Nu se poate să nu vedem că logica străveche sacrificială în numele unui bine superior a fost readusă în prim plan și deloc prin ușa din dos. În plus, sacrificiul adus este unul specific păgânătății, căci pe când în creștinism jertfa este nesângeroasă și este una exclusiv de sine și liber aleasă, acum avem un sacrificiu samavolnic și sângeros – de la sinuciderea economică la oribila sacrificare a copiilor prin supunerea lor unui proces de vaccinare ce deja s-a dovedit a da de câteva ori mai multe victime decât virusul. Cum de a ajuns o lume ce se revendică a fi cea mai avansată din punct de vedere al civilizației și culturii să recadă abrupt într-o lume mult inferioară Evului Mediu de multe ori invocat cu superioritate?

Până acum în Occidentul modernității și post-modernității poziționările etice și morale au fost întotdeauna în raport cu creștinismul. Filosofia occidentală a fost întotdeauna un comentariu pe marginea creștinismului, chiar dacă deseori polemic sau acid, iar acele sisteme filozofie ce au revendicat o nouă postulare a lumii au eșuat în dictaturi sau utopii. Dacă înlocuirea subtilă, niciodată fățișă, a lui Dumnezeu cu surogate material(ist)e echivalente unor noi viței de aur – de la știință la umanitate, dar nu luate în adevărul lor, ci tratate în mod secular religios – a fost linia urmată de la Iluminism încoace în lumea occidentală, acum, o dată cu „pandemia”, totul s-a desfășurat în forță și pe față, așa cum comunismul a acționat în Est. Este prima dată când în Vest s-a afirmat cu putere o nouă scală valorică, un nou sistem moral, de la revoluția franceză încoace care, să nu uităm, s-a terminat cu instaurarea regimului terorii, uciderea regelui, batjocorirea și uciderea în masă a reprezentanților vechii ordini morale. Sub ochii noștri se re-fundează, se recreeează societatea occidentală pe o altă bază. Fiind pierdut orice reper moral din lumea veche, totul este acum pe dos, cu capul în jos, ca într-o lume în oglindă, ceea ce și este, de fapt, cea trăită preponderent virtual (care merită o discuție aparte) – frica maladivă a părinților e mai importantă decât sănătatea copiilor care primesc vaccinuri insuficient testate, viitorul copiilor este sacrificat implicit prin distrugerea economică asumată de frica unuir risc marginal de a suferi de pe urma bolii, tot ce e valoare morală și statuat ca drept este secundar sănătății publice urmărite obsesiv până la nazism, aproapele devine un risc de sănătate deci dușman, statul din rău necesar devine tătuc binevoitor, securitatea e mai importantă decât libertatea, sacrificiul de sine e înlocuit de sacrificarea aproapelui ș.a.m.d. Așa cum anticipa Foucault, reglementările au penetrat până în cele mai mici detalii ale existenței, ceea ce reprezintă visul oricărui regim totalitar. Avem toate elementele unei revoluții, care în spatele pretenției de salvare sanitară – absolut toate revoluțiile pretind că salvează ceva atunci când se hotărăsc să dărâme totul – de fapt schimbă din rădăcini societatea occidentală. Ne-am transformat într-un spital global, panopticonul lui Foucault e gestionat de asistenta din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, spital ce riscă să se transforme într-un parc zoologic uman (Peter Sloterdijk), cu toate exemplarele vaccinate și cipate, în cuști digitale permanent expuse vizitatorilor. Desigur, societatea ce a precedat pandemia fusese pregătită într-un anumit fel să accepte această răsturnare de valori.

În primul rând, care este acel bine superior în numele căruia totul este acum dat peste cap? Ferirea de moarte și de suferință cu orice chip, cu orice cost. Binele trupesc dus până la absolut, servit fiind de instrumentarul științei care a părăsit orice căutare a adevărului, acum rupt de transcendență, rămânând – și știința, și adevărul – să rătăcească în mediul anaerob al cărnii și al materiei. Nu există principiu superior materiei, trăiești pentru a trăi, iar a crede sau acționa diferit e condamnabil.

Apoi, așa cum remarca Robert Redeker privind înapoi la Aristotel și la a sa „Metafizică”, omul actual a pierdut capacitatea de a se mira, care stă la baza oricărei căutări autentice. Uimirea implică recunoașterea propriei ignoranțe, realizarea abisului de mister ce stă în spatele fiecărei existențe. Dar cum a putut omul să piardă o așa esențială calitate, ce-l face acum incapabil să înțeleagă lumea? Răspunsul scurt ar fi lenea și confortul oferite de „viața de consum” în care moartea și suferința au fost aproape total ignorate, la care s-au adăugat deruta și desensibilizarea aduse de digitalizarea comunicării. Așa că omul de azi nu se miră nici de felul în care e gestionată criza, nici de abuzuri, nici de incoerențele majore ale reglementărilor ce contrazic vădit ceea ce era valabil până ieri. Datoria publică nu mai este un păcat capital. Acoperirea feței în public și pe deasupra forțată nu mai este o modalitate inacceptabilă de umilire, de înjosire, de dezumanizare, de dominație, de segregare și de discriminare așa cum era considerată burka, acum masca este obligatorie cu ignorarea tuturor acestor judecăți considerate valide până ieri. De fapt, nu cu ignorarea lor, ci în deplină cunoștință de cauză. Iar umorul și posibilitatea de a critica nu mai țin de esența civilizației occidentale când e vorba de măsurile statelor în pandemie așa cum era cazul când ținta lor erau Hristos sau Mahomed. Dacă de zei putem râde și nu de conducători, înseamnă că cei din urmă sunt adevărații zei ce nu pot fi blasfemiați. Critica și dezbaterea fiind desființate, însăși viața politică a fost desființată, autoritățile fiind de acum deja inamovibile sub protecția stărilor de urgență decretate pretutindeni și jucând un rol de administratori de sistem, de tehnocrați, de multe ori fiind numiți și nu aleși, cu un rol ce se apropie extrem de mult de rolul marilor preoți ai cultelor păgâne sau ezoterice, dar cu o putere încă și mai mare, căci au la dispoziție întreg sistemul represiv al statului și, pe deasupra, toate instrumentele erei digitale, așa că penetrarea și controlul lor sunt cvasi-totale, până în capilarele societății (iarăși Foucault – dacă la Foucault statul vede epidemia ca pe o amenințare la adresa propriei puteri și trebuie să acționeze, în realitatea de azi este clar că puterea a văzut epidemia ca pe o șansă, de fapt, de a-și afirma forța; rămâne, însă, valabil că puterea vrea să poată controla întreaga viață până în hotarul morții)

Poporul a fost pus sub tutelă ca și cum ar fi incapabil să-și poarte singur de grijă, fiind infantilizat și controlat până la cele mai mici gesturi, de la spălat pe mâini la modul cum se poartă în orice spațiu public. Poporul crescut cu televizorul îl vede pe acesta din urmă devenit din dădacă jandarm, similar lumii din 1984. Iar ca să aduci populația la un așa grad de tâmpire trebuie, pe lângă eforturile constante de a coborî cultura la nivelul genunchiului broaștei prin sabotarea performanței școlare și deversarea în valuri a culturii de consum, s-o infantilizezi speriind-o până la depresie, pentru ca, exacerbând reacțiile viscerale, rațiunea să fie inhibată. Prin infantilizare se explică și crizele de dat cu fundul de pământ ale celor care respectă regulile cu religiozitate și țipă că cei ce gândesc și acționează altfel trebuie să fie pedepsiți, e criza de frustrare a unui copil care vede cum fratele calcă spusele părinților fără a fi pedepsit, nu reacția de revoltă civică a unui om rațional. Un popor infantilizat nu mai e capabil de dezbateri politice, de chemare la ordin a autorităților, de revoltă civică sau de crearea unei opoziții puternice. Cu ocazia pandemiei, poporului i s-a dat stingerea și a fost trimis în camera lui. Și, la fel de important, relațiile sociale trebuie suspendate, căci ele sunt esențiale pentru calibrarea reacțiilor sociale și individuale. De aceea regulile de distanțare și de izolare. Și întreg acest arsenal folosit de dădaca-jandarm a sporit geometric în forță prin mijloacele digitale de influențare și de anticipare a reacțiilor sociale aflat la dispoziție. Ce vedem de aproape doi ani în acțiune nu este un nou tip de boală, ci o nouă formă de putere, care e o boală mult mai periculoasă.

Dar cum de s-a ajuns aici? Omul occidental a trecut în epoca post-Iluministă de la credința în Dumnezeu la cea în statul-națiune și, apoi, la politeismul actual ce îmbină, nu lipsit de coerență dar extrem de nociv, materialismul ateu cu ecologism și scientism, concretizat azi în dictatura medicală ce pare că va fi urmată de cea ecologică, ambele „verzi”, culoarea și crezul în numele cărora oamenii au încetat să fie bineveniți în propriile lor țări, la propriile lor locuri de muncă și chiar în propriile comunități și familii. De remarcat că din epoca precedentă, a capitalismului ce a descătușat instinctele și spiritele, a triumfat acum (sau, mai degrabă, a fost ajutată să câștige de către interesele zilei) nu individualismul creator iubitor de libertate, ci atomizarea ce urmează descătușării poftelor și care depinde de nevoia de protecție a statului, similar procesului prin care un om încearcă droguri pentru eliberarea spiritului și ajunge apoi să devină un junkie la mila dealer-ului de cartier. S-a ajuns la o teribil de nocivă combinație, poate chiar cea mai rea posibilă, între cupiditatea nestăpânită încurajată de o formă radicală de capitalism cu incapacitarea volutară și predarea totală în mâinile autorităților ce e specifică stângii și a fost cultivată cu obstinație de intelighenția occidentală. De exemplu, ideea de responsabilitate, esențială în viziunea conservatoare, a devenit azi o formă total denaturată de supunere în fața autorităților pe considerentul că un om responsabil este cel care renunță la orice atitudine critică de dragul masei pentru binele căreia e dispus să renunțe la orice îl definește, inclusiv la propria demnitate. Pentru oricine a trecut prin comunism, e evidentă aici utopia poporului atotputernic invocată de comuniști atunci când distrugeau samavolnic orice urmă de rezistență sau de gândire liberă. Trăim în lumea lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop. Din esența existenței tradiționale – „Dumnezeu, țară, familie, lucru” – Dumnezeu deja a fost înlăturat, familia a implodat sub presiunea revoluției sexuale din anii 1960, țara mai întâi a fost divinizată pentru a fi acum profund diluată mai ales in Europa sub presiunea federalismului UE, iar lucrul este din ce în ce mai mult „muncă” într-un sclavagism modern în care omului nu-i aparțin nici uneltele muncii sale și nici „pământul”. Bunăstarea individuală din societatea de consum era o formă de hedonism ce putea fi hrănită economic și supraviețuia și în lipsa virtuții. Dar, o dată ajunsă la strâmtorare, în lipsa virtuții din ea rămâne doar autismul poftelor ce nu creează punți decât în condiții de preaplin, dar care sunt false punți, superficiale, ce nu pot ține o societate pentru că nu supraviețuiesc greutăților. Când, inevitabil, bunăstarea se erodează, nu prea a mai rămas nimic care să stea în picioare din acest peisaj: „celălalt” a rămas departe, neavând alt contur decât cel al partenerului de consum; umanismul s-a topit în individualismul poftelor; comuniunea la bine nu înseamnă automat solidaritate în fața greului; țara a fost înlocuită cu statul ce e dispus să ofere protecție individului rămas singur și descurajat, dar în condiții cămătărești, cere livrarea totală a omului fără să întrebe care este prețul acestei cedări. Ceea ce ar mai fi putut fi câștigat înapoi este azi compromis de înstăpânirea virtualității.

Pe aceste tendințe s-au așezat măsurile abuzive din „pandemie”, ce în mod deliberat au insistat pe distanțare, carantină, teama față de celălalt, serviciu și școala la distanță ș.c. Individualismul consumerist s-a transformat ușor în psihoză și dependență totală față de autorități, mai ales că rațiunea fusese puternic șubrezită deja de lipsa de discernământ și de morală a neo-marxismului cultivat agresiv în Vest. Omul occidental uitase deja de dragostea de libertate, pentru că înlocuise libertatea spiritului cu libertatea pulsiunilor, pe ultima autoritățile angajându-se să o hrănească, dimpreună cu alungarea durerii și morții, ambele tabuuri ale modernității, în schimbul libertăților civile. Pasate statului, vechile virtuți umane devin instrumente de opresiune, căci sunt puse în aplicare de o mașinărie insensibilă. Astfel bolnavii primesc acea grijă și acel tratament considerate oportune de corporațiile farmaceutice ce sponsorizează decidenții politici, ajutorul făcut cu forța devine umilire și pedeapsă, comunicarea devine dictat, iar respectul devine dispreț. Acesta este mecanismul prin care în lumea din 1984 libertatea era sclavie și războiul era pace. Să ne reamintim și că regimul nazist a fost unul corporatist tehnocrat mai degrabă decât unul etatist (Johann Chapoutot, „Libre à obeir”), sponzorizat abundent de companiile farmaceutice. Transparența digitală și supravegherea totală au lăsat omul perfect gol și neajutorat în fața acestui uriaș angrenaj totalitar la care singur a contribuit.

În continuare perfectă a Iluminismului, homo festivus (Ph. Muray) al perioadei ce a premers actuala criză a atins culmea nepăsării față de adevăratele probleme ale existenței, a trăit și a muncit doar pentru distracție, n-a luat nimic în serios și, cel mai important, a exilat suferința și moartea în instituții specifice (spitale, azile etc.) pentru a nu fi nevoit să se confrunte vreodată cu ele. Iar când e, totuși, forțat să se confrunte cu propriul sfârșit, inventează ideea de a „muri cu demnitate” eutanasiindu-se, încercare ridicolă de a include moartea în această simulare amorfă de viață. Iar Dumnezeu, vorba Marelui Inchizitor, îl deranjează. Mai nou, visul transumanist îi promisese tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, mai că mai dura puțin și nici nu mai trebuia să moară, își putea descărca sufletul pe un hard disc. Noua utopie: biotehnologia, singularitatea om-mașină, nemurirea de plastic, kitschul eternizat. Sigur că, pentru homo festivus, dărâmarea întregului acest edificiu prin vestea șocantă că un virus îl poate omorî, fie și doar în procent de 0,003%, face ca orice mijloc să fie justificat pentru revenirea la reveria dintâi. Pentru a reuși să uite din nou moartea, să o reducă la tăcere, să o îndepărteze din gânduri, să-și poată din nou spune „mourir c’est partir un peu”, el ar da totul, inclusiv întreaga sa libertate, ar sacrifica pe oricine în jur și ar iubi nețărmurit acel binefăcător ce ar veni cu soluția salvatoare. Care, iată, sunt statul și corporația, ce oferă tuturor mântuirea la fiolă în schimbul unei simple schimbări totale a societății. Evident, orice opozant al acestui regim salvator va fi dușmanul personal al celui ce fuge de real în brațele puterii, așa cum orice om va fi suspect până se va fi dovedit obedient sau sănătos – prima calitate fiind și cea mai importantă. Cineva trebuie să fie vinovat personal pentru existența suferinței și a morții. Homo festivus ne dă și torționarii de azi și cetățenii obedienți. Kant credea că „Iluminismul a însemnat ieșirea lumii de sub tutelă”, dar e evident că a fost doar schimbat tutorele. Or, una e să-L ai tutore pe Dumnezeu care te cheamă și pe tine să devii dumnezeu și alta e să fii sclavul puterii pământești și să i te închini ca unui dumnezeu.

Homo festivus a devenit acum homo homini lupus al lui Hobbes – nu știu dacă ipoteza lui de plecare e corectă, dar pare să fie corectă ca punct final. Societatea (și chiar familia) nu va mai fi oaza de apărare față de amenințările externe, ci locul luptei pentru propria libertate vizată de autorități – cum a fost, de altfel, în comunism, unde bănuiala, teama și agresivitatea erau generalizate. Orice regim care stabilește teama ca relație fundamentală în societate e antihristic.

De aceea, asistăm la un adevărat război al lumilor acum. Pandemia a fost folosită pentru a face acest salt decisiv de la lumea veche la cea nouă, de la firesc la artificial, de la valorile creștine (chiar așa, reziduale) la cele ale Great Reset, de la natură la virtual (voi reveni), de la real la digital. Suntem în pragul primului (probabil și ultimului) totalitarism adevărat din istorie, pentru că abia cu ajutorul tehnologiei de acum controlul total implicat de numele „totalitarism” este posibil. Iar transferarea cvasi-totală a conținutului vieții omenești într-un spațiu virtual, central în noua lume, va face ca acel spațiu, artificial deci total controlabil, să fie unul perfect totalitarist. Spațiul virtual va îngloba nu numai serviciul sau școala online, ci totul, de la identitatea electronică fără de care nimeni nu va putea exista social, la internetul lucrurilor și cel al corpurilor. Noua lume nu va mai fi o lume deschisă, ci închisă în digital – pentru cei din sistem, căci probabil că vor exista oaze în lumea reală marginalizate de sistem. Va fi o lume depolitizată în care oamenii ce se tem mai mult de viață decât de propria conștiință sau de Dumnezeu vor fi conduși prin decrete. Din cauza acestui control total, suferința dinăuntrul sistemului va fi mai mare decât a celor persecutați din afară. Dar, pentru mulți, a refuza această închisoare digitală va însemna refuzul iluziei vieții artificiale, a simulacrului care să-i ferească de real, și vor alege matrixul.

Frica a acționat pe mai multe paliere. Pe lângă frica dezagregatoare de mai sus (diferită de frica de un dușman comun sau teama de Dumnezeu ce unesc comunitățile), tot acum atinge paroxismul teama de natură. Deși pare că ecologismul aduce omul aproape de natură, de fapt această ideologie descrie natura ca pe un pericol perpetuu, de la boli la catastrofe ce parcă sunt întotdeauna gata să se producă. Așa că tot acum se definitivează și ruperea omului de natură, în cântecul de fanfară al ecologiștilor dezlănțuiți. Natura este prezentată acum apocaliptic, ca o fiară ce e gata să înghită omenirea dacă nu îi sunt sacrificate toate vacile și lumea întreagă nu se îndatorează ca să plătească cheltuielile exorbitante ale trecerii de la energie tradițională la una doar în aparență mai prietenoasă cu natura, dar sigur mai dureroasă pentru buzunarul omenirii. Acestei fiare trebuie să i se aducă arderi de tot în strictă conformitate cu cele dictate de marii preoți ai încălzismului, nicidecum să se reia legătura firească a omului cu natura. Poate că scopul cel mai important, pe lângă păstrarea neatinsă a monopolului și imunității corporațiilor din domeniul energiei, este exact înfricoșarea omului și descurajarea lui de a recâștiga sentimentul de comuniune și pace, a se întoarce la firesc, la natură, dar și la independența economică, în loc să se încuie speriat în casă de apocalipsa climatică și să aștepte venitul minim garantat de stat în schimbul căruia să accepte orice condiționări, de la vaccinuri la distrugerea totală a societății ca organism viu. Poezia naturii a lui Eminescu sau a lui Coșbuc va deveni imposibil de înțeles de omul ce e incapabil să mai folosească ceea ce i-a lăsat Dumnezeu pentru a se descurca, de la animale la plantele medicinale, blocat în frică, la mâna stăpânului acestei lumi. Omul îndepărtat de ceilalți oameni, de Dumnezeu și de natură, omul-mașină așa cum îl vedeau și doreau iluminiștii (Julien Onfray de la Mettrie, de exemplu, în „Omul mașină”). Și totul de teama morții care uitasem ca umanitate că mai există și despre care, în loc să căutăm să aflăm de la cei care se ocupă de ce urmează dincolo de moarte, noi am preferat să aflăm de la gropari. Oamenii treziți la realitatea morții sar în brațele primului venit care le vinde minciuna salvării, spânul ales și crezut din nou, așa cum a făcut-o și Harap Alb. Doar că nu mai există garanția ruperii pactului, o dată ce el e legat cu sânge și cu fibră optică.

Huxley în introducerea la „Minunata lume nouă”: „cei ce conduceau Minunata lume nouă nu erau nebuni, iar scopul lor nu era anarhia, ci stabilitatea socială. Tocmai pentru a asigura această stabilitate ei înfăptuiesc, prin mijloace științifice, revoluția totală.”