Omenia românilor faţă de prizonieri

 

§ 5. În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţile româneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu si­tuaţia românilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim la româniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august 1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe românii care au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri de război, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie 1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o în România prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au rămas numai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte, tratament literalmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într-un tablou complet, cu toate datele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un calcul global şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate, ale unor abuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate. Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statele lumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cu populaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de a aduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poate funcţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele proprii a celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-lea Război Mondial.

Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar sau nemaiîntâlnită la alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-au tratat pe prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi ca oameni, istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătat unei ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şi cercetat însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti ai minciunii, mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune a prestaţiei româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Ceho­slovacia şi românii ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sens consemnul după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salveze prin paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era bine cunoscut la Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşi tratează prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opus faţă de evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crime pentru care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămînt precar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă.

Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nici până azi nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă de poporul român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut în România cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi au­torităţi americane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şi crime nici până azi dovedite că s-au petrecut!

Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent conce­pu­tă de mercenari ai scrisului, despre închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literatură angajată în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unui Holocaust inventat! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şi puteau să confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei din România sau plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticiei şi neomeniei româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust! Abia în ultimii ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimele săvârşite de autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profită de dispariţia cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căci există şi-n minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, că dimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust, şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă.

*

(capitol din Ion Coja, Protocoalele Kogaionului)