CD
1.811 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.75.165
OPERA ITALIANĂ ȘI CENZURA
De CD

Piesa lui Lessing, „Nathan cel Înțelept”, a fost interzisă la Viena în 1779. Faimoasa operă a lui Mozart, „Răpirea din Serai”, a fost inspirată de „Nathan cel Înțelept” de Lessing, iar Mozart a fost, la rândul său, cenzurat la Viena pentru această intervenție politică. Din acest motiv, toate operele lui Mozart au fost scrise în limba italiană (operele sale anterioare fiind în germană) de atunci încolo, lui Mozart i s-a permis să scrie opere doar pentru un public italian, după ce a fost interzis la Viena in limba germană.

În 1782, împăratul Iosif al II-lea a emis Edictul Toleranței, care, a fost o declarație care prevedea că membrii oricărei religii nu trebuiau persecutați pentru că se implicau în practicile și tradițiile lor religioase, o măsură curajoasă la vrea aceea.

Practic, împăratul Iosif al II-lea încerca să intervină în multe aspecte politice și culturale în această perioadă, iar inițiativele erau bune. Mozart este invitat să-l ajute pe Iosif al II-lea în acest sens, sub forma operei „Răpirea din Serai”. Opera urma sa influenteze pe fiul Ecaterinei cea Mare, care urma să vină în Austria pentru a încerca să-l convingă pe Iosif al II-lea să intre într-un război cu Imperiul Otoman. „Răpirea din Serai” a lui Mozart a fost o intervenție subtilă în această încercare rusă de a determina Austria să intre în război cu Imperiul Otoman.

Iosif al II-lea pare destul de bine intentionat, vorbește despre cum toți oamenii sunt egali de la naștere, iar acesta este un lucru foarte rar pentru un împărat la acea vreme. El încerca o intervenție culturală la Viena prin intermediul operei, deoarece opera italiană era destul de importantă la acea vreme, Boccaccio și Dante jucaseră un rol important în promovarea limbii italiene, astfel încât Renașterea să poată prinde contur, iar acest lucru a permis apariția ulterioară a operei italiene, larg răspandită in Europa.

Opera italiană a fost folosită ca instrument educațional și cultural pentru toate nivelurile societății. Așadar, împăratul Iosif al II-lea a recunoscut nevoia acestui lucru în teatrul german și a lansat Teatrul Național German cu proiectul „Nationalsingspiel”, unde se urma să se predea limba germană modernă pentru a cânta corect.

Această idee l-a entuziasmat foarte mult pe Mozart, fiind el însuși german. Există numeroase dovezi că Mozart a făcut parte din cercurile republicane.
În vara anului 1721, Mozart, în vârstă de 25 de ani, a fost ales de împăratul Iosif al II-lea pentru a pune în scenă opera „Răpirea din serai” cu ocazia vizitei de stat critice a Marelui Duce rus Paul, fiul Ecaterinei cea Mare. Aceasta a fost o victorie permanentă dar nu si definitivă pentru Mozart din punct de vedere politic și cultural, punerea în scenă a acestei opere a fost extrem de populară.

Cercetătorul independent David Shavin scrie: „Ceea ce a afirmat Mozart prin acțiunile pe care le-a scris pentru Pașa a fost că liniile genealogice nu determinau moralitatea. – https://independent.academia.edu/DShavin
Calitățile «dragostei creștine» și ale «dispensației» erau calități capabile să apară în diverse ramuri ale umanității, nu se limitau la liniile genealogice aristocratice Opera a zguduit Viena și Europa la fel cum «revolutia/teza americană» zguduia structura relațiilor politice europene.”

În următorii nouă ani din viața lui Mozart, „Răpirea din serai” a fost interpretată în peste 40 de orașe din toată Europa și, prin urmare, a fost un succes masiv.

Tot Shavin continuă:„Influența lui Lessing este deosebit de clară în Răpirea din Serai. În lecția sa ecumenică – că rațiunea guvernată de cea mai înaltă formă de iubire rezolvă cele mai mortale conflicte politice și strategice – opera reflectă puternic dialogul dintre creștini, evrei și arabi din piesa lui Lessing, Nathan cel Înțelept. Mozart nu numai că savura piesele lui Lessing; el a studiat de fapt mintea lui Nathan, prietenul de-o viață al lui Lessing.

Mozart deținea un exemplar al dialogului socratic al lui Mendelssohn, “Phaedon sau Despre nemurirea sufletului”, care circula la Viena gratie Fannyei Arnstein, o asociată atât a lui Lessing, cât și a lui Moses Mendelssohn.
Moses Mendelssohn a fost bunicul compozitorului Felix Mendelssohn (1809-47), iar Fanny Arnstein a fost strămătușa sa.

Mozart, chiar în perioada în care a compus Răpirea, a locuit cu familia Arnstein. „un creștin printre vreo douăzeci de evrei! Volkmar Braunbehrens, autorul operei „Mozart la Viena”, are pe deplin meritul pentru că a atras atenția asupra acestei situații remarcabile. Ce discuții au avut loc în acea casă despre „Fedonul” lui Moses Mendelssohn, „Nathan cel Înțelept” al lui Lessing și compoziția operei „Răpirea”, nu putem decât să ne imaginăm.”

Shavin continuă: „Un conducător al numeroaselor principate care alcătuiau Germania fragmentată, ducele Karl Eugen de Württemberg, era deosebit de interesat să stingă acest incendiu. Karl Eugen are rolul dubios de a fi dușmanul cauzelor celor mai mari doi artiști ai epocii sale – Friedrich Schiller și Wolfgang Amadeus Mozart.”

Cu cinci ani înainte, Karl Eugen se distinsese prin faptul că l-a închis pe poetul și muzicianul curții sale, Christian F.D. Schubart, pentru o vină nespecificată și fără efortul unui proces. În 1776, Schubart fusese „prea franc” în ceea ce privește vânzarea compatrioților săi germani monarhului britanic ca carne de tun împotriva coloniilor americane.

Schubart fusese directorul muzical al curții și al teatrului din Stuttgart. Condamnarea lui Schubart a fost exemplul viu al politicii Ducelui. Abia unsprezece ani mai târziu, Ducele a cedat presiunilor politice și l-a eliberat pe Schubart din închisoare. Schubart s-a bucurat de doar patru ani de libertate înainte de moartea sa. Astăzi vocea sa trăiește în cadrul glorios al poemului său „Die Forelle” („Păstrăvul”), pus pe muzică de Franz Schubert.

Karl Eugen a lucrat mână în mână cu soțul nepoatei sale, Marele Duce rus Paul, în încercarea de a-i captura pe Joseph și pe austrieci, cu manevre care au inclus multiple alianțe matrimoniale. În timpul călătoriilor lui Karl Eugen spre est, de la Stuttgart la Viena, alături de ducele Paul, Friedrich Schiller, chirurg militar atașat unuia dintre regimentele sale, s-a îndreptat în secret spre nord, la Mannheim.

Acolo, în ianuarie 1782, prima sa piesă, „Tâlharii”, bazată pe o povestire a prizonierului politic Schubart, a fost pusă în scenă de teatrul de limbă germană unde, cu doar patru ani mai devreme, Mozart încercase experimentul său în limba germană, Semiramida. În timp ce lupta din jurul punerii în scenă a operei „Răpirea” de Mozart continua la Viena în 1782, prima dramă a tânărului poet republican Friedrich Schiller se desfășura pe o cale paralelă.

Așadar, francezii luptau alături de americani în timpul Revoluției Americane împotriva britanicilor, iar germanii erau folosiți drept carne de tun pentru Imperiul Britanic. Luările de cuvânt ale lui Christian Schubart împotriva acestui lucru au primit un mare sprijin din partea unor artiști precum Franz Schubert și Friedrich Schiller, care au scris prima sa piesă, „Tâlharii”, bazată pe tirania reală a Ducelui Karl Eugen, demonstrând din nou că cei mai buni artiști germani, inclusiv Mozart, luau o poziție publică împotriva imperialismului și tiraniei și susțineau mișcarea republicană și libertatea poporului.

Schiller avea să fie, de asemenea, arestat de forțele Ducelui Karl Eugen la întoarcerea sa din Mannheim, care era un centru al politicii republicane americane. Mozart avea să petreacă, de asemenea, mult timp în Mannheim. Când Schiller a fost eliberat din închisoare, i s-a spus că va trebui să prezinte oricare dintre lucrările sale viitoare Ducelui Karl Eugen, din cauza naturii politice a primei sale piese, „Tâlharii”, care era o critică clară la adresa Ducelui Karl Eugen și a încarcerării ilegale a lui Christian Schubart.

Schiller reușește să scape la Mannheim, centrul politic în sprijinul republicanismului american, în timp ce ducele Karl Eugen era plecat, Schiller s-a întors în această regiune sub tirania lui Eugen.
Așadar, din nou, este foarte clar că acești artiști germani, care sunt clasificați în mod greșit si tendentious drept „romantici”, erau de fapt artisti neoclasici, foarte angajati politic, ceea ce se reflecta în arta lor reală și în sprijinul mișcării republicane inspirate de Revoluția Americană.

„Tâlharii” a fost prima piesă a lui Schiller. Verdi transformă piesa lui Schiller, „Tâlharii”, într-o operă, alături de multe alte piese de Schiller și Shakespeare.
„Răpirea din serai” a fost un succes imens, dar există și o mulțime de operațiuni care încep în jurul împăratului Iosif al II-lea ca urmare a acestei intervenții reușite împotriva războiului cu Imperiul Otoman.

Iosif al II-lea a continuat cu intervențiile sale politice, dar a început să ezite în ceea ce privește intervențiile sale culturale, fără să-și dea seama că tocmai intervențiile culturale erau cu adevărat în centrul oricărui tip de schimbare pe care dorea să o aducă în bine.
Astfel, chiar dacă „Răpirea din serai” a fost un succes imens pentru Mozart, Iosif al II-lea nu îi oferă lui Mozart prea multe oportunități mai târziu să facă mai multe astfel de intervenții de calitate.

Johann Valentin Gunther, care a fost practic cel mai apropiat consilier al împăratului Iosif al II-lea, a fost, de asemenea, foarte apropiat de Mozart și de rețelele lui Mozart. Gunther ajunge să fie arestat în același timp cu arestarea lui Schiller, Schiller fiind eliberat în două săptămâni, dar Gunther a rămas în închisoare toată vara. Până la eliberare, Iosif al II-lea era sfătuit să creadă că nu poate avea încredere în Gunther.

Acest lucru nu a făcut decât să-l expună și mai mult pe Iosif al II-lea la operațiuni și dezinformări ulterioare.
Filonul cultural german, care a avut atât de mult succes cu intervenția sa prin „Răpirea din Serai”, ajunge să fie oprit din cauza dezorganizării lui Iosif al II-lea.

Mozart a început să preia pe cont propriu proiecte de operă germană, cu sau fără comandă, explicându-i tatălui său că lipsa de angajament a nobilimii nu-l va descuraja. După succesul „Răpirii din Serai”, era gata să producă opere pe cheltuiala proprie și să culeagă profiturile.

În 1783, însă, Antonio Salieri a devenit șeful Teatrului Național, punând capăt experimentului său „german”. Acest lucru este deosebit de interesant, deoarece Pușkin va scrie faimoasa sa nuvelă despre „Mozart și Salieri”, unde, în interpretarea lui Pușkin, Salieri dorește să-l distrugă literalmente pe Mozart, iar numele lui Salieri va rămâne pentru totdeauna infam in istorie.

Friedrich Schiller, care a trăit în aceeași perioadă cu Mozart, va continua acest curent german în dramaturgie, însă compozitorul italian de operă Giuseppe Verdi va fi cel care va pune operele lui Schiller pe scena operei. A existat un act conștient de a nu permite acest lucru pentru limba germană, deoarece astfel de lucruri erau asociate cu idei politice, în special republicane, și, prin urmare, cenzura era atât de puternică la acea vreme în Germania și Austria. Dar operele lui Schiller vor ajunge in schimb pe scena operei în limba italiană.

Împăratul Iosif al II-lea este derutat în lupta sa culturală își retrage din păcate sprijinul pentru Mozart, crezând că intervenția sa politică va avea mai multe șanse de succes dacă va continua să joace jocul cenzurii culturale la care era tot mai presat să o facă. Mozart lucra acum la piesa „Nunta lui Figaro” a lui Pierre Beaumarchais pentru scena operei germane, Beaumarchais fiind un alt susținător republican american.

Piesa lui Beaumarchais, „Bărbierul din Sevilla”, făcuse deja o tranziție cu succes la opera lui Giovanni Paisiello, înainte de celebra operă a lui Gioachino Rossini. „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, cu tratarea sa sinceră a conflictului de clasă, a fost inițial interzisă la Viena. Împăratul Iosif al II-lea a declarat că „întrucât piesa conține multe aspecte inacceptabile, mă aștept ca cenzorul fie să o respingă complet, fie cel puțin să facă astfel de modificări încât să fie responsabil pentru reprezentarea acestei piese și pentru impresia pe care o poate face”, lucru pentru care evident nu dorea să fie responsabil.

Cenzorul austriac avea să interzică în cele din urmă o reprezentare în versiune germană a piesei. Libretistul lui Mozart reușise să obțină aprobarea oficială a împăratului pentru o versiune operistică, dar aceasta nu a fost niciodată interpretată la Viena și nici în limba germană, ci în Italia, după ce a fost tradusă din germană în limba italiană pentru scena de operă.

Opera a fost una dintre cele trei colaborări legendare dintre Mozart și Da Ponte Nunta lui Figaro, Don Giovanni și Cosi fan tutte. Întrucât Mozart putea pune in scena doar în Italia operele dorite, deși si aici încă trebuia să treacă de o anumită cenzură si avea nevoie de un libretist italian. Da Ponte a fost unul dintre cei mai mari scriitori italieni pentru transformarea pieselor de teatru în opere, păstrând în același timp sufletul dramei.

Da Ponte a reușit să transforme piesa într-un libret în 6 săptămâni, rescriindu-l într-o italiană poetică, deși, din păcate, pentru a îmbuna cenzura, a trebuit să elimine unele dintre componentele politice mai grele. În special, Da Ponte a înlocuit discursul culminant al lui Figaro împotriva nobilimii ereditare, care se afla în piesa originală, cu o arie la fel de furioasă dar împotriva… „soțiilor infidele”.

Libretul a fost aprobat de împăratul Iosif al II-lea înainte ca Mozart să compună vreo muzică. Compania Imperială Italiană de Operă i-a plătit lui Mozart 450 de florini pentru lucrare, aceasta fiind de 3 ori salariul său anual pe vremea când lucrase ca muzician la curte în Salzburg. Da Ponte a fost plătit cu 200 de florini.

David Shavin mai scrie: „Opera „Fidelio” de Beethoven, interpretată în limba germană, ar fi răspunsul la această situatie. Din păcate, nu se întâmplau prea multe în afara acestui succes pentru opera germană și, din păcate, aceasta a fost singura operă a lui Beethoven. El lucra si la o operă despre Macbeth, pentru care avem o parte din partiturile muzicale, dar aceasta nu a fost niciodată finalizată.”

„Fidelio” de Beethoven a fost extrem de politică și s-a bazat în mod clar pe închisoarea marchizului de Lafayette, care a fost închis în Austria și a cărui soție și fiice veniseră să locuiască cu el în timp ce acesta se afla în închisoare. În cele din urmă, a fost eliberat din închisoarea austriacă. Marchizul de Lafayette a fost în fruntea apărării republicanismului american in și încerca să aducă republicanismul și în Franța.”

Și astfel lui Beethoven i-se joacă opera „Fidelio”, care este în mare măsură un comentariu la această încarcerare ilegală a lui Lafayette. Și există o scenă foarte emoționantă în „Fidelio” numită „Corul prizonierilor”. Verdi a compus o scenă similară în opera sa „Nabucco”, cu un cor de sclavi evrei.

În „Corul prizonierilor” de Beethoven, aceștia sunt prizonieri politici din Austria, majoritatea fiind închiși pe viață.

Faptele istorice de mai sus sunt o demonstrație coerentă a unei colaborări istorice între oamenii de cultura din natiuni diferite, dar și ceva superior și anume o dragoste pentru Înțelepciune, o dragoste pentru Adevăr, o dragoste pentru Dreptate, dragoste ce i-a insufletit si pe Socrate și pe Platon, ei fiind uniți toti într-o cauză comună.

Această Armonie a Culturilor a avut loc într-adevăr în mod istoric și, prin urmare, este capabilă să se întâmple din nou, trebuie doar să deschidem ochii cu mai multă incredere la această posibilitate, chiar dacă oglinda spirituală a culturii si gandirii noastre se află la celălalt punct cardinal, ce dă semne viguroase de reinstituire in postura celestială a păcii si stabilitătii.

Aceste evenimente prefigurează suita de măsuri “culturale” care au venit după Congresul de la Viena. 1815 Vezi si “concertul Europei Patea I & II – https://ioncoja.ro/concertul-europei-radaciniile-revolutilor-de-culoare-revolutiile-culturale-kontra-kultura

Atlanta 11/23/2025