (c). Mai mult chiar, cuvîntul mincinos nu e folosit pentru a institui două categorii de oameni, cei care mint şi cei care nu mint. Când îi spui cuiva că este mincinos ai în vedere o situaţie anumită în care s-a comportat ca atare. De aceea, probabil, mincinos nici nu are propriu-zis un antonim. În română, în orice caz, nu ! Poate în alte limbi! (Ceea ce nu ar putea să însemne că sunt puţini românii care nu mint! Ci ar putea să însemne – dacă mutăm discuţia pe acest teren nesigur, că, dimpotrivă, românii, oamenii, de regulă spun adevărul, prin termenul mincinos consemnând comportamentul excepţional, abaterea de la normă, de la comportamentul care nu stârneşte nici un comentariu fiind comportamentul cel mai des întâlnit.)
Le facem aşadar logicienilor acest prim reproş: nu au luat în calcul realitatea lingvistică, sensul pe care acest cuvînt îl are propriu-zis.

Este un reproş slab. Atâta vreme cât limbajul este guvernat de principiul (caracterul) arbitrar al semnului lingvistic, nimic nu-i poate împiedica şi nici nu-i împiedică pe logicieni să imagineze o limbă în care cuvîntul mincinos să aibă înţelesul (a): “persoană care cu bună ştiinţă nu spune niciodată adevărul”.

Să ne imaginăm că limba română ar fi acea limbă în care avem aşadar un termen (cuvîntul mincinos) pentru sensul (a), dar nu am avea nici un termen pentru sensul (c): “persoană înclinată (s.n.) să spună minciuni” (am citat din DEX). În felul acesta însă limba română ar intra într-o contradicţie violentă cu realitatea: majoritatea celor care mint o fac în conformitate cu sensul (c), adică nu mint chiar întotdeauna. Ba chiar aş zice (s-ar părea) că nici nu este posibil ca o persoană să mintă chiar prin fiecare enunţ. Nici însuşi Diavolul n-o face! Ca să mintă cu succes având nevoie din când în când să mai spună şi adevărul. Sau, mai exact spus, câte un adevăr.

Mutând discuţia pe plan lingvistic, aş spune că limba română s-ar afla astfel în situaţia de a fi nevoită să introducă şi sensul (c) în inventarul de semnificaţii pe care tot românul îl poate vehicula (mânui) prin cuvintele sale, prin lexicul limbii sale materne.

Ar putea face asta în două feluri: adăugând acest sens la sensul sau sensurile pe care le are un cuvînt deja existent, apelând astfel la polisemie, sau imaginând un cuvînt nou, un semnificant nou, ad-hoc, special creat şi funcţional pentru a introduce semnificaţia (c) în universul de semnificaţii pe care îl găzduieşte mintea fiecărui vorbitor al limbii române.

Să ne imaginăm că limba română ar recurge la cel de-al doilea procedeu şi şi-ar spori inventarul lexical cu încă o unitate: cuvîntul, să zicem, minciunitor (posibil derivat de la cuvîntul infantil a minciuni, neatestat în dicţionare), care ar avea deci înţelesul “persoană care obişnuieşte să mintă”. Şi să vedem cum s-ar dezvolta textul paradoxului care ne preocupă:

“– Ce părere aveţi, când spun eu sunt mincinos, mint sau spun adevărul?

– Spui adevărul, toată lumea ştie că îţi place să minţi.

– Păi dacă n-am minţit când am spus că sunt mincinos, înseamnă că nu sunt mincinos!

– Da, asta înseamnă că nu mai eşti mincinos, ci eşti minciunitor. Mai scapi din când în când, cu sau fără voia ta, şi câte un adevăr! Adevărul că eşti sau, mai exact spus, ai fost mincinos!” Şi gata! Nu mai rămâne nici urmă de paradox, şi nici loc de impas logic!

Din păcate, nu cunoaştem nici o limbă care să pună în joc opoziţia mincinosminciunitor. Mai exact spus, din fericire! Căci în acea limbă nu ar mai fi cu putinţă paradoxul mincinosului, adică n-ar fi posibil acest joc de inteligenţă, un joc superior, amuzant şi reconfortant pentru cei care l-au imaginat – vechii greci. Mult mai puţin (reconfortant) pentru moderni, care şi-au bătut capul, tot secolul al XX-lea, să explice mecanismul care face posibil acest paradox.

Ca majoritatea jocurilor (şi a anecdotelor) cu substrat lingvistic, la bază avem o omonimie sau un cuvînt polisemantic. (“Aşa-i vorba românească, cu mai multe înţelesuri!”..) În enunţul paradoxului, fie în varianta imaginată de noi, fie în cea imaginată de oricine ar încerca să detalieze corect paradoxul eu mint sau eu sunt mincinos, cuvîntul mincinos este folosit când cu un sens (“mincinos”), când cu celălalt (“minciunitor”). Bunăoară, în ocurenţa (poziţia în text) numerotată (5), apare înţelesul (a), cu reciproca (b): dacă am spus (o dată) adevărul, nu sunt mincinos. Şi asta pentru că oamenii ar fi de două feluri: oameni care niciodată nu mint şi oameni care întotdeauna mint. Tertium non datur

Precum se vede, ca să ajungem în cunoscutul impas logic mai trebuie să facem un abuz: să gândim în termenii terţului exclus. Aşa cum enunţurile sunt de două feluri – false şi adevărate, la fel şi oamenii, s-ar zice, sunt şi ei numai de două soiuri, cele descrise mai sus. Or, în realitate, cei mai mulţi oameni sunt din categoria intermediară a celor care uneori mai mint, alteori mai spun şi ce este adevărat, în nici un caz nu am avea dreptul să conchidem că cine spune la un moment dat ceva adevărat, niciodată în viaţa lui nu a minţit. Această presupoziţie este cea pe care se întemeiază ocurenţele (3), (5), (6). Această presupoziţie constituie o modificare semantică a cuvîntului mincinos, impusă în mod logic de acceptarea(convenţia) jocului în care suntem invitaţi şi am acceptat să intrăm. Fără această modificare de înţeles, paradoxul nu ar fi posibil.

4. Un cuvînt în plus despre ideea de convenţie a jocului în care te invită acest paradox. Reluăm comparaţia cu scamatoria. Ne aflăm în plină convenţie atunci când ne aşezăm pe scaun şi privim la persoana care intră pe scenă cu o pălărie pe cap. Şi acceptăm ca acea pălărie să nu fie verificată pentru a constata dacă este într-adevăr o pălărie ca oricare alta, aşa cum pare. Pare, dar noi ştim că nu este, lucru care ni se confirmă când maestrul începe să scoată din pălărie fel de fel de minuni: iepuri, porumbei, buchete de flori, cărţi de joc ş.a.m.d. Dacă, a doua sau a treia zi după spectacol, îl întâlnim pe stradă pe maestrul iluzionist, nu avem de la el pretenţia să-şi scoată din pălăria pe care o poartă pe cap toată menajeria cu care ne-a încântat deunăzi la spectacol. Spectacolul s-a terminat, vraja s-a risipit, convenţia şi-a epuizat termenii şi suntem din nou în existenţa normală, în afara spectacolului, pe stradă!

La fel ar trebui să se întâmple şi cu mincinosul ăsta, cu acest cuvînt căruia, în limitele scamatoriei verbale care ni s-a propus – acceptând aşadar să ne jucăm ca să vedem unde va ajunge cel ce ne-a provocat la acest joc, am acceptat să i se aplice mincinosului câteva uşoare schimbări semantice, schimbări care constau în simplificarea înţelesului. Aş zice chiar radicalizarea înţelesului: cei care mint, mint întotdeauna, iar ceilalţi oameni nu mint niciodată. Alt soi de oameni nu există!

Dar nu avem voie ca această modificare de sens, ca această presupoziţie, să plecăm cu ea din sala de spectacol şi să-i pretindem scamatorului să scoată porumbei din orice pălărie. Acest abuz îmi pare că l-au săvârşit cei care au construit o vestită teorie (a paradoxurilor) pornind de la aparentul impas logic în care te aduce cuvîntul mincinos şi, mai exact spus, enunţul eu sunt mincinos. Am acceptat impasul din politeţe faţă de Emiţător, aceeaşi politeţe care mă opreşte în timpul spectacolului să-i ofer scamatorului pălăria mea, ca şi din ea să scoată ce a scos din pălăria sa! Spectacolul (de logică, de limbaj sau de prestidigitaţie) se ţine pe scenă, într-un spaţiu scos din circuitul realităţii, al vieţii. Dacă am acceptat paradoxul mincinosului pe această scenă, el nu are ce căuta în afara acesteia, în viaţa noastră, în logică, în matematică, în teoria mulţimilor. (E drept, de pe urma acestei abateri, ne-am ales şi cu un câştig oarecare, cum ar fi teoria tipurilor a lui Bertrand Russel…)

Tot de dragul jocului am acceptat aplicarea regulei terţului exclus, deşi ştim cât de rar se poate conta pe el.

Dar după ce jocul s-a încheiat, ne întoarcem la normalitate, la sensul “normal” şi “natural” al mincinosului, dedus din faptul că fiecare dintre noi este, ca tot românul, mai mult sau mai puţin mincinos. Sau cinstit. Căci nu există om care să nu fi minţit vreodată sau care să fi minţit în tot ce a spus. Dacă ne imaginăm că astfel de oameni ar putea exista, atunci trebuie să facem explicită această presupoziţie prin cuvintele corespunzătoare, prin semnificanţi proprii acestor sensuri inventate. Dezambiguizând însă folosirea cuvîntului mincinos pierdem orice posibilitate de a ne mai juca cu el. Şi nu este o pierdere mică. Ne obligă însă la acest gest deloc agreabil insistenţa logicienilor de a face atâta teorie pe seama unui caz greşit înţeles şi comentat.

Prin ce am numit “radicalizarea înţelesului” am aplicat o separare totală a apelor, reducând diversitatea la doi termeni: plus şi minus. În felul acesta am comis un abuz, abuz amuzant în sine, căci n-am făcut astfel altceva decât să ne înscriem sub celebra definiţie bergsoniană: “du mécanique plaqué sur le vivant…” Aşa explicăm succesul acestui paradox, adică capacitatea sa de a ne amuza. Polarizarea semanticii pe care ne-o impune şi pe care se bazează paradoxul mincinosului este un demers într-adevăr mecanic şi fără fineţe aplicat domeniului atât de viu şi de complex al atitudinii şi comportamentului nostru faţă de adevăr.

Aşadar, paradoxul mincinosului nu se poate produce decât cu condiţia să acceptăm două abateri, inacceptabile din punctul de vedere al logicii moderne, al exprimării corecte, dezambiguizate:

  • folosirea cuvîntului cheie, cuvîntul mincinos, cu cel puţin două înţelesuri diferite, ceea ce transformă paradoxul într-un banal joc de cuvinte;
  • deducerea prin regula terţului exclus a judecăţii: “dacă nu am minţit când am spus că X, înseamnă că sunt o persoană care nu a minţit niciodată”.

5. Cuvîntul mincinos prezintă deci câteva neajunsuri, originare le-am putea numi, cu gândul la faptul că este unul dintre cele mai comune cuvinte, folosit fără o rigoare deosebită, la fel cum, cu oarecare neglijenţă, folosim şi cuvintele (în)totdeauna şi niciodată, care intră şi ele în discuţie, în măsura în care intră în definiţia radicalizată a mincinosului.

Aceste neajunsuri probabil că i-au determinat pe logicieni să caute şi, negăsind, să inventeze un cuvînt care să satisfacă, în mod indiscutabil, exigenţele paradoxului. Care să le permită logicienilor să se înfunde într-un impas logic fără cusur, fără fisuri, fără ieşire! Aşa a apărut cuvîntul heterologic, odată cu antonimul său autologic, şi el inventat. Se consideră că este autologic un cuvînt precum mic sau scurt, ale căror dimensiuni se potrivesc cu sensul, sau – în termeni mai savanţi, “ale căror înţelesuri sunt predicate ale lor înseşi”. Cuvîntul scurt chiar este un cuvînt scurt, alcătuit dintr-o singură silabă, iar mic este şi el mic. În schimb, mare sau lung nu sunt cuvinte lungi sau mari. Vom spune că sunt cuvinte heterologice, cuvinte “ale căror înţelesuri nu sunt predicate ale lor înseşi”.

Fireşte, după introducerea în conştiinţa noastră a acestor cuvinte, ne apucăm să supunem acestei clasificări, acestei opoziţii, toate cuvintele limbii, împărţindu-le aşadar în aceste două categorii: cuvinte autologice şi cuvinte heterologice. (Din nou, tertium non datur…) Inventatorul celor două cuvinte n-a procedat însă chiar cu atâta acribie, ci s-a dus întins, de la bun început, la cuvîntul heterologic, supunându-l testului: ce fel de cuvînt este cuvîntul heterologic? Este un cuvînt auto-logic sau unul hetero-logic? Şi astfel se ajunge, zic aceşti logicieni, la un impas perfect, la o contradicţie imposibil de parat: “Dacă [cuvîntul heterologic] este [heterologic], atunci înţelesul lui nu este unul din predicatele lui, adică nu este heterologic. Dacă însă nu este heterologic, atunci înţelesul lui este unul dintre predicatele lui şi este deci heterologic. Avem astfel o contradicţie deplină”. (F.P. Ramsey, The Foundations of Mathematics, pp. 26-27, citat de Adam Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti, 1966, p.54)

Textul de mai sus, ca să fie inteligibil şi să nu pară a fi greşit tradus sau transcris şi tipografiat, trebuie rescris astfel: “Dacă [cuvîntul heterologic] este [heterologic], atunci înţelesul lui [“heterologic”] nu este unul din predicatele lui, adică [cuvîntul heterologic] nu este heterologic. Dacă însă nu este heterologic, [este autologic] [şi] atunci înţelesul lui [“heterologic”] este unul dintre predicatele lui [ale cuvîntului heterologic] şi este deci heterologic. Avem astfel o contradicţie deplină”.

Dacă discuţia în jurul cuvîntului heterologic, în lucrarea mai sus citată, chiar se prenumără printre “fundamentele matematicii”, ne pare rău să ne trezim a fi foarte sceptici cu privire la soliditatea şi consistenţa acestor fundamente. Rar am întâlnit un text mai confuz şi o teorie mai…aeriană. Să ne explicăm:

Cuvîntul cuvînt este un termen mult prea vag pentru a ne folosi de el într-un text perfect dezambiguizat. Ce poate să însemne sintagma “predicatele cuvîntului”? Dacă spunem că “înţelesul cuvîntului scurt este un predicat al cuvîntului scurt” am emis un enunţ incorect. Şi asta pentru că fiecare cuvînt are două componente complet diferite: înţelesul (semnificatul) şi expresia sonoră (semnificantul). Şi de fiecare dată când e cazul trebuie precizat dacă e vorba de semnificat sau de semnificant! Corect, definiţia cuvîntului autologic (scurt) ar fi aceea că “înţelesul cuvîntului (semnificatul) este un posibil predicat al expresiei sonore, al semnificantului”. Nu este scurt cuvîntul scurt, ci numai semnificantul, complexul sonor, succesiunea de sunete.

(Semnificatul, de fapt, nu este predicat nici măcar al său, pentru sine însuşi: semnificaţia cuvîntului scurt nu este o semnificaţie scurtă, la fel cum semnificaţia cuvîntului pătrat nu este o semnificaţie pătrată! Sau, în aceeaşi ordine de idei, putem spune că nici semnificaţia cuvîntului complex nu este un atribut al semnificatului, dacă luăm seama la cuvintele polisemantice, ca grecescul logos sau românescul limbă ori rost, a căror semnificaţie este mult mai complexă decât semnificaţia cuvîntului…complex)

Aşadar, dacă e să inventăm categoria de cuvinte autologice, vom spune că sunt autologice cuvintele al căror semnificat se potriveşte ca atribut al semnificantului. Cuvîntul mic (sau scurt) ar fi în această categorie.

Dacă acceptăm această definiţie a cuvintelor autologice (cealaltă definiţie propusă nu este nicicum admisibilă), vom constata că sunt foarte puţine cuvintele autologice, sunt disproporţionat de puţine în raport cu imensa majoritate a cuvintelor care sunt heterologice. În aceste condiţii de ce mai este bună această riscantă şi incomodă clasificare?

6. Dar aş zice că vom cădea din nou în capcana terţului exclus dacă vom folosi termenul heterologic pentru toate cuvintele care nu sunt autologice. Dacă la cuvintele autologice semnificatul poate fi un predicat al semnificantului, adică ne spune ceva despre semnificant, ceva pozitiv despre secvenţa sonoră care dă materialitate sensului, şi ne spune ceva care se potriveşte ca predicat al acestei secvenţe, cuvintele heterologice ar trebui să fie (acele) cuvinte capabile să se refere şi ele la semnificant, numai că ceea ce ne spune semnificatul lor contrazice atributele reale ale semnificantului, astfel că semnificatul este un posibil predicat al unor alţi semnificanţi, al unor alte secvenţe sonore, dar nu al secvenţei în discuţie. Bunăoară cuvîntul lung, al cărui semnificat ar putea fi predicat al secvenţei prestidigitaţie, care este o secvenţă sonoră lungă, plurisilabică, neobişnuit de lungă: şapte silabe. Secvenţa sonoră lung nu este însă lungă. Dimpotrivă! Dar putea fi lungă! Aşadar secvenţa sonoră lung contrazice predicatul scurt al complexului sonor lung.

Ceea ce ne impune să corectăm o afirmaţie făcută ceva mai sus: “majoritatea cuvintelor sunt heterologice”. Nu e aşa. Corect este să spunem că lung este un cuvînt heterologic şi că mai sunt câteva în această categorie. Iar restul cuvintelor, imensa majoritate a cuvintelor, sunt neutre faţă de opoziţia autologic-heterologic, nu fac parte din mulţimea (redusă ca număr) a cuvintelor care pot fi împărţite după un anumit criteriu în aceste două categorii: autologice şi heterologice.

După aceste precizări, paradoxul heterologic nu se mai poate produce. Este lipsită de sens secvenţa “înţelesul cuvîntului nu este unul din predicatele sale”, reclamând distincţia semnificat-semnificant şi, mai departe, este obligatorie plasarea celor două cuvinte în afara grupului (mulţimii) de cuvinte care pot fi clasificate în auto-logice şi hetero-logice. Clasificare pe care oricum cu greu o putem accepta, cele două componente ale cuvintelor – semnificatul şi semnificantul – aparţinând unor lumi (universuri) complet diferite, lumi deosebite mai ales prin predicatele (şi atributele) care se potrivesc elementelor componente ale celor două lumi: lumea ideilor, a gândurilor, şi lumea sunetelor. Mintea omenească le pune în legătură printr-un artificiu, deoarece avea nevoie de un suport material, sensibil, pentru a teleporta reprezentări, gânduri şi idei din mintea unui om (Emiţătorul) în mintea altora (Receptorii). Şi nu putem face în alt fel decât apelând la un suport material care să se adreseze unuia dintre simţurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca să pricepem pe ce lume ne aflăm.

Principalul atribut al sunetelor devenite semnificant este materialitatea. De aceea ele pot fi înlocuite cu alte materiale, cu altă formă de manifestare a materialităţii, care să se adreseze altor simţuri: văzul sau pipăitul, bunăoară. Pe scurt, semnificatul şi semnificantul sunt mărimi (valori) a căror descriere (şi cuantificare) se face cu procedee şi rezultate complet diferite, cu ajutorul unor termeni diferiţi, al unor criterii cu totul deosebite, al unor predicate care nu pot fi aceleaşi! Excepţiile – adică posibilitatea de a folosi aceiaşi termeni şi pentru un plan şi pentru celălalt nu sunt decât analogii producătoare de polisemie sau, în cel mai bun caz, metafore nevinovate. Care nu merită atenţia logicienilor, oameni atât de serioşi, de scrupuloşi ş.a.m.d.

Bibliografie: Mihai I. Spăriosu, Resurecţia lui Dionysos.