12.   Pâinea noastră „cea de toate zilele“ sau

„cea spre fiinţă“?

Ca să mă abat cum nu se poate mai mult de la materia Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ridic şi această întrebare: cum e corect, pâinea noastră cea de toate zilele sau pâinea noastră cea spre fiinţă? Formula cea spre fiinţă este şi ea de dată recentă, ca şi pluralul mormînturi. Am auzit-o pentru prima oară în urmă cu vreo 20 de ani, cel mult, şi nu mi-a plăcut deloc. M-am simţit contrazis în sentimentul meu, până atunci neconştientizat, că rugăciunea Tatăl nostru este un text învăţat de fiecare dintre noi spre a nu fi niciodată uitat, bătut în piatră pentru toţi cei care l-au deprins, aşa cum se cuvine, în pruncia lor, vârstă la care tot ce înveţi înveţi ca să-ţi rămână definitiv în minte. De unde şi locuţiunea adverbială din limba română ca pe Tatăl nostru. Într-un text pe care-l ştii pe dinafară, ca pe Tatăl nostru, nu e deloc plăcut să ţi se ceară să faci vreo schimbare.

Apariţia sintagmei cea spre fiinţă cred că s-a produs înde­osebi prin preoţii tineri, acei preoţi români, nu puţini, preocupaţi să dea o notă de elevată modernitate bisericii, fără a atinge sau ştirbi din evlavia şi sacralitatea Liturghiei. Intenţie acceptabilă, dar poate ea justifica această inovaţie?

Nu vreau să supăr pe nimeni, însă, procedând în continuare cu aceeaşi încredere în ceea ce îmi spune mie calitatea mea de cetăţean, de data aceasta nu al limbii române, ci al ortodoxiei româneşti, afirm cu toată încredinţarea că este o mare greşeală să „revizuim“ traducerea textului evanghelic al acestei rugă­ciuni, atât de definitiv consacrat, şi să acceptăm „corectura“ care ni se propune.

Îmi vine în minte întâmplarea, atât de semnificativă, petrecută imediat după al doilea război mondial, când s-a fixat o nouă graniţă între Polonia şi Germania, ceea ce presupunea şi un schimb de populaţie între cele două ţări, polonezii din Germania să se repatrieze în Polonia, iar nemţii din Polonia să treacă în Germania. Autorităţile s-au trezit atunci în faţa unei probleme: cum să dovedească originea etnică a cuiva, cum să se asigure că naţionalitatea declarată era cea reală? Mai ales în cazul celor ce proveneau din familii mixte sau care vorbeau la fel de bine cele două limbi… Soluţia – salvatoare la care s-a recurs a fost urmă­toarea, o soluţie promptă şi eficientă: fiecare persoană, a cărei declaraţie de naţionalitate părea îndoielnică, era pusă să spună Tatăl Nostru. S-a pornit de la ideea, de la adevărul că şi bilingv dacă eşti, de rugat te rogi numai într-o singură limbă, în limba mamei tale, de la care ai învăţat deopotrivă să vorbeşti şi să spui Tatăl Nostru. Aşa cum e o singură limbă cea în care visezi, la fel şi Tatăl Nostru, îl ştii ca pe Tatăl Nostru, numai într-o singură limbă. Într-atâta este acest text de definitoriu, adică de definitiv, pentru fiecare dintre noi. Nici cu o iotă nu te poţi atinge de el fără să tulburi pacea sufletească pe care de atâtea ori ţi-ai recăpătat-o, de-a lungul vieţii, rostind în gând sau mai răsunător Tatăl Nostru.

Cred că nu este nevoie să insist mai mult decât pentru a lămuri cum de a apărut ideea de a introduce în Tatăl Nostru o sintagmă nouă, insolită, şi de a elimina o altă sintagmă, atât de cunoscută, de familiară, precum „cea de toate zilele“. Fireşte, este vorba de o încercare de a îmbunătăţi traducerea în ro­mâneşte a textului biblic. De la primele traduceri ale Bibliei şi până azi, textul sfînt a fost mereu modificat, spre a fi adus la zi sub aspectul expresiei lingvistice, şi asta pentru ca textul, tradus cât mai bine, să-şi poată face lucrarea pe deplin, ceea ce presupune în primul rând să poată fi înţeles de cititori şi de ascultători. Aşa se face că avem în limba română un număr impresionant de traduceri, de variante româneşti ale textului sacrosanct. În cazul de care ne ocupăm, la prima vedere s-ar părea că avem de-a face cu o sintagmă („cea de toate zilele“) care, oricât ar fi ea de cunoscută şi de adânc intrată în conştiinţa noastră, teologii vor fi constatat că nu corespunde mesajului biblic original, autentic, drept care şi-au propus s-o înlocuiască cu o formulă nouă, dar autentică: „cea spre fiinţă“. Căci numai o asemenea situaţie ar justifica rescrierea Rugăciunii Domneşti – numele teologic al textului de care ne ocupăm. Din păcate sau, mai bine zis, din fericire, şi în ciuda aparenţelor, lucrurile nu stau deloc aşa. Formula cea de toate zilele, uşor de înţeles de tot românul, corespunde întocmai cu spiritul şi litera textului biblic, ceea ce nu s-ar putea spune şi despre formula cea spre fiinţă. În textul original, grecesc, calificativul (atributul) pus pe lângă cuvîntul pâine („artos“) nici până azi nu a fost univoc interpretat de teologi şi filologi. În privinţa acestuia, specialiştii certant mai departe. Unii consideră că avem de-a face cu un derivat adjectival de la o rădăcină care ar însemna „a veni, a se apropia, a fi iminent“, deci ar fi vorba de pâinea necesară zilei care vine, zilei de mâine. Pentru alţi „grămătici“, ar fi vorba de alt cuvînt, un cuvînt compus, cu sensul „(pâinea) necesară pentru între­ţi­nerea fiinţei noastre“. Cu alte cuvinte, lăsând de-o parte ata­şamentul nostru sentimental şi subiectiv faţă de formula îndătinată, de care avem temeiuri să legăm continuitatea şi identitatea noastră sufletească, rezumată şi în acest text definitoriu pentru orice român şi creştin, şi limitându-ne la considerente exclusiv tehnice, de acurateţe filologică şi lingvistică a tradu­cerii, vom constata că nu există nici un temei pentru a ne atinge de „pâinea noastră cea de toate zilele“

Cele două lecţiuni posibile nu rezultă din polisemia unui cuvînt grecesc, ci din felul cum descifrăm, în două feluri posibile, manuscrisele cele mai vechi ajunse până la noi. Mai veche însă decât aceste manuscrise, cópii aproximative ale textului grecesc original, este traducerea în latină a textului sfânt, făcută în sec. II-III. La acea dată este foarte probabil că se afla în circulaţie un singur cuvînt ca determinant al lui „artos“ (pâine). Drept care echivalentul său latin poate fi considerat concludent pentru felul cum va fi sunat textul grecesc original. Or, în textul latin apare sintagma fermă, univocă, panis crastinus, în care crastinus este derivat de la cras, „mâine“. Aşadar, „pâinea cea de mâine“, făcând referinţă la ideea de timp, de eveniment coti­dian, zilnic, idee pe care o conţine şi formula „cea de toate zilele“ ˇ „cea de fiecare zi“. Semnificaţia lui crastinus devine mai explicită în traducerea italică (1471), când crastinus, cuvînt ieşit din uz, este înlocuit prin quotidianus.

Fără să zăbovim prea mult într-un domeniu pe care îl cu­nosc numai la nivelul comun al ortodoxului de mine, amintesc faptul că însuşi Mântuitorul, de la care ne-a rămas această rugă­ciune, în altă împrejurare (vezi Mt. 6-34), reia acest reper, „ziua de mâine“, zicând: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale“. Formula românească preia această idee, raportând pâinea la zilele vieţii noastre şi presupunând această echivalenţă perfect logică: cea de mâine ˇ cea de toate zilele, anticipând oareşicât celebrul vers: „Cu mâne zilele-ţi adaogi, / Cu ieri viaţa ta o scazi, / Şi ai cu toate astea-n faţă / De-a pururi ziua cea de azi.

Nu e mai puţin adevărat că omul, doar de aia este om, făcut după chipul şi asemănarea Domnului, se vrea îndestulat şi cu hrana cea sufletească. Acest sens, pe care îl are cererea „înaintată“ în faţa Tatălui, nu cred că scapă vreunui creştin cumsecade. Încă de la începuturi, Sfinţii Părinţi au subliniat că „pâinea cea de toate zilele“ este nu numai cea trupească, ci şi cea sufle­tească. Adică pâine pentru suflet, o pâine „care hrăneşte pe omul adevărat cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l şi făcându-l asemenea cu Creatorul“. Ca atare, „pâinea lui Dum­nezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii“ (Ioan, 6, 33). Formula „cea spre fiinţă“ pare mai explicită pentru acest sens mai adânc al ideii de pâine (solicitată şi care ne vine) de la Dumnezeu, cu condiţia de a atribui cuvîntului fiinţă un sens mai profund. Or, în spaţiul cultural românesc, cuvîntul fiinţă s-a încărcat de semnificaţii filosofice deosebite, aş zice chiar „spectaculoase“, abia după 1965, graţie lui Constantin Noica. (Vezi capitolul Ciclul fiinţei din Rostirea filosofică românească şi alte lucrări ulterioare, precum Sentimentul românesc al fiinţei). Abia după această ridicare a cuvîntului fiinţă (Mircea Vulcănescu folosea, în anii antebelici, termenul existenţă, cu totul neutru: Dimensiunea românească a existenţei) la rangul de termen filosofic, formula cea spre fiinţă, lansată cu vreo jumătate de secol mai înainte, începe să capete circulaţie şi să răsune în bisericile noastre. După 1989, ea „ameninţă“ să se impună, în dauna unei tradiţii multiseculare.

Primele traduceri româneşti, cum spuneam, propun formula care ulterior s-a consacrat: cea de toate zilele. Astfel, la 1593, în lucrarea Specimen XL diversorum, atque inter se differentium linquorum et dialectorum, a diversis auctoribus collectorum, quibus oratio dominica est expressa (ediţia a II-a, Frankfurt 1593), Hieronymus Megister a publicat, în patruzeci (XL) de limbi cum sună Rugăciunea domnească – „oratio dominica“. Limba română figurează în această lucrare, cu următorul text:

„Tatăl nostru, cine esti in ceriu,

Sfinciaskase numele teu,

Se vie imparatia ta,

Su se fie voja ta, cum in ceriu asa pu pomuntu,

Puine noa de tote zilele, de-ne noo astazi,

Su ne jerta gresalele noastre, cum su noi jertem a

gresitilor nostri,

Su nu ne duce pre noi in kale de ispitra,

Su nu montujaste pre noi de reu, Amen.“

În alt specimen, din 1603, aflăm în dialectul „Walachici seu Dacici“ o altă variantă, cu unele mici deosebiri, dar nu în locul care ne interesează şi unde este consemnată aceeaşi sintagmă: „puine noa de tote zilele“, grafie care transmite ezitant românescul â şi diftongul oa. Recunoaştem astfel în aceste texte, de pe vremea lui Mihai Viteazu, secvenţa pe care ţinem s-o apărăm: „cea de toate zilele“…

Apar şi alte variante, pâinea noastră cea săţioasă (la Nicolae Milescu) sau pâinea noastră cea de pururea, dar ele dispar în neantul uitării, abandonate, în procesul firesc de a se da acestui text o formă unică, una pentru toţi românii, aşa cum una le este şi limba, şi credinţa.

Astfel, în Noul Testament de la Bălgrad (1648), scos de Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, avem pâinea noastră de toate zilele, iar în Biblia de la Bucureşti (1688), tipărită sub patronajul lui Şerban Vodă Constantin, avem exact formula şi azi unanim ştiută: „pâinea noastră cea de toate zilele“. Personal, nu mă pot împiedica de la gândul că exact cu aceste cuvinte s-au rugat deci Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi…

În alte limbi se merge la fel, pe o traducere paralelă celei româneşti: în franceză notre pain quotidien. În traducerea din ediţia ecumenică şi recentă avem, în 1989, formula le pain dont nous avons besoin, „pâinea de care avem nevoie“. În engleză, de asemenea, cea mai răspândită este our daily bread, „pâinea noastră zilnică“. Mai apare Give us day by day our daily bread („dă-ne nouă zi de zi pâinea noastră zilnică“). Nici în franceză, nici în engleză nu apare vreo formulă care să amintească de a noastră pâinea noastră cea spre fiinţă.

Cum a apărut această formulă? De unde, pâinea noastră cea spre fiinţă, această sintagmă pe care mi-am îngăduit s-o resping, s-o consider în contradicţie cu tradiţia şi cu simţirea românească, nu pentru sensul ei propriu-zis, ci pentru sensul pe care îl are însuşi faptul de a schimba textul Rugăciunii Dom­neşti, de a supune „modei“ un text pe care – sunt sigur de data asta că nu greşesc, avem toate motivele să-l considerăm intangibil, imuabil, cu neputinţă de a-l face „mai bun“, mai „corect“, sau mai „frumos“? Este un paradox, un trist paradox să constaţi că traducătorul care a dovedit – repet, după părerea mea – o aşa de inadecvată înţelegere pentru sacralitatea acestui text, este un mare scriitor, unul dintre acei scriitori teologi care punctează, cu harul lor, tot parcursul istoriei literaturii române. Este vorba de Gala Galaction care, în traducerea pe care o dă Bibliei, în 1927, ne propune pentru prima oară versetul „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi“. Cum spuneam, vreme de jumătate de secol, mai nimeni nu l-a urmat pe părintele Grigorie Pişculescu, pentru ca brusc, pe la mijlocul anilor ’70, să devină aproape o modă, un semn de distincţie intelectuală, să te rogi astfel, cu aceste cu­vinte, adică în alt fel de cum ne-a îndemnat însuşi Iisus Hristos.

Părintele Bartolomeu Anania, persoana cea mai în­dreptăţită să comenteze această împrejurare, face şi înalt Prea Sfinţia Sa precizarea că „(pâinea) cea spre fiinţă“ nu traduce exact cuvîntul din textul original, dar, ca un bun ortodox, acceptă că această formulă nu constituie o erezie… După umila noastră părere, dis­cuţia nu este numai teologică, ci şi sentimentală. Iar din acest punct de vedere, cred că este o „erezie“ însuşi faptul că textul străvechi s-a fost modificat, indiferent de calitatea filologică a modificării. Cu atât mai mult dacă modificarea, stricto sensu, nu înseamnă o traducere mai bună, mai fidelă. Mi-aş îngădui – cu nădejdea că nu voi fi înţeles greşit, dincolo de sensul strict a ceea ce afirm, că lipsa de inspiraţie a lui Gala Galaction şi a celor ce merg pe varianta lui, spunând cea spre fiinţă în loc de cea de toate zilele, este comparabilă cu gândul nepotrivit care, la un moment dat, în urmă cu vreo trei secole, a propus înlocuirea lui duh cu spirit, în formula şi ea consacrată, poate chiar şi mai sacrosanctă În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Fac această afirmaţie nu cu gândul la cei de azi, ci punându-mă în situaţia românilor de atunci, care, învăţaţi din pruncie cu Sfîntul Duh, au fost nevoiţi de pe o zi pe alta să-l schimbe, să-l modernizeze şi să-i spună Sfîntul Spirit, abă­tându-se astfel, într-un chip mai inutil, de la duhul unităţii spiri­tuale a tuturor celor ce alcătuiesc Biserica Creştină.

Deci, cum e corect?

Dat fiind că Rugăciunea Domnească este un text atât de deosebit („este cea mai scurtă şi mai cuprinzătoare dintre toate rugăciunile şi în acelaşi timp şi cea mai potrivită pentru toate împrejurările vieţii omeneşti“. Mai presus de toate ea este şi singura rugăciune pe care ne-a dat-o însuşi Mântuitorul: „Deci aşa să vă rugaţi…“), ea trebuie văzută în primul rând ca parte din patrimoniul nostru spiritual definitoriu: cu aceste cuvinte s-au rugat românii dintotdeauna. Nu există motiv pentru a le înlocui cu altele, chiar dacă ar fi, strict filologic sau teologic vorbind, mai potrivite. Aşa cum este, această rugăciune îşi face lucrarea ei asupra sufletelor noastre de sute de ani şi este de mare îm­bărbătare sau, după caz, mângâiere, să ştii că te rogi cu exact aceleaşi cuvinte care au răsunat în inimile ştiuţilor şi neştiuţilor noştri înaintaşi. Fără să ne pierdem în patetisme exagerate, penibile chiar, totuşi situaţia este patetică: stricăm cu mâna noastră un odor nepreţuit, imposibil de preţăluit, al sufletului nostru comunitar, etnic, naţional şi creştinesc.

*

Închei acest capitol în care am îndrăznit să mă pronunţ ultra crepidam. Curajul mi l-au dat două persoane, al căror nume, Ana-Maria Bogdan (fiica părintelui Gelu Bogdan) şi Cătălina Nicolae, îl pomenesc cu plăcere în sens gratulatoriu. Ca studente în anul I la Teologie-litere, prin lucrarea lor de seminar, păstrată de mine peste ani cu bucuria dascălului care dă peste ucenici mai înzestraţi, dumnealor mi-au oferit datele de specia­litate necesare scrierii acestui capitol. Din acest capitol îmi aparţine integral inoportunitatea, precum şi punerea în text a datelor de specialitate, neputinţe pentru care îmi fac mea culpa.

În acelaşi sens, gratulatoriu, mai am de amintit şi numele d-rei Magdalena Gabriela Dumitraşcu, a cărei lucrare de licenţă despre Ortografia limbii române – probleme actuale, elaborată în cadrul unui seminar special dedicat acestui subiect, mi-a ofe­rit date preţioase.

Un cuvînt de recunoştinţă, şi mai cordială, mai însufleţită, pentru distinsul meu coleg şi domn Constantin Dominte, ale cărui obiecţii şi observaţii m-au ajutat să îndrept şi din propriile mele inconsecvenţe şi greşeli. Fireşte, mai rămân destule şi pentru ochiul ager şi neiertător al celor ce vor citi aceste rânduri în pagina tipărită. Tuturor, din toată inima, le mulţumesc.

 

Post scriptum. Reproduc mai sus un capitolaș din cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic, ortoepic și de punctuație, publicată în 2003 la editura Junimea. Mă justific astfel pentru o aprecierea făcută în textul de pe blog dedicat beatificării prințului Ghica.