Protocoalele Kogaionului (5)
(5) Omenia românilor faţă de prizonieri
§ 5. În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţile româneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu situaţia românilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim la româniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august 1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe românii care au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri de război, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie 1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o în România prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au rămas numai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte, tratament literalmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într-un tablou complet, cu toate datele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un calcul global şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate, ale unor abuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate. Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statele lumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cu populaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de a aduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poate funcţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele proprii a celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-lea Război Mondial.
Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar sau nemaiîntâlnită la alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-au tratat pe prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi ca oameni, istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătat unei ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şi cercetat însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti ai minciunii, mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune a prestaţiei româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Cehoslovacia şi românii ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sens consemnul după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salveze prin paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era bine cunoscut la Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşi tratează prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opus faţă de evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crime pentru care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămînt precar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă.
Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nici până azi nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă de poporul român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut în România cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi autorităţi americane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şi crime nici până azi dovedite că s-au petrecut!
Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent concepută de mercenari ai scrisului, despre închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literatură angajată în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unui Holocaust inventat! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şi puteau să confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei din România sau plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticiei şi neomeniei româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust! Abia în ultimii ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimele săvârşite de autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profită de dispariţia cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căci există şi-n minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, că dimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust, şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă.
.
Dau mai jos un fragment din memoriile legionarului Ghoerghe Caraza, cel care a stat in puscariile comuniste 21 de ani fara sa accepte nici un compormis. Fragmentul este prea frumos si pilduitor, asa ca nu m-am indurat sa-l ciuntesc, redand doar acele parti care au legatura directa cu subiectul. Poate ca ar trebui cercetate arhivele romanesti, ale statului major, pentru mai multe precizari:
„Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului, unde se afla o unitate militară — Regimentul 15 Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa I şi Griviţa II, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută. Pe acest deal, înca din primăvară când se arată firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, însa foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.
Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap. Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că până şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă. Bătrânul oier plecă şi în coltul gurii îi apăru un zâmbet amar. Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal.
Atent la mişcările militarilor, acelaşi bătrân dădea dezaprobator din cap. În cele din urmă, se apropie de ofiţer şi îi zise:
— Domnule locotenent, anul trecut mi-aţi vorbit urât şi m-aţi alungat când v-am spus că tema pe care o aplicaţi nu este bună. Şi dovadă a acestui lucru este că pe umărul dumneavoastră n-a mai apărut nici o stea. De data aceasta, va rog să mă ascultaţi.
Calm, cu multa siguranţă, păzitorul de oi întocmi un plan de bătălie, în faţa căruia locotenentul ramase mut de uimire.
— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce grad aţi avut în armata?
— Numele meu n-o sa va spună nimic, îi răspunse bătrânul, dar ca militar am fost general de armată.
Fulger parcă trecu peste ochii ofiţerului, călcâiele îi scăpărară în poziţia de drepţi şi cu mâna la caschetă salută:
— Să trăiţi, domnule general!
Bătrânul zâmbi, se întoarse şi plecă la oile lui, în timp ce locotenentul încremeni în poziţie de drepţi şi nu-şi mai putea reveni din uimirea ce îl cuprinsese. Cu planul de luptă făcut de „oier”, tânărul ofiţer a fost înaintat în grad şi citat pe armată. Comandantul regimentului avu însă curiozitatea să-l întrebe cum reuşise să realizeze un plan atât de iscusit, în felul acesta ofiţerul fiind nevoit sa spună că adevăratul strateg este un cioban, fost general de armată.
În campania din Răsărit, în afară de un bun camarad şi conducător de oşti, Nicolae Dăscălescu a fost un om cu suflet mare şi, toto dată, un bun creştin. Avea grijă întotdeauna de ostaşii lui şi se simţea îndatorat faţă de oricare cetăţean întâlnit în drum. Astfel, pe frontul din Rusia, a salvat câteva mii de civili de la o moarte sigură prin înfometare, civili de toate vârstele, dar în special femei, copii şi bătrâni. Între cele două fronturi, în vale se afla un sat populat de circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii şi prădat de înşişi ostaşii sovietici. Neavând posibilitate de comunicare şi nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, caci de 4-5 săptămâni, de când erau între fronturi, nimeni nu le venise în ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dăscălescu trimitea în sat ostaşi romani încărcaţi cu alimente.
Şi frontul a înaintat înspre inima Rusiei, ca apoi să se întoarcă la bază şi să pornească înspre apus, de această dată nu alături de ostaşii germani, ci împotriva lor. De la Cotul Donului şi Marea de Azov, generalul Nicolae Dăscălescu şi ostaşii români au ajuns în Munţii Tatra, iar la sfârşitul războiului până aproape de Praga. Era cunoscut sub numele de „Eroul din Munţii Tatra”. După acel trist 9 mai 1945, generalul şi ostaşii români au făcut cale întoarsă pe jos, de la Praga la Bucureşti, trecând prin Budapesta şi intrând în ţară pe la Curtici-Oradea.
În anul 1950, în trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers şi la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a întrebat de soarta generalului Dăscălescu, cerându-l ca specialist pentru instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a întrebat pe Dej de acelaşi general care, deşi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovaţi. După ce s-a întors din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii săi cine este generalul Dăscălescu, cerând sa fie adus în faţa lui.
Într-o celula a închisorii Jilava, arhiplină, un gardian întrebă care este generalul Dăscălescu. Spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul Dăscălescu a fost dus cu o maşină la Gheorghiu-Dej. Au urmat mai multe întrebări, după care i s-a spus ca este liber, fiind condus până în stradă. Spre marea sa uimire, când a văzut ca nimeni nu-l mai urmăreşte, generalul a rămas mult timp pe gânduri, neştiind încotro să apuce. S-a hotărât s-o ia înspre satul natal, la singura fiinţă apropiată pe care o mai avea în viaţă – o soră văduvă, săracă şi care locuia în casa părintească din ţinutul Neamţului.
Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie să moară de foame, neposedând nici un fel de avere. Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.
După alte doua luni de la această întâlnire, un colonel comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe care îi căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sărbătoarea respectivă. Toto dată, i s-a interzis de a mai păzi oile satului pe deal.
In luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul „Dr. Angelescu” din Piatra Neamţ, într-o rezervă de la etajul doi. Ieşiţi pe coridor, am stat de vorba cred ca mai bine de trei ore. Mi-a istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viaţă, confirmându-mi şi ceea ce ştiam eu despre dumnealui.
— Am avut noroc, mi-a mărturisit, ca n-am apucat sa fiu judecat şi am scăpat doar cu câteva luni de închisoare.
Pensia de 2.500 lei nu a fost nici o dată ridicata integral de el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţă de spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi-i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de bătrâni etc. De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit nici o dată satul natal Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militara şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste. Când ne-am despărţit, mi-a spus cu adâncă tristeţe:
— Vino să mă mai vezi că nu peste mult timp mă duc dincolo.
Am mai fost, într-adevăr, în două rânduri la el. Pe la jumătatea lunii septembrie 1969, în faţa Casei de cultură am văzut drapelul românesc îndoliat. În hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armată Nicolae Dăscălescu, Eroul de la Stalingrad şi Eroul din Munţii Tatra, erou al atâtor bătălii şi erou în viaţa civilă. Am îngenuncheat. Câteva ore mai târziu, o coloană nesfârşită de oameni urma cortegiul funebru. Înmormântarea era făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni. În faţa Liceului „Petru Rareş”, cortegiul s-a oprit, însemn al despărţirii de instituţia unde fostul elev a primit lumina, fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau şi foarte mulţi elevi s-au alăturat acestei nesfârşite coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toţi. Am numărat 34 de generali, în majoritate străini, printre care şi francezi. L-am însoţit până la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalităţi a neamului românesc.”
Multumesc domnule Kasper.
Domnule Elisav,
Cred ca va cunosc. Tatal dumneavoastra nu se numeste cumva Paul Goma?(Glumesc)
Si eu am fost foarte impresionat nu numai de fragmentul respectiv, ci de toata marturia lui GRIGORE Caraza (Il cheama Grigore, cel cu aghiazma, nu Gheorghe, cum gresit am scris eu). Marturia lui, intitulata „Aiud insangerat” am citit-o cu un nod in gat.
In anul 1979 insa, s-a hotarat sa emigreze in SUA. Iata un fragment din memoriile lui:
„Din iulie 1979, am început demersurile în vederea plecării din ţară, cerând autorităţilor române să-mi aprobe expatrierea în SUA. Am expediat un memoriu lui Nicolae Ceauşescu şi unul şefului Serviciului Paşapoarte din Piatra Neamţ. Timp de aproape două luni, s-a aşternut o tăcere care mă aşteptam să explodeze din clipă în clipă. Abia în septembrie am fost invitat la Securitate, unde l-am recunoscut pe şeful de atunci, col. Aurel Mihalcea. În dreapta dumnealui, era un alt civil care, în discuţiile avute, şi-a permis conform obiceiului securiştilor anchetatori să mă jignească. M-am adresat atunci col. Mihalcea, întrebându-l dacă sunt arestat. Spunându-mi că nu, l-am întrebat de ce domnul din dreapta dumnealui, care îi este inferior, mă insultă. Rezultatul a fost că acel domn – despre care mai târziu am aflat că era maiorul sau lt. col. Marian Brădeanu – a amuţit.
Scopul acelei invitaţii era de a mă determina să renunţ la proiectul de a-mi părăsi ţara. Văzând însă că hotărârea mea este de nestrămutat, au renunţat să mă mai convingă, căutând totodată ca despărţirea noastră să fie în termeni destul de amiabili. De la ei, am mers la şeful Serviciului Paşapoarte, col. de miliţie Berilă, care s-a purtat deosebit de civilizat la toate întrevederile noastre, conduita fiindu-i dictată, probabil, de către cineva sus situat. Acolo, mi s-a comunicat ziua şi ora când trebuie să mă prezint la Sfatul Popular (Primărie), unde urma să compar în faţa unei comisii.
Am fost invitat într-o sală unde, la o masă lungă, stăteau circa 10 persoane, între care prim-secretarul de partid pe judeţ, dacă nu mă înşel Petru Enache, precum şi şefii instituţiilor de seamă ale oraşului, respectiv, Securitate, Miliţie, Paşapoarte, Sindicat etc. Prim-secretarul judeţului avea în faţă un dosar despre care am bănuit că nu poate fi decât al meu, acolo fiind şi memoriul prin care ceream expatrierea. Am fost oarecum mirat că toţi cei care mi-au pus întrebări au făcut-o în modul cel mai civilizat, iar eu am răspuns foarte calm şi categoric.
Le-am spus că nu mai am pentru ce trăi în ţara mea, chiar dacă unul dintre străbunicii mei a căzut la Plevna, în faţa Griviţei 1, patru unchi au căzut în primul război mondial şi alţi trei – unchi şi verişori – au căzut în al doilea război mondial atât pe frontul din apus, cât şi pe cel din răsărit, luptând pentru patrie. De-a lungul închisorilor prin care am trecut timp de 21 de ani, mi s-a spus de sute şi poate de mii de ori: „Eşti duşmanul poporului”, „Eşti un criminal!”, „Eşti un gunoi, o cârpă, o otreapă şi nu meriţi nici măcar un glonţ în ceafă! De fapt, pentru ca să se facă economie, ar trebui să vă punem câte doi-trei cap la cap ca să stricăm un singur glonţ şi nu două sau trei!”
În concluzie, le-am mai spus că, fiind considerat de o asemenea factură, nu mai am pentru ce rămâne în această ţară, chiar dacă este pământul în care m-am născut, pentru care am sângerat şi încă mai sângerez.
– Vă mai aduc la cunoştinţă, le-am spus, că am fost condamnat în mai multe rânduri nu pentru că mi-aş fi vândut patria, ci din contra, pentru că am iubit-o prea mult! Deci, în ţara românească de astăzi, a-ţi iubi patria înseamnă a cădea sub incidenţa legii şi este echivalentul unei infracţiuni.
Discuţiile au fost mai lungi dar, în urma celor relatate mai sus, mi s-a sugerat să mă mai gândesc. Considerând că aşa-zisa audienţă a luat sfârşit, m-am ridicat şi am părăsit sala.
O lună mai târziu, am apărut din nou în faţa comisiei, care avea în componenţă cam aceleaşi persoane.
– Ce vei face, tovarăşe Caraza, în America? a fost prima întrebare.
– Orice! Şi dacă va fi nevoie voi mătura strada.
Cu un zâmbet oarecum ironic, persoana respectivă a adăugat:
– Dar acest lucru îl puteţi face şi în România.
– În America, fac bucuros acest oficiu, în primul rând pentru a-mi câştiga existenţa, iar în al doilea rând pentru că America nu are nici o obligaţie faţă de mine. Dimpotrivă, mă primeşte cu braţele deschise, în timp ce sunt alungat din România! Ţara mea are obligaţii faţă de mine fiind – chiar dacă vreţi sau nu – fiul ei! Strada o pot mătura acei semianalfabeţi sau absolvenţi cu doar câteva clase primare care s-au cocoţat în servicii principale. Exemplu, am două persoane la unitatea unde lucrez, care sunt şefi de serviciu şi nu au decât şcoala primară. Şi eu am ceva mai mult decât atât!
Atunci a intervenit prim-secretarul:
– Ca alternativă aveţi, ce veţi face dacă nu vă dăm drumul?
– În faţa Hotelului „Ceahlău”, într-o zi când vor fi mai mulţi străini, este posibil ca, stropindu-mă cu benzină, să îmi dau foc!
S-a făcut linişte în sală. Ridicându-mă, am păşit uşor spre ieşire, deşi eram convins că voi fi reţinut. Nu s-a întâmplat aşa dar, după ce am parcurs vreo şapte-opt paşi pe coridor, m-am auzit strigat. Era colonelul Berilă care mi-a şoptit „complice”:
– Staţi liniştit, tovarăşe Caraza, că vă dăm drumul!
Concluzia era uşor de tras: comisia deliberase cu repeziciune în urma mea, delegându-l pe şeful Paşapoartelor să mă anunţe de hotărârea luată.”
Intradevar, de teama ca sa nu le faca alte complicatii si sa le tulbure viata de huzur,”organele” i-au dat pana la urma pasaportul, dar nu inainte de a incerca sa-l trimita, de doua ori, in alta directie. Ii dau iar cuvantul „tovarasului” Caraza:
„Biletul de avion pentru New York, cu o escală de 18 zile în Roma, purta data de 21 mai, şi în acest caz trebuia să părăsesc Piatra Neamţ cel puţin cu două zile înainte.
Tocmai îmi terminasem ultimele lucruri de pus în cele două valize, una cu îmbrăcăminte iar cealaltă cu cărţi, când un ofiţer de securitate îmi bătu în uşă. Făcând eforturi pentru a fi manierat şi specificând că nu sunt obligat să merg, m-a invitat până la Securitate. Pentru a nu irosi timpul scurt pe care îl aveam la dispoziţie până la plecarea rapidului din după-amiaza acelei zile, s-a oferit să mă ia cu maşina şi chiar să mă aducă înapoi. I-am mulţumit şi i-am spus că în maşina Securităţii nu pot să urc decât arestat, dar voi ajunge acolo cu alte mijloace.
La Securitate, ofiţerul care m-a primit a avut grijă să-mi spun să nu-mi vând ţara acolo unde voi ajunge. Deşi eram stresat din cauza faptului că trebuia să plec, poate pentru totdeauna, de pe locurile mele, am avut totuşi puterea să râd:
– Mie îmi spuneţi asta? Aţi uitat oare pentru ce am fost osândit la aproape tot atâţia ani cât e vârsta mea?
Căpitanul Vasile Asaftei mă aştepta în curte şi m-a rugat să intru într-o cameră pentru a vorbi ceva doar noi amândoi. I-am spus domnului Asaftei că ar fi fost mai bine să aibă microfonul în buzunar decât instalat în camera în care vom merge.
Fără pic de modestie, Asaftei a încercat să mă convingă:
– Vedeţi, noi vă dăm drumul să plecaţi în străinătate!
– Care „noi”, domnule căpitan? Dacă ar fi fost după dumneavoastră, de mult m-aş fi odihnit în cimitirul din Valea Viei! Îmi pare rău, dar nu mai pot rămâne pentru că pierd trenul.
Plouase în ajun, noaptea şi chiar şi în dimineaţa aceea, iar pe străzi erau numai bălţi. Pe bulevardul Dacia, mergeam pe partea carosabilă, păşind de pe o ridicătură pe alta, din cauză că trotuarul era aglomerat şi mai erau şi foarte multe maşini parcate. Deodată, în spatele meu aud un vuiet de motor. Am avut timp doar cât să plonjez într-o baltă căci, ca fulgerul, o Dacie a trecut razant pe lângă mine. Era maşina care mă urmărea încă de la Securitate, de pe Borzogheanu. M-am ridicat ud din baltă şi mi-am zis: asta a fost, deci, ultima încercare a Securităţii şi a partidului comunist de a mă lichida.
După aproximativ o oră părăseam locuinţa, îndreptându-mă în staţie pentru a lua autobuzul spre gară, dar Dacia cu pricina era în spatele meu, la circa 50-60 de paşi, şi a mers în spatele autobuzului în care m-am urcat, până la gară. Acolo, au coborât două persoane pe peron, una postându-se pe partea dinspre Bacău, iar cealaltă spre Bicaz.
Când trenul s-a pus în mişcare, le-am fluturat întâi o mână, apoi şi cealaltă şi, în cele din urmă, am dus mâna dreaptă la buze, apoi am ridicat-o în slavă…”
Grigore insa s-a inselat, nu aceasta avea sa fie ultima incercare a securitatii de a-l lichida! Nici baietii cu ochi albastri nu se lasau pagubasi chiar asa usor:
„În avionul care mă ducea departe de patria mea, pe când ceilalţi călători aruncau cu pălăriile în plafon de bucuria plecării, eu eram foarte trist realizând că, din clipa aceea, am rămas fără ţară, suspendat în aer atât la propriu, cât şi la figurat. Şi mi-am pus mereu întrebarea de ce nu înţelesesem până atunci că plecarea mea din România ar putea fi fără întoarcere…
Când avionul a ieşit din văzduhul românesc, trecând în cel iugoslav pentru a zbura peste Marea Adriatică şi a atinge Roma, ni s-a servit masa de prânz. Stewardesa a împărţit fiecăruia câte o tavă de culoare crem dar pe cărucior era şi una gri-bleu care mi-a fost dată mie. Când s-a întors cu alte tăvi pentru a continua distribuirea prânzului, am privit cu atenţie dar n-am mai văzut nici una de aceeaşi culoare cu tava mea. În momentul când i-a întins tava următorului călător, i-am luat-o, dându-i-o înapoi pe cea care îmi era destinată:
– Vă rog, i-am spus stewardesei, duceţi-i această tavă celui care v-a dat-o!
Ulterior, am observat că nu a mai fost distribuită nimănui şi imediat în minte mi-a revenit imaginea unui prieten, din păcate membru de partid, care mi-a spus la plecare, în mare taină:
– Grigore, fă în aşa fel ca în avion sau ajuns la Roma, să nu primeşti nimic de mâncat sau de băut din cele ce ţi se vor oferi.”
Uite ca Grigore a mancat, a baut si totusi, nimic n-a patit. Cum putea Dumnezeu chiar pe el, ala cu aghiazma, sa-l lase de izbeliste?
PS. Exista o pagina de web http://www.miscarea.net/ cu o colectie de fisiere scrise de legionari, ce pot fi citite gratuit. (Dati clic pe carti legionare si acolo sant cel putin 100 de titluri, de la memorii, la carti despre doctrina si credinta Legiunii.) Aici se gaseste si „Aiud insangerat” de descarcat. O zi buna tuturor!
Băse l-a decorat azi pe unul, Patapievici, evreu bucovinean, care spunea în 1996 că „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”.
După părerea mea, pe Băse l-au părăsit facultăţile mintale.
Noi suntem romani din neamul dacilor.
http://www.youtube.com/watch?v=_yCb76We6u4
OMENIA ROMANEASCA
Mergem in europa.
http://www.youtube.com/watch?v=Jm8VEFHep7Y
Acuzatia de holocaust adusa Romaniei si Romanilor nu este sustinuta de evreii de la Washington ci de evreii sovietici si rusi. Nu mai incriminati SUA, chiar daca ei au un Muzeu sau mai multe ale holocaustului.
Ce sa zica evreii americani daca evreii rusi si cei romani care sunt filo-rusi spun ca am facut holocaust ? Cum sa-i contrazica si pentru ce ?
Arhivele incriminatorii de gasesc la Moscova, inclusiv cea de la Auschwitz.
Nu i se pare nimanui ciudat faptul ca groaznica acuzatie de holocaust pentru Romania s-a dezlantuit dupa prabusirea lagarului comunist european si asasinarea lui Ceausescu ?
Merg tot pe mana dlui prof. Ion Coja : „Qui prodest?”
Numai Moscovei ii foloseste acuzatia adusa noua de faptuirea holocaustului. Suntem manjiti si aratati intr-o lumina proasta, de popor barbar, cu instincte imperialiste de cotropire teritorii straine, puternic instrument de propaganda ruseasca in Rep. Moldova, in Transnistria ca si pentru celelalte tari ce ne inconjoara.
Israelul nu mai are ce sa ne ceara pentru ca suntem atat de jos, la pamant, ca nu mai are ce sa ne mai ia.
Cu asemenea eticheta pe fruntea noastra, suntem un pericol pentru tarile vecine si nu mai este mult pana cand vecinii ne vor sfasia teritorial.
Chiar nevinovati or fi evreii „americani” si ne amestecati in corul holocaustizantilor din Romania?
Nu vi se pare nimic dubios ca „prezidentiabilul” Crin Antonescu, profesorasul de istorie care a initiat inasprirea legii lui Nastase privind negarea holocaustului incluzand in tolba „fascista” Miscarea Legionara si insemnele acesteia, a fost invitat in USA de catre conducerea organizatiilor evreiesti cu care se va „intretine”?
O fi „initiativa” ipochimenului o plata pentru sprijinul pe care-l va primi in campania pentru a ajunge presedintele Romaniei de la zisele organizatii?
Cat despre evreii americani diferiti de cei rusi, poate va amintiti cati dintre inaintasii celor de astazi au trecut oceanul sa organizeze „Marea revolutie din Octombrei, 7 Noiembrie”, inceputul demonizarii omenirii.