Păcatul cel mai greu și norocul cel mai mare!

11 ianuarie 2015|Carte pentru dumirire și îndreptare
Păcatul cel mai greu și norocul cel mai mare!

Text re-publicat

*

De multă vreme mă simțeam dator să scriu un text de sine stătător despre Constantin Brâncoveanu, o piesă de teatru, cel mai probabil. Întâmplarea, care-i meșter mare, ea m-a ajutat decisiv să realizez acest proiect cu care părea că voi rămâne dator față de urmașii mei… Văcărești! Deja mă împăcasem cu gândul eșecului, dar n-a fost să …nu fie! (De data asta!) Așa că am reușit, în cele din urmă, să acopăr și acest deficit din gestiunea pe care a voi preda cine știe cât de curând… Cugetul mi-e mai împăcat ca oricând! Mai ales după ce am primit și vestea că la Chișinău există lume bună interesată să monteze Pariul Valah în cursul acestui an ce dă să înceapă… Doamne, ajută!

Când scrii un text mai amplu – deseori și când este vorba de unul mai scurt, nu știi decât foarte vag cum va arăta la sfârșit. Ai un imbold, un elan, simți că există ținta la care vrei, e musai să ajungi, că ți-e accesibilă, dar pe parcursul elaborării textului asiști neputincios, dar și încântat, cum textul își conturează fără voia ta o logică a sa, o structură incipientă care te va ghida ea mai mult decât ideile și intențiile tale de început!… Astfel că, într-un fel, tu, autorul, ești un spectator, care se așează la birou să scrie precum în loja unei săli de teatru, curios de ce va urma să …scrie!

Am bănuiala că unii numesc acest aspect al elaborării literare „autonomia operei de artă”! Mai corect ar fi, dacă nu ne sperie cuvintele mari, să vorbim de „autonomia actului de creație”!…

Se spune pe drept cuvînt că spectacolul de teatru, ca și orice text literar autentic, îl marchează pe spectator, care nu mai este același cu cel de dinainte de a fi văzut Romeo și Julieta!… Cred că se întâmplă la fel și cu autorii. Shakespeare însuși, după ce a scris Hamlet, a devenit alt Shakespeare!…

Subsemnatul, am avut și eu acest sentiment, nu numai colegul Will, după ce am încheiat Pariul Valah. Mai net ca oricând până acum! Sentimentul că m-a „marcat” scrierea Pariului. Pornisem de la ideea că nu am cum să aduc pe scenă decapitarea celor șase martiri Brâncoveni! Că asemenea greșeală nu voi face! Ba chiar eram decis să nu-l aduc pe scenă pe niciunul dintre ei, să nu-l înfățișez spectatorilor!… Și așa am condus trama piesei atâta timp cât totul a depins de mine!… Dar de la un moment dat piesa a luat-o razna, de capul ei, și n-a mai ținut seama de ideile și intențiile mele, se iviseră alte exigențe, alte imperii, ale textului, nu ale autorului… Așa că, la un moment dat, scriind la piesă, mă pomenesc că pe scenă se joacă pe rând scena fiecărei decapitări… N-am avut ce să fac, totul decurgea firesc din vorbele și mișcările deja petrecute, nu puteam să dau textul înapoi!

M-am supus și am încercat, cât de cât, să intru în joc și în pielea personajelor!… Este obligatoriu! Ești dator, ca autor, să intri în pielea personajelor imaginate!În faza pregătitoare, mi se păruse un act lipsit de orice urmă de bun simț să încerc să intru în pielea vreunui Brâncovean… Să-mi închipui că aș putea reconstitui, adică imagina, cu mintea mea, cuvintele și gândurile vreunuia dintre Brâncoveni! Dar m-a obligat textul! M-a obligat textul să-i dau personajului Constantin Brâncoveanu și câteva replici! Și fără voia mea am încercat să fiu, să gândesc, să simt, să sufăr, să mă regăsesc ca și când! Ca și când!… Nici nu nu îndrăznesc să spun ce!… Ca și când ce?!

Ce a ieșit din această neprevăzută îndrăzneală va fi să judece fiecare cititor sau spectator!… Eu n-am nicio vină! Nu a fost îndrăzneala mea!… Am fost împins de la spate!

Eu încă mai trăiesc mirarea de a fi descoperit cu această ocazie că lumea, omul, eu și oricare altul dintre semeni nu am înțeles până acum un lucru de o evidență totuși stridentă: că este păcat, este un mare păcat să te plictisești!…

Și nu eu am descoperit asta, ci un personaj al piesei! Care, fără să mă avertizeze, a rostit acest adevăr teribil! Eu nu am avut nicicum în mintea mea nevoiasșă ideea că păcătuim, jignim Creația și pe Creator, atunci când ne plictisim, când spectacolul vieții, al lumii, ne face să căscăm de urît! Când nu mai știm cum să ne omorîm timpul!…

Auzi la el: nu știe cum să-și omoare timpul!

Timpul, de care toți ne plângem că e prea scurt! Ars longa, vita brevis!… Și suntem gata să-i reproșăm Domnului că ne-a pedepsit cu o viață mult prea scurtă!… Că n-avem noi timp destul pentru câte am putea noi să facem dacă am avea noi timp destul… Și pe așa mare criză de timp, cum vine aia să-ți omori timpul?! Ba încă s-o faci sistematic! Căci s-au inventat o mulțime de fleacuri cu care să-ți omori timpul: dame, table, tabinet, televiziune…

Este evident că neputința de a te bucura de câte lucruri minunate a lăsat Dumnezeu pe pământ taman pentru asta, ca să ai tu de ce te minuna, este o pedeapsă sau un păcat, ori amândouă la un loc!

De ce este un mare păcat? Pentru că-l jignești pe …Autor! Pe Cel care ordonează marele spectacol al vieții, al lumii! E ca și când te-ai duce la o piesă de teatru și pe la mijlocul actului doi scoți din buzunar cărțile de joc și faci o pasiență sau încingi o șeptică cu spectatorul din dreapta ta… Oare cum se va simți autorul, autorul atoateștiutorul, care nu are cum să nu te vadă?!…

Neputința de a te minuna, de a căsca ochii la câte și mai câte se mai întâmplă pe lumea asta, sastiseala și suficiența dinaintea Creației, plictisul și urîtul, să-ți fie urât de ce vezi, de lumea asta să-ți fie urît, și de tine însuți, este un act, o stare, o atitudine, de compătimit și de condamnat deopotrivă! Este un păcat! Păcatul de a-L desconsidera pe Domnul! De a nu fi în stare să stai cu răsuflarea tăiată dinaintea, bunăoară, a „farmecului discret al câmpiei”, cum zicea amicul Dan Cautiș ast-vară, la Buriaș, minunându-se de Bărăganul nostru, atât de monoton, cât poate să fie de spectaculos! De captivant, pour les connaisseurs!

Nu insist! Sunt convins că vor mai glosa și alții pe acest subiect! Eu însumi voi reveni mai pe îndelete cât de curând! Căci sunt convins că am spus un mare adevăr! Poate că este lucrul cel mai important pe care l-am spus vreodată: să te plictisești este un mare păcat!

Dar ca să nu cad în păcat, în alt păcat!, trebuie să precizez încă o dată că NU eu am descoperit acest adevăr, ci această idee literalmente aparține unui personaj al piesei Pariul Valah. Aparține la modul cel mai propriu unui personaj, iar nu autorului!… Care n-a făcut decât să transcrie sub dictare, să consemneze replica cu pricina. Și abia mult după aceea să-și dea seama de cuvintele rostite, cât sunt de adevărate, de năpraznice! Păcatul celui care nu știe să se minuneze de lumea asta minunată, de propria sa alcătuire ca om, ca ființă vie! De norocul de a fi, de a te naște om!

Noroc mai mare nu se există, frățioare!

Ion Coja