Omul Nou Homo Novus

                                  Omul nou

                                                                        Vitalie Pastuh-Cubolteanu

         Teza despre Omul nou și necesitatea educării lui e una din temele persiflate de filistinii semidocți români ca o „născocire comunistă”. În realitate,  această permanentă necesitate de ameliorare a calității omului e mult mai veche. O întâlnim în Biblie și în scrierile asceților creștini.

            Omul nou, scriau anticii autori creștini,  se află în inima omului și este ”dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani, 14:17). Menționez prima calitate: dreptate.

Omul nou, afirma Feofan, este imaginea și asemănarea lui Isus Hristos, purtătorul darurilor și roadelor Duhului Sfânt – a iubirii, bucuriei, păcii, răbdării îndelungate, bunei voințe, carității, credinței, blândeții, cumpătării. Devenirea omului nou presupune eforturi pline de abnegație din partea creștinului.

            Omul nou a fost numit astfel de creștinism, în opoziție cu tot ce este păcătos la omul afectat de pasiuni (”omul vechi”). Acțiunea benefică a roadelor Duhului Sfânt, asimilate de omul nou, devine parte integrantă a personalității.

            Macarie Egipteanul afirma: de atâta a venit Hristos, pentru ca ”să-i facă pe cei care cred în el, cu minte nouă, suflet nou, privire nouă, auz nou, limbaj spiritual nou și, pe scurt – oameni noi ”.

            În Roma antică, homo novus avea altă semnificație: un om care nu aparținea castei nobililor, urcat în posturi de vârf din stat și care obținuse rezultate strălucite în societate numai datorită eforturilor personale, nu datorită originii – legăturii cu gloria părinților sau strămoșilor.

            În Epoca Renașterii (ital.Rinascimento, fr.Renaissance), instalată în istoria culturii mai întâi în Italia (sec. XIV –XVI), mai târziu în alte țări, a fost o epocă deosebită. Ea a înlocuit cultura medievală. Trăsătura distinctivă a paradigmei culturii Epocii Renașterii era caracterul ei laic antropocentrist. În antiteză caracterului ascetic religios al culturii Evului mediu.

            Până la Renașterea din Occident, concepția despre lume era teocentristă. Filosofii Renașterii au schimbat-o radical în antropocentristă.

Antropocentrismul renascentin are suport în curentul nou  ivit – umanismul. Noțiunea nu înseamnă ”drepturile omului” din sec. XX. E altceva – o mișcare social-filosofică, pentru care omul, libertatea lui, activitatea lui creatoare  sunt valoare supremă și criteriu de apreciere a instuțiilor sociale.

Filosofii renascentini, numiți umaniști, își îndreptase atenția spre cultura antică. Acolo ei vedeau mostra de relații non-ascetice, umane. Termenul  Rinascimento provine din interesul renașterii culturii antice pre-creștine.

Umaniștii – reprezentanții păturii noi ai intelectualilor – fundamentau și justificau tendința omului spre bogăție, glorie, putere și savurarea vieții. Umaniștii renascentini au promovat în cultura spirituală libertatea cugetării și independența de presiunea autorității.

În Renaștere, și-a consolidat pozițiile epicureismul.

 Idealul de om: energic, de sine stătător, activ, cult, cu orizont larg, cu experiență bogată de viață, cunoscător și apreciator al artelor.

Principala teză: omul este stăpânul propriului destin.

În Evul mediu, scopul principal al omului era mântuirea (salvarea) sufletului. Modalitățile de atingere a scopului religios: credința în Dumnezeu, respectarea ritualurilor bisericești și evitarea păcătuirii. Scopul principal al omului, în concepția umaniștilor Epocii Renașterii: Succesul. Proslăvirea personală – fie în arte, fie în științe, afaceri, comerț, călătorii etc. Numaidecât să fii de folos oamenilor.

Însă mersul lucrurilor era nu cel visat de umaniști. Apariția noii clase sociale – burgheziei și instalarea începuturilor orânduirii capitaliste, au spulberat visele umaniștilor renascentini. Ei au fost dezamăgiți de necorespunderea enormă între realitate și închipuirile lor despre om.

Italia de Nord și-a pierdut independența, supusă și jefuită de spanioli și francezi. A sporit caracterul militant reacționar al Bisericii catolice. Papa a publicat (1557) lista cărților interzise – cu mulți autori umaniști. La 1600, a fost ars de viu pe rug G.Bruno. A fost  supus teroarei G.Galilei. Poetul, filosoful și călugărul, T.Campanella – autor al utopiei ”Orașul Soarelui” a fost declarat nebun și întemnițat pe viață.

Către sfârșitul sec. al XVI-lea, dezamăgirea filosofilor umaniști și a artiștilor plastici a devenit generală. Criza umanismului renascentin. Umaniștii nu puteau da răspuns la întrebările realității.

O reacție la criza umanismului epocii a fost crearea de către doi umaniști – T.Campanella și T.Moore a unor proiecte-utopii.T.Moore numea Utopia o țară inexistentă, dar dorită, cu alcătuire ideală a societății. Criza idealurilor renascentine despre om s-a reflectat și în creațiile lui Cervantes, Shakespeare.

În Apus (sec. XVII- XVIII) se afirma dominant capitalismul și tipul de om nou, cu sistem deosebit de valori – despre muncă, societate și religie. Noua percepere a lumii, deosebită de cea medievală, a început să se cristalizeze încă în Epoca Reformării.

Ideologii principali, în primul rând Calvin, au elaborat o etică nouă. Destinatari: burghezii. Omul nou burghez era proiectat ca unul care pune pe prim-plan hărnicia, cu spirit întreprinzător și econom.

În secolele XVII-XVIII, pasiunea de îmbogățire adesea ieșea din cadrul rațiunii. Omul timpurilor noi – după feudalism – nu era numai creator, dar și distrugător, jefuitor. Tema îmbogățirii personale e predominantă. Sunt tipărite o mulțime de cărți cum de îmbogățit.

Desăvârșirea teoretică a eticii burgheze a avut loc în Epoca Iluminismului ( în Franța: 1715-1789), care a dat ultima, a treia lovitură (după Renaștere și Reformare) sistemului de valori creștin-medievale.

Epoca Iluminismului, începută mai întâi în Anglia și răspândită apoi în tot Apusului este caracterizată prin difuzarea teoriilor iluminiștilor nu numai în mediul elitei intelectuale, dar și în massele mai largi – uneori cu variante primitivizate. Aceasta e soarta învățăturilor – ieșite din cabinetul teoreticienilor, adesea sunt înțelese în mod primitiv.

În Epoca Iluminismului burghez, au avut loc schimbări radicale în gândirea unor segmente largi de populație occidentală.  Raționalismul deveni dominant. În sec. al XVIII-lea  s-a format ateismul, care nega complet existența unui dumnezeu sau, în alte cazuri, credința religioasă era subordonată rațiunii.

Încă în sec. al XVII-lea, celebrul filosof englez J.Locke (1632-1704) a lansat teoria ”contractului social” despre relația popor-conducători. Conform acestei teorii, poporul are dreptul să răstoarne de la putere pe conducătorii care au încălcat contractul social. Teoria lui Locke a fost promovată pe larg de iluminiștii francezi și americani. Aplicarea practică a teoriei mai întâi a avut loc anume în aceste state.

Astfel a fost răsturnată dogma biblică, conform căreia ” orice Putere e de la Dumnezeu”. Orânduirea politică poate fi schimbată de popor și trebuie perfecționată de popor! În această idee revoluționară constă valoarea influenței iluministe asupra conștiinței masselor.

Iluminiștii credeau în posibilitatea construirii unei societăți armonioase, un fel de împărăție a Domnului – însă fără de Dumnezeu. Dar… cum de ajuns la astfel de societate? Unii iluminiști considerau că societatea armonioasă ar trebui să se bazeze pe principiul egalitarismului – distribuirea aproximativ egală a bunurilor materiale. Însă acest vis este utopist.

Tema ”Omul nou”, în Rusia a fost elaborată consecutiv de scriitorii sec. al XIX-lea I.Turghenev, I.Goncearov, N.Cernâșevskiy. Principalele particularități ale ”oamenilor noi” din literatura clasică rusă:1. Personajul ocupă un anumit loc în societate. 2.Unul sau două personaje din opera literară au în viață un scop bine determinat. 3.Ei au delo – activitatea  lor de toată viața.

De tema ”Omul nou” s-a preocupat filosoful și sociologul E.Fromm (1900 -1980). Considerând că sarcina principală a omenirii e construirea unei societăți echitabile, Fromm apăra ideea umanismului radical: crearea Omului Nou și a Societății Noi.

Pentru Fromm, Omul Nou înseamnă gătința de a refuza toate formele de posesiune, de dragul stării de A FI în măsură deplină. Scopul suprem – realizarea dezvoltării multilaterale a omului.

Fromm afirma, pe bună dreptate: în societatea modernă capitalistă, apariția Omului Nou este imposibilă, iar fără Omul Nou nu este chip de edificat Societatea Nouă.

E.Fromm insista: eternul vis al omenirii despre societatea echitabilă a rămas până azi utopie; utopia despre  organizarea echitabilă a umanității unite, trăind în pace și fraternitate, fără lupte de clasă și războaie, este realizabilă, afirma Fromm, dacă vom cheltui tot atâta entuziasm, inteligență și energie cât au fost cheltuite pentru  realizarea unor utopii tehnice.

     Problema formării ”Omului nou” este de interes central în ideologia mișcării legionare din România. Lăsând la o parte activitatea politică a legionarilor, să urmărim ideile fundamentale ale doctrinii legionare despre omul nou.” Ideea fundamentală a doctrinei legionare este crearea unui om nou în mijlocul colectivităţii românesti, care să continue punctul de plecare al unei mari transformări spirituale în viata neamului nostru”. (H. Sima)

C.Z. Codreanu scria: ”Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de Programe. Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebue să creiem, ci oameni, oameni noui… De aceea piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice». Consider ca obligatoriu necesară prealabila reformă a programelor politice. Neglijarea lor e o greșeală.

” Realizarea obiectivelor politice ale mișcării, nu e posibilă decât în măsura în care «omul nou» învinge pe cel vechiu în fîecare dintre noi si astfel iluminarea ce s’a produs în sufletul nostru se extinde în toate ramurile vieţii naţionale. Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică, îndeplineste o înaltă functine educativă în viaţa neamului nostru, «are mai mult caracterul unei mari școli spirituale, în care dacă va intra un om, la celălalt capãt va trebui să iasă un erou». (C.Z.C. Cărticica Şefului de Cuib, p. 86.)

In viziunea lui Corneliu Codreanu, legionarul trebue si fie «un om în care să fie desvoltate, până la maximum toate posibilitătile de mărire omenească ce se aflã sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai întelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebue să ne dea şcoala legionară! Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptătii, cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile mărirei lui». (C. Z. C. Cărticica Șefului de Cuib, p. 286, 287.)

” Omul nou postulat de Căpitan ca «piatră unghiulară a Legiunii» nu se poate naște, așadar, decât acolo unde spiritul creştin a rodit în forma lui cea mai pură. Numai ca urmare a acestui proces de încreştinare interioară se desvoltă si calitătile eroului aşezat în slujba neamului. Atributele sale naţionale sunt nedespărţite de fiinţa lui creştină si prind rădăcini în suflet numai după gradul de asimilare al luminii creştine” (H. Sima).

” Acest element regulator al vieţii politice, sociale şi economice, de esenţă superioară interesului, este dragostea”. «Dragostea aplicată însemnează pace în suflete, în societate şi în lume». (C. Z. Codreanu).

Însă, cum a observat pe bună dreptate, H. Sima.” Modelul de legionar întrevăzut de Căpitan cere transformări lăuntrice atât de adânci și o îmbinare de însușiri atât de armonioasă încât numai puțini, foarte puțini pot să-l atingă în etapa lui finală”.

” Mişcarea legionară nu urmăreşte să înnoiască crestinismul, ci să înnoiască naţiunea. Ea nu vrea să creeze un creştin nou ci un român nou” (H. Sima).

” Dacă legionarul, sub identitatea lui cea mai aleasă, s’ar ivi pe o arie întinsă în mijlocul poporului românesc, atunci fără îndoială că fenomenul ar lua proportiile unei mari revolutii spirituale” (H. Sima).

Legionarii considerau că ”Ideea religioasă închide în sine ideea naţională, o plantează în sufletele popoarelor, o apără de toate impurităţile şi o ridică până la maximum de rodnicie” (H.Sima).

«…credem într’o Românie nouă pe care vrem s’o cucerim pe calea Bisericii lui Christos…» (C.Z. Codreanu).

C.Z. Codreanu era conștient de caracterul revoluționar al ideologiei și mișcării spirituale-naționale legionare: “Revolutia legionară și școala omului nou român trebuie ancorate în oceanul adanc al destinului romanesc”.

E necesară studierea tuturor scrierilor Căpitanului, pentru a vedea, dacă acesta presupunea ca necesară lichidarea orânduirii capitaliste, pentru realizarea revoluției legionare de creare a Omului Nou, a românului nou. Presupunerea mea are argument fraza, cu sublinierile mele din următorul citat din Cărticica Şefului de Cuib, p. 65: ”Eroul ieşit din şcoala Legiunii tinde să transforme naţiunea după modelul viu din sufletul său, să creeze o altă ordine socială care să corespundă mai bine cerinţelor lui interioare. Legionarul nu este numai un erou în sens moral adică permanent preocupat să-şi descopere şi corecteze propriile defecte, ci şi un erou în sens răsboinic, pentruca să poată, prin luptă, să-și impună părerea; erou în sens social, incapabil după victorie de a exploata munca altuia; erou al muncii, uriaşul creator prin muncă al tării sale. (C. Z.  Codreanu. Cărticica Şefului de Cuib, p. 65.).

Care era modalitatea de creare a Omului Nou, a românului nou? Căpitanul revoluționar, avocatul moldovean Cornelui Zelea Codreanu scria: ”Munca este chiar laboratorul în care Omul Nou ia forma”.

” Caracterul pe care mişcarea legionară vrea să-l imprime societăţii româneşti e o consecinţă firească a primatului pe care ea îl recunoaste factorului spiritual în organizarea tuturor manifestărilor de viaţă ale unui popor.” (H. Sima). Această teză a lui H Sima, ne dezvăluie necunoașterea de el (și încă de cine din legionari?!?) a determinismului materialist și a fenomenului înstrăinării omului și muncii, fenomen maximizat de orânduirea capitalistă. Omul, în capitalism, este înstrăinat de rezultatele muncii sale și de posibilitatea afirmării practice a spiritualității umaniste sau religioase. Miza pe reușita ideii organizării tuturor manifestărilor economice și politice din viața unui popor pe presupusul primat al factorului spiritual este nefondată. Conștiința socială este determinată de existența materială socială.

Popa-ziaristul I. Moța și H. Sima –  doi teoreticieni ai mișcării legionare nu au cunoscut sau au ignorat lucrările sociologilor și filosofilor europeni consacrate înstrăinării omului și muncii lui. Voi pomeni câțiva iluminiști europeni, care s-au preocupat de înstrăinarea omului și a muncii: Rousseau, Goethe, Schiller, Fichte, Hegel, Forster.

K. Marx a acordat multă atenție acestui fenomen, mai ales în lucrările ”Manuscrisele economico-filosofice din anul 1844”, ”Ideologia nemțească”, ”Manuscrisele economice din anii 1857-1859”. K. Marx afirma: înstrăinarea omului exprimă contradicțiile unei anumite trepte de evoluție a societății. Înstrăinarea omului a fost generată de divizarea socială a muncii și e legată de apariția proprietății private asupra mijloacelor de producere.

Recunoașterea înstrăinării muncii în calitate de temelie pentru celelalte forme de înstrăinare, inclusiv ideologică, a permis înțelegerea apariției conștiinței deformate și false ca rezultat al contradicțiilor din viața socială reală. De aici, concluzia lui Marx: lichidarea înstrăinării omului și muncii e posibilă doar după lichidarea proprietății private asupra mijloacelor de producere și refacerea ulterioară a societății în baza unor principii noi.

Sarcina creării omului nou reveni în atenția conducerii bolșevice după Revoluția socialistă din 25.10. /7.XI.1917 din Rusa. Apoi – în țările taberei democrației populare, ulterior socialiste. Însă caracterul regimului imperial ruso-bolșevic și împrejurările istorice vitrege au îndepărtat realizarea satisfăcătoare a acestui deziderat.

Tema Omului nou a fost abordată de scriitorul și dramaturgul Maxim Gorki în scrierile sale de la începutul sec XX, mai ales în poemul în proză ”Omul” (1903). Viziunea lui Gorki despre Omul nou corespunde unui tip nou de umanism, tip denumit de A. Makarenko ”umanism gorkovian”. Din principiile acestui umanism, cel mai indicat pentru pedagogia societății noi fiind exprimat în lucrarea ”Omul”: Omul trebuie să meargă mereu înainte – și mai sus, înainte – și mai sus.

Ideea formării omului nou, în cadrul unei școli-colonii, în anii *20, a fost realizată cu brio de către marele pedagog ucrainean Anton Makarenko, prin aplicarea pedagogiei sale originale, sub înrâurirea umanismului lui Gorki. Rezultatul activității colectivului de patruzeci de pedagogi, 50% bărbați și 50% femei, special aleși, cu salariu dublu, instruiți și conduși de maestrul A. Makarenko au dat rezultate uimitoare. Contemporanii erau frapați de cele constatate. Însuși Maxim Gorki, al cărui nume îl purta colonia lui Makarenko, după ce vizitase școala timp de câteva zile și a făcut cunoștință cu coloniștii, activitatea, rânduala, psihologia de acolo, a apreciat metaforic și entuziasmat rezultatul:” E un oberliht deschis spre comunism!”.

Principiile teoretice elaborate și aplicate în colonia ”M.Gorki” condusă de Makarenko: respectarea demnității elevului, ”educația prin muncă”, ”educația în colectiv, prin colectiv pentru colectiv”,  umanismul nou gorcovian,  ”legea perspectivei”, legea ”liniilor paralele” de îmbinare a intereselor individuale cu cele colective, legitatea îmbinării democrației cu disciplina, legitatea punerii în fața colectivului a unor sarcini noi mai complexe după realizarea celor precedente, măsurile speciale pentru prevenirea formării ”castei conducătorilor” ș.a.  venise în contradicție cu anumite orientări din Comisariatul Instruirii. Controale. Comisii. După cum recunoscu în formidabilul său roman ”Poem pedagogic”, A.Makarenko întâmpina comisiile de la comisariat ”precum lupul întâmpină hăitașii”. Anumite aspecte ale Pedagogiei Makarenko erau inacceptabile pentru regimul din Uniunea Sovietică. Ulterior, realitatea sovietică, pedagogia sovietică au reușit să modeleze oameni noi, după alte tipare, cu alte rezultate… Cu ajunsuri și multe neajunsuri. Însă Oamenii noi, formați prin Pedagogia Makarenko, erau cu mult superiori regimului. Discipolii lui Makarenko depășeau pe ceilalți prin calitatea personalității modelate umanist. Pedagogia elaborată de A. Makarenko a fost declarată de comisari ”necomunistă”. O acuzație atunci foarte serioasă și extrem de periculoasă. Cele două școli organizate de A. Makarenko au fost închise brutal. Makarenko, din rațiuni de securitate, a părăsit domeniul pedagogic.

Sarcina creării omului nou nu poate fi realizată doar prin actul trecerii revoluționare a proprietății asupra mijloacelor de producere din mâini private în custodia statului. Sunt necesare eforturi îndelungate în diferite domenii de activitate. La congresul al XIII-lea al P.C.R. (1985) a fost menționat câmpul de formare a omului nou – multilateral dezvoltat și constructor al socialismului dezvoltat:” dezvoltarea echilibrată și multilaterală a tuturor zonelor țării, viguroasa înflorire a științei, învatamântului, culturii și artei, asigurarea bunăstării materiale și spirituale a poporului, afirmarea plenară a omului nou, liber și stapân pe destinele sale, ridicarea necontenită a calității vieții și muncii tuturor cetățenilor patriei noastre libere și prospere” (N.Giosan).

La Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, din 20 noiembrie 1989, președintele N. Ceaușescu a orientat partidul spre „punerea pe picioare a activităților ideologice, politice și educationale menite sa creeze Omul Nou”. Deci, către 20.XI.1989, în România, Omul Nou-Românul nou încă nu fusese creat pe arii vizibile… De ce?

Pentru formarea Omului Nou, lui Moise i-au trebuit 40 de ani – purtând prin pustiu, îngropând bătrânii învechiți și instruind tineretul poporului evreu – spre Pământul Făgăduinței. Începutul mișcării spre Societatea Făgăduinței Socialismului Național românesc poate fi considerat numai după cele două trepte de eliberare de moscali – scoaterea din România a armatelor de ocupație ale Imperiului Rus bolșevic (1958) și ieșirea de sub tutela politică a acestui Imperiu (1965). Adunăm 40 – „numărul lui Moise” la 1965 și obținem anul, când în România ar fi trebuit să apară mai mulți Oameni Noi: Anul 2005.  Cu condiția ca procesul realizării să nu fie întrerupt de împrejurări vătămâtoare.

Până la 1989, procesul lucrului ideologic organizat de Partidul Comunist Român prezenta o treabă dezaprobată de Biblie: ”turnarea vinului nou în burdufuri vechi”. Românii cu psihologie și morală veche, șmecheroi din fire, mimau cele cerute de Partid, rămânând, în fond, mai ales tagma filistinilor și tagma ”elitei”, ”burdufuri” moral-psihologice vechi, detestate de contemporanii, de la care au rămas mărturii. O dificultate nemaipomenită în primenirea morală a României a fost și este creată de numărul enorm de filistini, personaje ale lui Caragiale, de care acesta, lehămătuit și exasperat, a fugit peste hotare. Critică ori nu critica filistinii –”Din coadă de câine sită de mătasă nu faci”.

Modificările conștiinței sociale în timp rămân în urma schimbărilor bazei economice. Cum scria poeta Lora Rucan,”Dar există o inerție în toate”… Și posibilile, greu de evitat inadvertențe  ale proiectului.

Explicând frânarea și tergiversarea procesului creării Omului nou în România Epocii socialiste, trebuie de menționat efectul advers negativ al politicii strângerii curelelor populației pe perioada ieșirii din datoriile față de cămătarii mondiali. Scopul major – ieșirea de sub jugul cămătarilor – a fost atins. De datorii țara a scăpat, dar boțită serios de reculul moral fiistin. Majoritatea populaței României, mai ales, a târgoveților, a picat psihologic examenul austerității personale ca jertfă binelui cetății.

La pervertirea moral-psihologică a românilor și-au adus prinosul deosebit anti-socialiștii burghezi angajați la stațiile de radio din Apus, specializate în război ideologic-psihologic.

Răsturnarea antisocialistă și antinațională din 1989, înainte de împlinirea ”sorocului de 40 de ani al lui Moise”, a fost fatală – pentru N. Ceaușescu, pentru socialism, pentru România și pentru perspectiva creării Omului – Românului Nou.

Iarăși, ca în primul capitalism românesc, cum constata C.Z.Codreanu ”Țara aceasta piere din lipsă de oameni”…Dar într-un mod mai grav. Posibil, definitiv…

Declama Adrian Păunescu versurile sale ”Vegheați ca neamul nostru să nu moară,/ Să nu se stingă Neamul românesc!”. Declamăm, cântăm…Însă, fără luarea unor măsuri politice-sociale-economice radicale, veghea declamatoare sau pasiv-bombănitoare poate trece lent în priveghe…