Urmele pașilor lui Panait Istrati în Franța

Am fost în Paris şi la Nisa să văd ce a mai rămas din amintirea lui Panaitaki al nostru.

Un articol de Andrei Crăciun|29 Octombrie 2019

Urmele pașilor lui Panait Istrati în Franța

Panait Istrati a fost un scriitor de origine română (născut la Brăila la 1884, ca fiu al unei spălătorese, Joița, și al unui contrabandist grec).Și-a scris cărțile în limba franceză. A fost prozatorul de origine română cu cel mai mare succes comercial din secolul XX.

Viața lui Istrati a fost scurtă, spectaculoasă și este astăzi aproape uitată, ceea ce s-a

r cuveni să fie scandalos.

Omul care a urlat adevărul integral
În librăriile românești găsești greu o ediție decentă a cărților lui Istrati. Nu mai are gardieni ai memoriei sale. Îl pierdem pe Panaitaki și nu ar trebui. De ce se întâmplă asta? Istrati plătește prețul unui curaj pe care puțini l-au avut. Iată care e povestea.

El n-a avut școală, a fost hamal, a fost zugrav, a fost fotograf ambulant, a învățat franceză singur, cuvânt cu cuvânt, din dicționar, a învățat franceză citind marii clasici ai literaturii franceze, a avut maestru un rus misterios, Mihail, rătăcit pe străzile Brăilei la începutul secolului trecut.

El a ascultat sirenele socialismului și comunismului, s-a convertit în numele clasei săracilor, din care venea și el. A mers în Uniunea Sovietică – era déjà unul dintre cei mai în vogă scriitori europeni, garantase pentru el Romain Rolland, Premiu Nobel pentru Literatură în 1915. Când s-a întors – după șaisprezece luni – a scris o carte (Spre o altă flacără. Spovedania unui învins) în care arată încotro duce comunismul și de ce acesta este cea mai mare farsă și tragedie istorică. Înaintea tuturor, Istrati a urlat adevărul integral.

El a fost abandonat de prietenii săi (comuniști), împotriva sa s-au dezlănțuit campanii de presă denigratoare. A rămas fără glorie, cu desăvârșire singur și sărac. S-a întors de la Paris în România. Era 1930. Cinci ani mai târziu a murit.

Apoi a venit războiul, apoi a căzut Cortina de Fier și comuniștii români nu-l puteau recupera decât parțial. A fost lăsat în afara listei canonice, s-au păstrat din el câteva povestiri orientale și s-a ratat esența: un revoltat care a ajuns la sfârșitul scurtei sale vieți (a trăit 51 de ani) să nu mai creadă în nimic în afara suferinței semenilor săi.

Locul unde Istrati și-a tăiat beregata cu un brici
Am fost la Nisa, să văd unde a trăit Istrati cea mai mare cumpănă a vieții sale. În timpul Primului Război Mondial, Istrati (era bolnav de tuberculoză) a mers în Elveția și s-a tratat într-un sanatoriu. La sfârșitul războiului scria deja în franceză și publica în gazetele socialiste care se predau bolșevismului.

Așa a ajuns Istrati la Nisa, unde a lucrat mai ales ca fotograf ambulant pe Promenaide des Anglais. Aici a primit vestea morții la Brăila a mamei sale, la care ținea ca la o icoană. Și tot aici a suferit o depresie amoroasă (Istrati a iubit mult, incandescent, a făcut trei mariaje și nu a avut copii). În primele zile ale lunii ianuarie 1921 își taie beregata cu un brici (nu era prima dată când încerca să încheie socotelile cu viața pe care și-o trăia în mizerie) și în mod miraculos supraviețuiește. Este dus la spitalul Saint-Roch, asupra lui se găsește o scrisoare adresată lui Rolland, un ziarist o publică, romanicerul află de Istrati, încep corespondență, Rolland îl îndeamnă să scrie cărți, nu scrisori, Istrati se izolează și își scrie cele mai frumoase cărți (Chira Chiralina, Moș Anghel).

Rolland îi deschide porțile marilor edituri pariziene, Istrati este publicat și cunoaște un succes fulminant, publicul e la picioarele sale, criticii sunt la picioarele sale.

Astăzi, Panait Istrati dă numele unei mici străzi în Nisa – e o stradă secundară, care nu duce undeva anume.

Casa de la subsol
Suntem deja în anul 1924, Istrati lucra ca zugrav – muncea la fațada unui liceu din cartierul Saint-Germain când Chira Chiralina i-a fost publicată și i-a schimbat destinul.

La Paris îi găsise locuință într-un demisol un cizmar român pe nume Ghiță Ionescu, se cunoscuseră în cercurile socialiste. Era o locuință totuși bună, într-un demisol, pe Rue du Colisée, la numărul 24. Acolo, unde cândva veneau mari scriitori din prima jumătate a secolului XX, cu care Istrati era prieten, este astăzi doar o placă memorială.

Locuința lui Istrati nu a devenit muzeu, nimic nu s-a păstrat, astăzi e o pivniță unde locatarii își țin nimicurile. Cine a fost Panait Istrati, ei nu știu, deși ar trebui să știe.

Doar placa asta memorială care ne anunță că între 1922 și 1930 a trăit acolo. E parțial adevărat, pentru că o mare parte din acești ani Istrati a fost pe drum. El a fost un vagabond, unul de geniu, e adevărat, dar tot un vagabond, suspus neîncetat drumului.

Locuința lui Istrati nu e într-o zonă rea a Parisului, în cincisprezece minute ajungi la Arcul de Triumf, pe Champs-Elysées.

Panaitaki are și astăzi numeroși cititori care se definesc drept prieteni, se adună în asociații – Prietenii lui Istrati – și se îngrijesc de amintirea sa. Îi organizează festival, publică în onoarea lui cărți, îl studiază prin școli, fac teze de doctorat despre opera lui.

Conștiința ignorantă
Pe strada Voltaire se găsește Librăria Quilombo, una dintre acele mici librării șic, de cartier, în care Parisul abundă. Este o librărie care are îndeosebi cărți și publicații de stânga. Jacques Baujard este librar la Quilombo și unul dintre istratienii pasionați din Franța. A scris o carte despre el: Panaït Istrati. L’amitié vagabonde. Am cumpărat-o și am citit-o. E o carte bună.

Istrati e mult mai prezent în conștiința culturală franceză decât cea în românească. Și francezii îl țin tot de povestitor oriental, cărțile sale sunt frumoase, au haiduci și alte personaje nemaipomenite, din timpuri apuse.

Și ei ocolesc prea des esențialul: Istrati a fost una dintre marile conștiințe ale secolului XX, omul care a spus înaintea tuturor și împotriva tuturor un adevăr prin care a pierdut tot, fiindcă nu știa să mintă.

Adevărul acela este astăzi cunoscut: Uniunea Sovietică nu era un paradis al celor mulți, era un monstru înălțat în numele lor.