59
Anuarul societății prahovene de
antropologie generală, nr. 6 (2020)
Marian Nuțu Cîrpaci
rom4india@gmail.com
Rom/dom conotează „hoț” în India
Catedra de rromani a Universității București,
incertitudini în legătură cu cei cinci sute de ani de sclavie a romilor
În România, țiganii și romii sunt două grupări1
constituite pe criterii diferite. Țiganii sunt
o categorie socială fără nici un semn etnic distinctiv2
, cum ar fi o limbă specială, „comună”, alta
decât limba română, iar romii sunt etnie, pentru că vorbesc limba romaní. Adeseori, țiganii afirmă
că ei romi nu sunt, pentru că nimeni din strămoșii lor nu a vorbit limba romilor. ONG-urile
„rrome” impun folosirea în acte oficiale (prin asumarea personală a identității rrome) a
termenului de „rrom” chiar și pentru țiganii care nu se recunosc ca rromi. Motivația activiștilor
rromi este aceea că țigan este un termen peiorativ, bazându-se pe faptul că rom este termenul
corect indian, fără să cunoască însă etimologia indiană a cuvântului rom. Acest articol aduce la
lumină o probabilă etimologie hindusă a etnonimului rom, precum și implicațiile istorice
incorecte moral ale traducerii numelui de „țigan” prin „rom”.
Academia Română a neglijat istoria ţiganilor şi romilor ca grupări pe criteriu diferit,
social, respectiv etnic, chiar în Dicționarul limbii române moderne (Macrea, 1958: 724) existând
sinonimie între cuvintele „rom” şi „ţigan”: „ROM2
, romi, s.m. Țigan. – Din țig. rom «om»”3
.
Explicaţia din DEX este eronată; noţiunea de „om” în general, în limba romilor este manush4
(sanskrită, bengali etc.), iar „rom” denominează etnia, cuvânt care provine din numele castei
hinduse dom. Din cauza acestei confuzii din DEX, în zilele noastre orice persoană se poate

1 Prin „grupare” înțelegem o sumă de grupuri distincte, puse laolaltă pe baza unor criterii mai clar precizate (romii,
criteriul lingvistic) sau mai puțin clar precizate, dacă nu chiar arbitrare (țiganii).
2 Etnia e determinată/marcată în primul rând de limbă. Tiganii nu au avut și nici nu au o limbă „țigănească”; fie și din
acest motiv, nu pot fi etnie.
3 Aceeași sinonimie apare și mai târziu (de ex., în ediția din 1975 a Dicționarului explicativ al limbii române
[p. 812]).
4 Manush înseamnă „fiinţă gânditoare” în limba sanskrită, din man, „gândire”, şi usha, „fiinţă”.
60
declara „rrom” la notarul public pe proprie răspundere, prin „asumare”, iar ONG-urile „rrome”
pot elibera un act doveditor de „rrom” oricărui „ţigan” care nu ştie limba romaní. Considerăm că
această practică întrucâtva scuzabilă prin necunoaşterea istoriei României şi Indiei trebuie să ia
sfârşit, luându-se în considerare și faptul că există ţigani care refuză identitatea romă pentru că nu
cunosc limba romilor, aşa cum am menţionat anterior.
Vom începe prin a prezenta părerile celor care au creat sistemul european de asumare a
identității rome. Aceștia sunt Marcel Courthiade, Nicolae Gheorghe și Delia Grigore.
Să vedem cine sunt ţiganii, după părerea obiectivă a lui Marcel Courthiade. Spun „părere
obiectivă”, pentru că el este unul dintre principalii artizani care au creat acest sistem
pan-european de substituire a identităţii şi limbii romilor. M. Courthiade însuşi recunoaşte că
ţiganii nu sunt romi, pentru că nu cunosc limba romaní, într-o carte editată sub aureola
Guvernului României: „În cele din urmă, este foarte uşor de obţinut de la aceste grupuri
percepute ca «ţigani», dar care în esenţă nu sunt rromi (deşi rebotezaţi „rromi” pentru o
circumstanţă politică corectă), declaraţiile ce vizează neglijenţa lor referitoare la limba rromani,
care de fapt niciodată nu a fost a lor…” (Courthiade, 2012: 239). Fragmentul nu are nevoie de
nici un comentariu. De notat că lingvistul Marcel Courthiade, profesor la Sorbona, este autorul
doctrinei lingvistico-istorice predate la catedra de rromani de la Universitatea București.
Nicolae Gheorghe, cel mai important părinte spiritual și fondator al mișcării mondiale
rome, credea şi el că romii şi ţiganii sunt două „popoare” diferite5
. Ce l-a îndemnat pe generatorul
mişcării mondiale să afirme acest lucru? A simţit el, sau a descoperit ceva ce a scăpat fiilor lui
spirituali, asumaţi toţi rromi în mod eronat (eroare care îi aparţine)? Sau se baza pe încetăţenita
idee a ţiganilor ne-romi „eu nu sunt ţigan că nu ştiu ţigăneşte”6
? Vom vedea că N. Gheorghe
credea, la rândul său, că nu este rom pentru că nu ştie de acasă limba romaní. Iată cuvintele sale,
aşa cum au fost redate de Vasile Ionescu (2017: 439): „Din punctul acesta de vedere, am zis, tot
atunci, eu nu pot să reprezint minoritatea națională a romilor atâta vreme cât nu trăiesc cultura
romilor. Nu vorbesc limba romani ca limbă maternă și nu trăiesc după legile romilor. Mă refer la
legea de clan, în sensul dat de antropologii culturali, de familie lărgită, de formă socială, bazată
pe rudenie.”

5
„Să fie mahalaua sau șatra un model comunitar, fie el și primitiv, specific rromilor, fixat între viața fără stat, cum
exemplifica Lapierre, și societate contra statului, cum propune Clastres, menit să elimine agresivitatea și dominația
celuilalt, ca societate orizontală, și atunci rromii… și țiganii… ar fi două popoare distincte, – cum spune oarecum
serios, Nicolae Gheorghe?” (Ionescu, 2017: 376).
6 Cu înțelesul de „nu sunt rom pentru că nu știu romaní”.
61
Mihai Neacşu recunoaşte că „De fapt, nu putem vorbi despre o mişcare, din moment ce în
17 ani de zile nici măcar rromii din mişcare nu ştiu să explice «de ce rrom şi nu ţigan»” (Neacșu,
2007a: 63).
De fapt, în România, există sute de mii de țigani, care spun limpede că ei romi nu sunt, ci
țigani, și motivează că nu au fost romi, pentru că nimeni din strămoșii lor nu a vorbit limba
romaní. În același timp, catedra de rromani a Universității București își susține punctul de vedere
pentru folosirea numelui de rrom în loc de țigan prin următoarele argumente, semnate de Delia
Grigore și Gheorghe Sarău:
„Prezentăm argumentele invocate de cadrele didactice de la Secția de Limba și literatura rromani din
cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea București, ca reacție la inițiativa unui
parlamentar român de a se impune în actele oficiale ale statului termenul de țigan. Considerăm că
argumentarea necesității utilizării termenului RROM se constituie într-un reper atât de ordin științific, cât
și identitar, de stimulare a stimei entice de sine: «Există numeroase argumente de ordin științific, istoric și
lingvistic, pentru susținerea denominației de ‘rrom’, ca fiind cea corectă. Folosirea termenului exogen
‘țigan’, în defavoarea etnonimului legitim ‘rrom’, încă de la apariția rromilor pe teritoriul Principatelor
Române, nu justifică folosirea sa și nu poate fi validat ca argument istoric, știut fiind faptul că exonimul
‘țigan’ desemna obiecte de drept, iar nu subiecte de drept, având în vedere statutul de sclavie, în care s-au
aflat rromii vreme de mai mult de jumătate de mileniu. Argumentele de natură lingvistică, etimologică,
alături de cele generate de antropologia comunicării, sunt relevante în favoarea etnonimului ‘rom’, termen
moștenit din vechea limbă vorbită în India – Prakrit, ele având valoare de axiomă și, ca urmare,
considerăm că ar fi inutil și neelegant să le aducem în discuție cu persoane negativiste, răuvoitoare,
discreționare sau insuficient informate sau instruite. După cum se știe, cuvântul ‘țigan’ nu există în limba
rromani și nu a reprezentat niciodată autoidentificare în limba rromani a etniei rromilor, fiind un cuvânt
profund peiorativ folosit de alteritate/neromi pentru a insulta rromii, cu toate că, din păcate, termenul
greșit și neștiințific de ‘țigan’ este asumat de către unii rromi, ca formă de ‘captatio benevolentiae’, pentru
a mulțumi interlocutorul nerom. Încă de la începuturile mișcării rromilor, asociațiile rrome au cerut în mod
constant ca denumirea de ‘rrom’ să ia locul celei de ‘țigan’, considerată o insultă. Cu prilejul Marii Uniri a
Transilvaniei cu Regatul României, rromi din Transilvania au înțeles momentul istoric deosebit pe care-l
trăiau și au vrut să ia parte la acesta. În Memoriul Adunării Naționale a Țiganilor din Transilvania,
desfășurate la Ibașfălău/Dumbrăveni, județul Sibiu, pe 27 Aprilie 1919, la art. II, punctul 2, se solicitau
următoarele: ‘Ca și fii și cetățeni ai Marii națiuni române, nevoind și neputând fi considerați ca popor
străin în țară străină, după cum am fost considerați de veacuri, ne rugăm ca de aici înainte, în toate actele
oficiale românești, să nu se mai folosească pentru noi și următorii noștri numirea (porecla) ca batjocură
țigan, ci aceasta, dacă nu se șterge cu totul chiar din uzul oficial, să se circumscribe cu o altă denumire
care se va afla corespunzătoare’» (prof. univ. dr. Gheorghe Sarău, lect. univ. dr. Delia Grigore, București,
12 decembrie 2010)” (Sandu, 2014: 27, n. 23).
62
Observăm că țiganii de la Ibașfălău nu au menționat că ei doresc să fie numiți romi, căci
nu știau acest termen, ci doar vroiau să se schimbe numele de țigani, în oricare altă denumire. Ca
atare, nu-i putem considera romi pe țiganii care au semnat Memoriul Adunării Naționale a
Țiganilor din Transilvania, căci vedem că ei singuri se denumeau țigani.
De vreme ce cadrele didactice ale catedrei de rromani preferă să nu discute „cu persoane
negativiste, răuvoitoare, discreționare sau insuficient informate sau instruite” „argumentele de
natură lingvistică, etimologică, alături de cele generate de antropologia comunicării, (…)
relevante în favoarea etnonimului «rom», termen moștenit din vechea limbă vorbită în India –
Prakrit, ele având valoare de axiomă”, vom aduce noi în spațiul public dovezile lingvistice din
limbile Prakrit, care explică etimologia numelui de rom.
Însă înainte de a prezenta dovezile indiene găsite de noi, se cuvine să prezentăm cititorilor
părerea „avizată” a lui Petre Matei despre etimologia termenului „rom”. P. Matei scria în volumul
Rom sau țigan. Dilemele unui etnonim în spaţiul românesc – coordonat de István Horváth și
Lucian Năstasă, volum care se dorea un răspuns avizat dat societății românești neinițiate în
tainele istoriei romilor din partea unor specialiști în lingvistică, istorie și sociologie rromă – că
„Sufletului rom şi rădăcinilor neamului românesc le-am opune prozaica esenţă de rom de la ‘Dr.
Oetker’: propilenglicol, apă, colorant, caramel, aromă rom. Credem că există similitudini între
etnonim şi produsul alimentar. Şi unul şi altul sunt convenţii, mai mult arome decât esenţe”
(Matei, 2012: 71). Perspectiva rezolvă problema evitând-o pur și simplu.
De mai mult de trei ani, i-am informat pe activiștii auto-asumați rromi că etnonimul rrom
conotează hoț, infractor în India. Am fost privit de atunci ca un dușman al ONG-iștilor rromi.
Înainte de mine însă, și lingvistul Yaron Matras scria, în anul 1999, că numele romilor sinte
înseamnă hoț (Matras, 1999: 112), negând originea indiană a acestuia, deși este cunoscută
etimologia autonimului sinte, din Sind, care este numele vechi al Pakistanului, de la râul Sind. În
vechime chiar, grecii îi denumeau sindoi pe indieni. Timp de douăzeci de ani nimeni nu l-a
contrazis sau exclus din studiile rome pe celebrul lingvist. În articolul său7
, Y. Matras explică
etimologia numelui populației de romi sinte, din Germania, ca originând în cuvântul vechi
german sende „hoț”. Analiza etimologiei propuse de el pentru etnonimul sinte nu face subiectul
articolului nostru, ci o sursă bibliografică atașată de Y. Matras într-o altă carte a sa, numită
Romani: A Linguistic Introduction. Astfel, bibliografia lui Y. Matras8
aduce sub privirile
cititorilor un articol scris de Captain Newbold, care a călătorit în Egipt, și a întâlnit populația

7
Johann Rüdiger and the study of Romani in 18th century Germany.
8 Neanalizată în amănunt de dumnealui, deși ar fi trebuit în legătură cu traducerea etnonimului sinte, tradus prin
„hoț”.
63
ghagar, vorbitoare de limbă indiană. Aceștia i-au comunicat căpitanului Newbold că, în limba
lor, cuvintele dumani și kalo înseamnă „hoț”. Or, dumani este unul din multele nume de sub-caste
ale castei indiene dom, nume de care majoritatea țiganologilor, incluzându-l pe Y. Matras, leagă
originea etnonimului „rom”. Astfel, în opinia catedrei de rromani a Universității București, și a
țiganologilor ca Ian Hancock și Yaron Matras, conform unei teorii propuse de cercetători
țiganologi, ramura de țigani „rrom” reprezintă un val de migrație a unei populații indiene
necunoscute, presupuse de castă domba (Hancock, 1995: 29) care a părăsit India între secolele al
II-lea și al X-lea. Domba în India înseamnă „artist”, „muzician”, dar și „hoț”, după traducerea
dată chiar de domii indieni. Și romii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, vorbitorii
dialectului arli, spun unui artist „dombo” („Macedonian Arli Romani”). Pe parcursul migrației,
acei indieni domba ar fi avut etnogeneze diferite, astfel încât, de-a lungul secolelor, populația
originară s-ar fi despărțit în trei ramuri: dom (arabică), rom (bizantină) și lom (armeană). Catedra
de rromani, adoptând o teorie emisă de Alexander Paspati în secolul trecut, susține că romii ar fi
locuit sute de ani în Bizanț, unde și-ar fi schimbat limba. Teoria aceasta se numește
„dom–rom–lom”, și nu este fondată din punct de vedere al tradiției rome, însă, țiganologii au
legat-o de o legendă transmisă de un rom din Bulgaria, Ali Ceaușev, care spunea că romii au
părăsit India după un război nimicitor. Unii s-au stabilit în Armenia, alții în Grecia, și alții în
Arabia. Legenda însă nu ne spune nimic în legătură cu etnonimele propuse de teoria
„dom–rom–lom”, ci doar că romii au emigrat în trei zone geografice diferite. Teoria a fost apoi
abandonată parțial, când s-a stabilit de către țiganologi că cele trei limbi nu au, aparent, nimic în
comun. Spun „abandonată parțial”, căci din ea a supraviețuit doar numele castei indiene domba,
de care, cumva, este legat numele de rom.
Rom conotează „hoţ” în India
Pentru că Nicolae Gheorghe susţinea re-romizarea ţiganilor, căci acesta era întregul
„proiect emancipator”, se cuvine să explicăm că numele de rom provine din numele dom, al
castei indiene cu acelaşi nume. Domii din India pronunţă şi rom etnonimul dom (de fapt
castonim, căci ei sunt o castă a religiei hinduse). Dovada o putem avea și în videoclipul
„Untouchability & Casteism. (Castes) Still Exists Even Today in India” (part I), postat pe site-ul
YouTube, despre casteismul încă existent în India și abolit doar formal. Videoclipul a fost postat
de Cephei Sagittarii în anul 2013. Este un material cu nuanță antropologică, pentru că surprinde
rasismul contra castei dalit/chandal/dom în toate colțurile Indiei. La minutul 12:20, domii din
Jhaja, statul Bihar, sunt întrebați în limba hindi „Ce castă sunteți voi?”, iar unii răspund „dom”,
64
dar alții „rom”! Istoria acestui castonim, dom, a fost ocultată de artizanul mişcării mondiale a
romilor, brahmanul Veerendra Raj Rishi, în anul 1995, în „Apelul” său (apud „L’origine de mot
Rom”): „Vă rog, nu repetaţi şi nu-i asociați (pe romi, n.ns. M.N.C.) cu domii, o castă inferioară
indiană. Vă rog nu le deformaţi numele ca să fie pronunţat ca rrom şi deci nu le falsificaţi istoria.
Este datoria romani media ca să folosească forma rom ca numele lor care li se cuvine şi nu rrom,
cum eronat au recomandat aşa-numiţii neo-lingvişti.” V. R. Rishi a scris acest “Appeal” în anul
1995, în revista Roma, nr. 42–43 (January–July), p. v. Este important de precizat că revista Roma
a fost editată începând cu anul 1971, după primul congres al rromilor din Londra care a avut loc
în același an, la care V. Rishi a luat parte, şi pe care l-a finanţat. Și Y. Matras citează (2005: 71)
apelul lui V. Rishi, parțial: „Vă rog, nu repetaţi şi nu-i asociați (pe romi, n.ns. M.N.C.) cu domii,
o castă inferioară indiană.”
De numele lui W. Rishi se leagă și înființarea primului centru cultural Romano Kher
(„Casa Țiganilor”9
) din orașul Chandigarh, India. W. Rishi a adunat în acest prim Romano Kher
toate materialele scrise vreodată despre romi. Echivalentul acestui stabiliment în România este
Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, organism al Guvernului României.
Directorul acestui Centru este Mihai Neacșu, rrom asumat. Deși pentru W. Rishi rrom nu trebuie
asociat cu dom, M. Neacșu este adeptul „celei mai bine documentate ipoteze” conform căreia
etnonimul rrom „provine din cuvântul prakrit «dom» (cu d cerebralizat), care însemna «om»”.
Etnonimul rrom nu poate avea vreo legătură cu „țigan”, desemnând o „stare socială, aceea de
rob”, termen care ar proveni din grecescul „athinganos/athinganoy”, cu semnificațiile de „impur”,
sau „eretic” (Neacșu, 2007b: 9). Cu toate acestea, M. Neacșu se apropie doar parțial de cele pe
care le susținem aici. Deși activist rrom de peste douăzeci de ani, este sigur că nu este familiar cu
limba romilor; familiaritatea i-ar fi permis să observe faptul că pentru romi „omul” nu este rom,
ci manush. La fel de important, nu este familiar nici cu faptul că „athinganoy” însemna, din
contră, „pur” pentru membrii acestei religii, iar nu „impur”. În acest caz, nici un activist rrom
asumat nu mai poate cere schimbarea termenului „țigan” în „rrom” pe motivul etimologiei
peiorative, de vreme ce etimologia termenului „țigan” arată în direcția opusă, către „pur”.
Revenind la Weerendra Rishi, puține persoane din lumea rromilor ONG-iști știu că acest
brahman este cel care a finanțat cu banii Guvernului Indiei toate congresele ONG-ului I.R.U.
(International Romani Union) fost Comitee International Tsigane, înființat de etnicul român Ionel

9 Ori de câte ori traducem termenul „rom” și derivatele acestuia prin „țigan” nu contrazicem teoria expusă, ci urmăm
tendințele populare de traducere, familiare cititorului.
65
Rotaru, care s-a auto-încoronat în Franța ca rege al țiganilor ursari10. I.R.U. a impus limba
rromani comună și termenul rrom în România, prin rezoluția de la primul meeting al Comitee
International Tsigane, Londra, 1971. De ce era îngrijorat W. Rishi că se scrie rom cu doi „r”?
Pentru că astfel scris ar fi dus la pronunțarea unui „r” palatalizat, foarte aproape de pronunția
„d”-ului cerebral din numele castei inferioare dom, castă care este subiectul dizgrației religiei
hinduse de peste 2500 de ani.
Pentru a dezlega sensul cuvântului rom, vom apela la tradiţia indiană. Domii din India
spuneau că acest cuvânt înseamnă „hoț” în dialectul lor. Acest lucru a fost înregistrat de un
anume Mohammad Abdul Ghafur (1879). Din păcate, nu avem cartea, dar ne bizum pe
comentariul acesteia, făcut de Gottlieb Wilhelm Leitner în cartea domniei-sale11. Iată ce scrie, la
pagina XIX, reproducând fidel ce a scris M. A. Ghafur că a aflat de la domii indieni, cu
traducerea dată, desigur, tot de domi: „Dum – hoţ, unul de-al nostru. Dum asria karake das
he – un hoţ a venit, el spune că a fost pradă.” La pagina XVIII, la sub-capitolul “Terms used by
the Domne class”, găsim că numele de dum înseamnă: thief, robber, one of ourselves. Acelaşi
sens este dat de Categoria Măturătorilor (Chura) şi cuvântului kala, la pagina XXIII. Acum,
numele de kale este numele romilor din Spania. Plural acestui autonim este tot kale şi în limba
hindi, şi înseamnă „negri”. În limba dravidiană gonda, kale înseamnă tot „hoţ”.
În articolul The Gypsies of Egypt, scris de Capt. Newbold, articol cunoscut de lingvistul
Y. Matras, găsim că nomazii ghagar, trăitori în Egipt, spuneau că au neamuri în Hongarieh
(Ungaria) care vorbesc o limbă cu un grad de puritate mai mare decât al limbii pe care ei o
vorbeau în Egipt. În articol citim că şi ghagarii din Egipt numeau un hoţ dumani sau kalo, ca şi
confraţii lor indieni. În limba hindi, acest nume, dom, înseamnă prostituată, conform unui
proverb: „Lena, dena kam dom, dharyon ka hai. Prov. Saying: To take a gift is for bawds and
pimps!” (Fallon, 1883: 1060). La pagina 679, dicționarul lui Fallon ne spune că „în estul Indiei,
domii sunt în general hoţi. Dom-pana: artele practicate de domi. În vestul Indiei, domul este
muzician, iar nevasta sa (domni, n.ns., M.N.C.) este actriţă sau cântăreaţă”. Deci, numele de dom
este o batjocură grea în India. Puţini cercetători ştiu că domii au cerut în 1929 guvernului Indiei
Britanice ca numele să le fie schimbat în shilpkar, „artisan”. Motivul lor era acela că numele de
dom este asociat cu meseriile de măturător şi gunoier: „astăzi lor nu le place se fie numiţi dom
sau dum, de aceea termenul peiorativ nu mai este folosit” („Shilpkar”). Citim și la Ian Duncan
(2005: 11) că „în 1927, guvernul din Uttar Pradesh, după un lobby îndelungat, a ordonat ca

10 Știm că Ionel Rotaru a fost român, și nu țigan, din mărturia personală a doamnei Nouka Maximoff, fiica lui Mateo
Maximoff, care a participat la primul congres al rromilor, din Londra, 1971.
11 A detailed Analysis of Abdul Ghafur’s Dictionary of the Terms Used By Criminal Tribes in the Panjab.
66
termenul de «Hill Dom» să fie scos din toate documentele publice, și să fie înlocuit cu termenul
Shilpkar; aceasta a fost nomenclatura adoptată pentru recensământul din 1931”.
Domii indieni numesc domni o femeie de castă dom, în același fel în care romii denumesc
o etnică romă, romni (cu accent pe ultima silabă). Limbile indiene se servesc de sufixul –ni
pentru a forma substantive feminine: brahman, „preot” / brahmani, „soția preotului”; kshatrya,
„membru al castei militare” / kshatrani, „soția unui kshatrya” etc. În India, un hoț este numit
chor, iar femeia sa, chorni; șarpele este sap, iar șerpoaica este sapni, substantive formate identic
ca în limba romilor europeni. Hindușii folosesc sufixul –ya pentru a desemna pluralul
substantivelor feminine. Un hindus când se referă la femeile dome, folosește domniya sau
romniya. La fel, romii din Europa, spun romniya femeilor rome.
Gheorghe Sarău, în cartea sa, Rromii, India și limba rromani, pag. 24, scrie că:
„Cercetătorii care și-au propus să abordeze problematica rromă dincolo de incertitudini, presupuneri și
speculații și s-au sprijinit în demersurile lor pe dovezi palpabile și pe argumente științifice indubitabile au
ajuns, în cele din urmă, la concluzia că, de fapt, în legatură cu rromii persistă câteva necunoscute majore
(…) ce privesc: apartenența la caste și tipul de îndeletniciri exercitate (deși, îndeobște, se afirmă –
recurgându-se la argumente de ordin logic – că strămoșii rromilor proveneau din casta cea mai de jos a
societății indiene); arealul din care aceștia proveneau, limbile de contact din respectivul areal și
raporturile dintre idiomul vorbit de ei și alte idiomuri din faza medie de dezvoltare a limbilor indiene;
apartenența la una sau alta din grupările entice indiene; cauzele care au generat plecarea acestora din
India; momentul în care strămoșii rromilor, protorromii, au părăsit «Marea Indie» (Mahābhārata);…”
Casta cea mai de jos a societății indiene este casta dom. După cum am văzut, etnonimul
rom este unul indian, care originează în numele castei dom/rom din India. Numele de „rom” este
indisolubil legat de numele limbii romaní, limbă care este baza identificării entice a romilor. De
aceea se cuvine să prezentăm cititorilor opiniile catedrei de rromani despre istoria acestei limbi,
dar și alte opinii, ale noastre, și ale unui neobservat dar important țiganolog englez, Charles
Leland. Întâi, prezentăm opinia catedrei de rromani:
„Mai există rromi în India de azi? Categoric, nu! Odată cu exodul «proto-romilor» din India, la începutul
mil. al II-lea d.H., nu se mai poate vorbi de existența în continuare a unui idiom care să fi păstrat intacte
trăsăturile limbii vechi vorbite la vremea aceea de partea de populație indiană rămasă în matca indiană și
nici de «proto-romi» – populația indiană ruptă de contextul lingvistic și geografic indian. Oricât ar fi de
tentați călătorii de azi în India să constate «izbitoare» asemănări dintre anumite grupuri indiene și rromii
cunoscuți de ei în afara Indiei ori o așa-zisă incredibilă «identitate» lexicală, lucrurile sunt clare: purtătorii
unei aceleiași limbi care pleacă dintr-un spațiu geografic și lingvistic își îmbogățesc/alterează limba, iar
67
ceilalți vorbitori ai aceleiași limbi – rămași în spațiul geo-lingvistic de baștină – își vor îmbogăți/altera
limba prin contactele cu vorbitorii altor limbi și în urma unor evoluții lingvistice firești” (Sarău și Radu,
2011: 72).
Situația este de fapt inversă; romii vorbind limba romaní au trăit în India până în secolul
trecut. Astfel, Charles Leland, în cartea sa, The Gypsies (1882), între paginile 336–338, ne
relatează întâlnirea sa în Anglia cu un indian musulman, John Nano, care susținea că în tinerețea
sa a umblat mult timp cu romii indieni. Conform acestui indian musulman, limba romilor din
Anglia era aceeași cu limba romilor din India, cu care el hoinărise. Limba avea cuvinte greu de
înțeles, unul fiind cuvântul manro, „pâine”. Indienii îi denumeau pe romi trablus, „sirieni”, dar
John Nano afirma că romii erau indieni pur-sânge, și nu sirieni. În plus, „Acești gypsies s-au
denumit pe ei și limba lor rom. Rom în India însemna un adevărat gypsy. Și rom era jargonul
general al străzii.” J. Nano a dat și exemple de limbă indiană romaní, cuvântul manro, „pâine”, pe
care romii indieni îl foloseau ca și romii europeni, menționând că manro nu este cuvânt hindus, ci
rom. Indianul întocmise chiar un dicționar al limbii romaní din India, dar soția englezoaică, din
invidie că nu înțelegea ce scrie, arsese manuscrisul. Charles Leland l-a chemat pe profesorul
Palmer de la Cambridge pentru a-l verifica pe John Nano, iar indianul chiar a vorbit în hindi cu
respectivul profesor, și în romaní cu Leland!
Noi, după un studiu de peste douăzeci de ani, comparând limbile Indiei (peste trei sute),
nominalizate de G. Sarău în volumul Rromii, India, și limba rromani, între paginile 236–250, sub
titlul de „Indice de idiomuri indo-ariene moderne”, am ajuns la concluzia că limba romaní, sub
multiplele ei forme dialectale, s-a vorbit în India. Dialectele rome, foarte diferite gramatical și
lexical, sunt vorbite astăzi în Europa, așa cum s-au vorbit și în India. Diferențele fonologice și
gramaticale dintre dialectele rome au luat naștere sub influențele diverselor limbi indiene de
contact, nominalizate de G. Sarău în volumul menționat. Domii din India au vorbit limba romilor
din Europa, limbă pe care romii au păstrat-o intactă, dar domii indieni au amestecat-o cu alte
idiomuri hinduse. Dovezile le voi publica în curând.
Dacă societatea românească este indusă în eroare de numele de ţigan prezent peste tot în
Europa în legătură cu romii, şi lingvistul G.W. Leitner a persistat în aceeaşi eroare până când a
descoperit că romii nu îşi spun ţigan în limba lor, ci rom. Astfel, lingvistul a căzut şi el pradă
confuziei „cingene înseamnă cingar”, confundând exonimul castei changar cu exonimul
european, turcesc, cingene, dar a înţeles imediat diferenţele, căci a analizat limbile changarilor şi
ale romilor. Limba castei changar din India nu corespunde gramatical cu limba romilor, acesta
este un fapt documentat de G.W. Leitner în A sketch of the changars and their dialect (1880). Și
Leitner a fost preocupat de originea romilor, și așa cum și el recunoaște, la pagina 2, a greșit
68
identificându-i pe romi cu changarii. Leitner specifică la pagina XII că limba romilor se numeste
romani. Despre numele changar, Leitner afirmă că este un exonim, iar changarii se
auto-denumesc chubne. Autorul crede că changar înseamnă „sită”, pentru că cernutul tărâțelor
era ocupația lor. La pagina 3, se scrie că numele de changar este dat de outsideri multor rase
migratoare.
În realitate, noi am găsit că changar este una din formele de pronunție vulgare, indiene, a
termenului sanskrit chandal, care reprezintă ultima castă indiană, casta dom. Avem temeiuri
serioase în lingvistica istorică și onomastică romă să afirmăm că romii, atunci când au apărut în
Europa, au folosit pe lângă termenul indian dom/rom și termenul cingar. Probabil că din cauza
asemănării termenilor ațigan și cingar, s-a ajuns la termenul de țigan în imaginarul colectiv
european, căci și țiganii erau descriși ca negrii și locuind în corturi, ca romii (cingarii).
De altfel, în volumul Rom sau țigan… înainte menționat, este citată incomplet mărturia
diplomatului italian Giovan-Andrea Gromo. Florin Manole, autorul articolului „Țigan-rom.
Perspective istorice comparative”, amintea că diplomatul italian scria în 1564 despre cingarii din
Transilvania că „cingarii se trag din India”, dar Florin Manole evită să citeze complet mărturia
omului politic, care a locuit unsprezece luni în Transilvania, și a mărturisit că cingarii erau
luptători înrolați ca dorobanți. În „Descrierea mai amplă a Transilvaniei”, scrie despre
„naţiunea ţiganilor, care se găsesc în număr mare și sunt răspândiţi în diferite cete prin toată ţara, ducând
acelaşi fel de viaţă ca şi în Italia, adică trăind din mici traficuri şi din furt. Cu toate acestea ei sunt folosiţi
în infanterie ca drabanţi, căci aşa se numesc soldaţii pedeştrii. Ei sunt cu toţii oameni de rând (villani, în
original, n.ns., M.N.C.), nici unul nu este nobil. Ei mai sunt folosiţi de slujbaşii justiţiei pentru pedepsirea
criminalilor, în chip de gâzi – şi de asemenea de celelalte naţiuni pentru strângerea şi cultivarea bucatelor
la vremea cuvenită; şi capătă trei cincimi «din roadele strânse», când fac ei toate muncile câmpului,
stăpânul pământului dând totdeauna sămânţa. Ei se trag din India, şi mai trăiesc încă până în timpul de faţă
în religia ţării lor de baştină, «deşi» mărturisesc «pe faţă» religia creştină” (Gromo, 1970: 37–38) .

Singura eroare care s-a strecurat în traducerea românească este cea a cuvântului „ţigani”
în loc de „cingari”, aşa cum era în original. Că Gromo a scris „cingari”, şi nu „țigani”, aflăm
dintr-un articol scris de Adriano Papo (2017: 68). Andrea Gromo nu descrie limba cingarilor,
cum face cu celelalte naţii descrise în cartea sa, doar îi aseamănă cu cei din Italia. Și Zamfir
Arbure spunea că de pe timpul lui Petru Rareș a început robia țiganilor, deși țiganii sunt atestați
ca robi la 1385:
69
„(….) în Moldova, pe la începutul secolului XVI, Țiganii au fost înrobiți. Când și cum au devenit ei robi,
istoria țerilor românesci n’a păstrat amintiri sigure, ca de un lucru nedrept și rușinos. După letopisețul
Ureche rezultă că pe timpul domniei lui Ștefan-cel-Mare, Țiganii din Moldova n’au fost robi, și în anii
1457–1504 formau chiar garnisone prin cetățile țării. Dar de la Petru Rareș, pe la 1529, se pomenesc deja
Țigani robi” (Zamfir, 1898:114).
Asumarea identității rome
Vom continua cu prezentarea fenomenului asumării în spaţiul public a etnonimului
„rrom”. ONG-urile rrome au determinat instituţiile statului român să accepte ca legal conceptul
de asumare a etniei rome din partea oricărui cetăţean român, indiferent dacă acesta are origine
romă sau nu. Acest lucru contravine legilor internaţionale, şi legilor nescrise ale romilor, căci
romii cred că „kon na jeanel romani shib khăral, nai rom”, „cine nu ştie limba romaní de acasă
nu este rom”. Mai mult decât atât, Mateo Maximoff, participant și membru fondator al primului
Congres al rromilor din Londra, 1971, era convins că „cine nu mai vorbește limba romaní, nu mai
este rom” (apud Hancock, 2013: 139). O convingere similară privind ancorarea etnică o întâlnim
la diaspora românească din Ungaria: „Că sântem români ce însamnă? Însamnă aceea că vorbim
româneşte, ce şi zâc altă?” (apud Marin și Mărgărit, 2005: xvi). De unde rezultă că este specific
diasporelor – incluzând aici și pe romi – să își afirme identitatea prin limba moștenită în sânul
familiei și comunității.
O altă dovadă că identitatea romilor stă în limbă este reportajul “Roma speak the truth
only in Romani”, care tocmai acest lucru vrea să demostreze, că limba romaní este principalul
element de identificare etnică a romilor. Reportajul în cauză, realizat de Alte Arte, cu ajutorul lui
Ion Duminică, academician, român vlahău care se crede rom, din Republica Moldova, descrie
convingerea romilor din Republica Moldova care spun că dacă nu ştii limba romaní de acasă nu
eşti rom: „«Ştii romani?» Zic: «Înţeleg, dar nu vorbesc, hakiarau dar ni jeanau.» «Aaa!, tu eşti
vlahău, tu nu mai eşti ţigan!». Deci rom gajio, deci romii de aicea mă fac străin, moldovenii din
sat mă fac ţigan. Cine-s io, cu identitatea?, deci mergem după limbă, în viziunea lor tradiţională,
eu nu-s ţigan.”
Înainte de a prezenta reglementările internaţionale care protejează drepturile etniilor, este
imperios necesar să prezentăm lucrurile pe care le cred cu tărie chiar arhitecţii sistemului
„asumării etniei rrome”. Prezentăm părerile unora dintre cei mai importanți, adică Nicolae
70
Gheorghe (vezi nota de subsol12) şi Marcel Courthiade. Cel din urmă susține despre țigani
următoarele:
„Aceştia, conform clişeului, numărând aproape două treimi din populaţie şi suportând neîncetat dispreţul
popoarelor din Europa, sunt în modul ăsta amalgamaţi cu partea săracă a altor popoare, de preferinţă
nedefinite până la urmă (deoarece mult timp nu au fost consideraţi «demni» de recunoştinţă – cum ar fi
Balcano-Egipţienii sau Aşcalii, Moeso-Românii, Rudarii sau Băieşii/Beás, uneori şi alte grupuri de origine
germană, ca ienişi sau celtică, ca tincherşi) pentru ca în final să se eticheteze din nou magmatul obţinut aşa
cu numele de «ţigan», tradus mai târziu ca «rrom» în limbajul politic corect, acesta constituind produsul
final. Se ştie că noţiunea de «ţigan» este drept rezultatul unei neînţelegeri a ţăranilor din Europa de sud-est
(confuzia cu adevăraţii «ţigani», o sectă manicheenă din împeriul bizantin), fiind transmis din generaţie în
generaţie sub formă de insultă” (Courthiade, 2012: 238).
Iată-ne introduşi chiar în istoria athinganoilor! De fapt, în mod oficial, istoria „rromilor”
este legată, în viziunea ONG-urilor, tocmai de prezenţa acestui cuvânt, aţigan, în primul
document care atestă sclavia aţiganilor în țările române.
În documentul medieval nu scrie însă „rom”, ci „aţigan”, aşa cum vedem în imaginea de
mai jos, preluată din cartea lui Al. Doru Şerban 13. Colega noastră, Natalia Winter, a reliefat locul
exact al cuvântului „aţigan” în copia documentului original. La pagina 43, Al. D. Şerban dă şi
traducerea vechiului document, cu specificarea că este realizată de Arhivele Statului, Mănăstirea
Tismana, Secţiunea istorică. Din start, apare o contradicţie în dogma identificării ONG-istice,
căci ONG-iştii „rromi” îşi argumentează poziţia prin sintagma „în limba romaní nu există
cuvântul ţigan, romii spun «me sim rom» («eu sunt rom»), nu «me sim ţigan»”. La prima vedere,
argumentul lor pare de nezdruncinat. Dar, privind în profunzimea istorică a documentului de la
Mănăstirea Tismana, nimic nu îi îndreptăţeşte să susţină că acei primi aţigani pomeniţi în
document au fost strămoşii romilor. În acest caz, conform logicii lor (cuvântul ţigan nu există în
limba romilor), nu romii au fost ţiganii de la Tismana, căci numele de rom nu apare în document,

12
„Nicolae Gheorghe: Şi? Cine au reuşit: romii sau ţiganii? Iuliu Rostaș: Cred că de fapt ne prezentăm ca romi, nu te
poţi prezenta ca ţigani. Pentru că proiectul emancipator e acela de rom, proiectul emancipator nu e cel de ţigan. N.G.:
Proiectul emancipator al cui? Cine e actorul politic care prezintă proiectul? I.R.: Activiştii romi. N. G.: Care sunt
ţigani. Majoritatea provenim dintre ţigani, nu dintre romii «din neamuri», tradiţionalii. I.R.: Se definesc romi, se
re-brand-uiesc ca romi. N.G.: Asta vreau să spun, dar nu sunt neapărat recunoscuţi ca romi «legitimi»” („Identitatea
romani între victimizare şi emancipare…”, 2012: 334).
13 Rromii (ţiganii) din Gorj: consideraţii istorice şi etnografice, pp. 40–41.
71
ci numele de aţigan. Iar cuvântul „aţigan” NU există în limba romilor. Şi în legătură cu acest
cuvânt, ONG-iştii „rromi” au inventat o veritabilă teorie a conspiraţiei: „grecii i-au denumit
athinganoi – de neatins, pe romi pentru că erau consideraţi spurcaţi”. Acest argument nu este
fundamentat ştiinţific („athinganoi vine din limba greacă”), pentru că grecii nu cunosc cuvântul
„athinganoi”, ei denumindu-i „gifta” pe romi.
72
M. Courthiade chiar scrie că athinganoii nu au fost romii14. G. Sarău, deşi nu este sigur
dacă membrii sectei greceşti athinganoi erau sau nu indieni, recomandă cu tărie re-romizarea
ţiganilor rudari şi a celorlalte grupuri de ţigani, cu toate că este la curent cu faptul că cercetători
colegi cu dumnealui au avansat ideea că, totuşi, este posibil ca acest cuvânt, athingan, să se fi
folosit şi pentru alte grupuri:
„Problema importantă care se ridică este dacă, realmente, respectivii membri ai sectei erau sau nu la
origine indieni. Aproape toți cercetătorii au fost de acord că άσίγγανοι provine din limba greacă medievală
(bizantină) din cuvântul άθίγγανοζ, «de neatins», «intangibil» (…) La această părere se ridică şi observaţia
lui Jean Pierre Liégeois (…) că în multitudinea și continua mișcare a populațiilor Imperiului Bizantin de la
sfârșitul mil. I/ începutul mil. al II-lea d.H. nu putem şti cu certitudine dacă denumirea grecească nu era
folosită şi pentru alte grupuri. Dacă admitem cu rezervă ca strămoșii rromilor erau prezenți în Bizanț în
sec. X–XI d.H. conform mențiunilor din manuscrisul de la Muntele Athos atunci, cu aceeași rezervă,
trebuie să fim de acord că nici în continuare nu există dovezi clare, cel puțin până la anul 1348, de când
datează documentul semnat în Serbia de Ștefan Dusan” (Sarău, 1998: 24–25).
Dacă nu se ştie sigur că aţiganii au fost strămoşii romilor, atunci de ce statul român
trebuie să plătească ONG-urilor, în bani mulţi, o perioadă de sclavie care nu a existat pentru
romi? Se poate vedea și G. Sarău, „Românii trebuie să plătească 600 de ani de ignoranţă în
problema romilor” (2001: 2–4). Deci, G. Sarău nu știe sigur dacă termenul de athinganoi se
referă la romi, dar leagă istoria romilor de anul 1385, asociind-o cu termenul de ațigan. Dacă nu
se știe sigur, atunci niciun rom nu poate să creadă în cei cinci sute de ani de sclavie în țările
române, de vreme ce „Problema importantă care se ridică este dacă, realmente, respectivii
membri ai sectei erau sau nu la origine indieni”. Eu susțin că și dacă erau indieni acei
athinganoi, asta nu demonstrează că erau romi. Esențial este faptul că nu se știe sigur dacă erau
indieni athinganoii; mai mult, G. Sarău bănuiește că ațiganii din mănăstirea Tismana erau acea
sectă grecească, pentru că „[S]e observă păstrarea prefixului negativ din greaca bizantină”, adică
„a”+țigan (Grigore și Sarău, 2006: 17). Nicolae Iorga însă, credea că termenul românesc „țigan”
originează în numele oii țigaie: „Numele crede (Gheorghe Potra, n.ns., M.N.C.) că s’a scos din

14
“Another naive error is the mistake between «untouchable», a British label of various socially low groups in India,
and the Greek term Αθίγγανος litt. «untouched» – used in Asia Minor but which means exactly the opposite: it was
initially the name of a mainly Armenian Manichean sect in N. W. Anatolia, and meant «pure, free of contact,
unstained, immune». In spite of its absurdity, the confusion of this concept with the Indian notion of «intangibility»
is still broadly conveyed, especially by charity publications, by using a mediaeval Greek label to justify deceitfully a
totally unrelated Indian situation” (Courthiade, 2016: 273).
73
«Cingari», pe cînd am arătat că a fost dat la noi în legătură cu părul lor, asemenea cu al oii
«țigaie» (…) Numele obișnuit ce-și dau Țiganii e numai «Rom»” (Iorga, 1939: 285). Aceste
rânduri erau scrise de Iorga despre lucrarea lui Gheorghe Potra, Istoricul țiganilor din România,
despre care încheie cu cuvintele „Și cartea trebuia și scrisă” (ibidem: 286).
M. Courthiade, scrie și el, la rândul său, că este o greșeală să confunzi termenul de
„țigan”, sau „athinganoi”, cu istoria romilor. El mai spune că „athinganoi” însemna „pur”, și nu
„spurcat”, așa cum a fost dezinformată opinia publică timp de decenii, chiar de către ONG-iștii
rromi. Brusc, confuzia athinganoi înseamnă rom sau ațigan devine o „eroare naivă” (Courthiade,
2016: 256). M. Courthiade susținea că athinganoii erau prezenți deja în Bizanț înaintea
venirii romilor. Cu alte cuvinte, athinganoii nu erau strămoșii romilor!
Dacă romii erau țigani, acest cuvânt ar fi produs derivate în limba romilor. Este cunoscut
că în dialectele rome, autonimele rom și romni mai înseamnă „soț”, „soție”, „căsătorit” (după
modelul indian: ramana „căsătorit”, în prakrită, domni, „nevasta unui dom”, brahmani, „nevasta
unui brahman”). Astfel, romii sinte au verbul romavau, „mă căsătoresc”, romedino, „căsătorit”,
romii gabor spun „san romniasa / san romesa?”, literal „ești cu soț/ie?”, dar tradus înseamnă „ești
căsătorit/ă?” Niciodată nu am auzit vreun rom tradițional să spună „mînrî țigan+ni”, în loc de
„mînrî romni”, „soția mea”, ținând seama de compoziția indiană a substantivului: rom+ni, ca
„dom”+ni, „soția unui dom”. Romii sinte nu spun „țiganivau man”, „mă căsătoresc”, sau
„țigani+dino”, „căsătorit”.
Cu sufixele sanskrito-prakrite –ano, –ane, –ani, –anya se formează multe adjective, din
mulțimea cărora menționăm doar câteva, necesare argumentării noastre: khăr rom+ano, „casă
țigănească”/ khăra rom+ane, „case țigănești”, angrusti rom+ani, „inel țigănesc”/ angrustya
rom+anya, „inele țigănești”. Aceste adjective nu conțin deloc formele alternative khăr
țigan+ano/ khăra țigan+ane, angrusti țigan+ani/ angrustya țigan+anya etc. Gramatica limbii
rome este foarte conservatoare, și, dacă romii conviețuiau cu țiganii și preluau cultura lor, acest
fapt istoric s-ar fi oglindit în limbă, producând derivate. Dar aceste derivate nu există, căci romii
nu sunt țiganii menționați în primele documente românești. Considerăm că mai sus amintitele
derivate sunt cunoscute catedrei de rromani, dar nu au fost prezentate publicului larg, căci dacă
erau, identificarea țigan înseamnă rom ar fi avut de suferit.
Implicații socio-politice ale asumării identității de rrom
Observam că țiganii din România doreau la începutul anilor 1900 schimbarea numelui de
„țigan” cu orice alt nume, lucru care a fost solicitat în aceeași epocă de domii din Kumaon,
74
aceștia cerând să fie numiți shilpkar, „artizani”. După anii 1990, ONG-giștii ne-romi, majoritatea
țigani, au crezut că sunt romi care și-au uitat limba, și au cerut ca numele de „țigan” să li se
schimbe în „rom”, fără să cunoască istoria și etimologia acestui nume. Eu găsesc că este o situație
oarecum hilară: romii indieni nu mai voiau să fie romi, dar țiganii români voiau, fără să știe ce
înseamnă numele de „rom”.
G. Sarău susţine de obicei că ţiganii au plecat între sec. al II-lea şi al X-lea din India. Dar
nu spune motivele plecării, deşi a fost informat despre acestea de către Lucian Cherata, căruia îi
face prefața la cartea Filosofie, istorie şi tradiţii indiene în cultura romilor. L. Cherata îl citează
în cartea sa pe Uhlig Helmut: „Angot citează o scriere grecească, Periplus (aprox. 20–40 d.H.), în
care este menţionată insula Dioscorides, sau Sokora (Socotora, situată la gura fluviului Aden),
unde trăiau multe rase, marinari din toate părţile Asiei şi Mediteranei, printre care şi indieni, care
nu mai vroiau să se întoarcă din cauza severităţii castelor” (Helmut15
, apud Cherata, 2010: 48).
Această „severitate a castelor” posibil să aibă legătură cu faptul că strămoșii romilor au
mâncat vaca cea sacră a Indiei, intrând astfel sub legile excluderii din sistemul castelor religiei
hinduse. Stă mărturie pentru această ipoteză o legendă care este vie până astăzi. Alunica
Lepădatu, o romă ciobotăreasă din Republica Moldova, Chişinău, spunea în 2012 că a auzit de la
bunicii ei legenda următoare: „Strămoşii romilor au furat o vacă, animal sfânt şi au mâncat-o ca
să nu moară de foame. Pentru acest sacrilegiu au fost expulzaţi din India” (apud Duminică,
2016). Eu însumi am contactat-o pe e-mail pe domnișoara Alunica Lepădatu, și mi-a confirmat
încă o dată legenda.
Întrebările care se ridică în urma asumării identității de rrom a țiganilor ne-romi, sunt:
– Este moral ca unui popor ne-rom să i se hotărască cu forța identitatea de rom, doar pentru că
unii lingviști neinformați despre istoria Indiei au dorit asta, din motiv că termenul de țigan are
conotație peiorativă? Pot acești țigani asumați romi să suporte încărcătura istorică indiană de
„hoț”, „criminal”, „prostituată”, care au furat și mâncat Vaca cea Sfântă a religiei hinduse?
– Am informat mișcarea rromă încă de acum trei ani că sub numele de țigan au fost cuprinse
peste zece etnii diferite, din zone geografice diferite, fără nici o legătură istorică, dar mișcarea
rromă a continuat să promoveze asumarea identității rrome a ne-romilor. Și G. Sarău scria că sub
numele de țigan puteau să fie și alte etnii, nu doar romii. Noi argumentăm în felul următor: dacă
un chinez este creștin ortodox, și un rus este și el creștin ortodox, poate fi rusul chinez, sau
chinezul rus, doar datorită religiei? Tot așa, athinganoi reprezentau o religie, nu un popor, și după

15 Drumul Mătăsii. Cultura universală antică între China şi Roma, București, Editura Saeculum I.O., 2008.
75
cum avem budiști în America, taoiști în Anglia, puteau fi multe etnii diferite de religie athinganoi.
În acest caz, putem vorbi de integritate și respect pentru istorie sau de oportunism?
– Ce stimă de sine pot avea țiganii știind că rom înseamnă „hoț”, după definiția dată de romii
indieni și de castele superioare hinduse?
– Ce stimă de sine pot avea romii reali, dacă li se conferă o identitate de robi țigani timp de cinci
sute de ani în țările române, fără dovezi istorice sigure?
– Cum pot romii reali și cei asumați să își construiască identitatea istorică pe baza istoriei de
sclavi de o mie de ani (luați în sclavie de Muhammad al Ghajni în anul 1050 d.Hr., din orașul
Kannauj), creată de catedra de rromani a Universității București? Ținând cont de faptul că
aceeași catedră nu este sigură de momentul exact și cauzele părăsirii de către romi a patriei lor
ancestrale, India, cum poate Ministerul Educației să organizeze concursuri naționale de istoria
romilor, cu elevi romi, știind că nu se știe nimic sigur despre acest subiect?
Ce este identitatea etnică de rom?
Conform legilor în vigoare, dacă o persoană doreşte să obţină cetăţenia română, trebuie să
dea examen de cunoaştere a limbii române. În acest caz, de ce nu ar fi valabilă și reciproca, adică
a examenului de limba romaní dialectal pentru oricare persoană care doreşte să beneficieze de
locuri speciale pentru romi în şcoli, politică sau administraţie. Acest lucru ar presupune o comisie
de examinare formată din cunoscători nativi ai dialectelor rome, precum şi mărturia comunităţilor
de origine. Guvernul României a preluat incomplet și preferențial („îndrumat” probabil de
ONG-urile „rrome”, experte) legislațiile din dreptul internațional referitoare la identitatea
persoanelor care fac parte din minorități, și anume, declarația pe propria răspundere, nedând
importanță elementelor culturale tradiționale:

„Obligația statelor este de a recunoaște și a proteja atât identitatea individuală a persoanei – decurgând din
exprimarea liberă a acesteia de a aparține minorității, desigur pe baza elementelor obiective cât și
identitatea grupului minoritar” (Diaconu, 2010: 179). „Raportul explicativ la convenția-cadru pentru
protecția minorităților naționale din 1995, specifica faptul că: «nu se poate admite că alegerea unei
persoane de a face parte dintr-o minoritate poate fi arbitrară (…)» căci «alegerea individuală subiectivă
este inseparabil legată de criterii obiective relevante pentru identitatea persoanei»” (ibidem: 168, subl.
ns. M.N.C.).
Autorul, Ion Diaconu, explică ce este identitatea:
76
„Identitatea este în cele mai multe cazuri, un fenomen complex, cuprinzând limba, religia și cultura
specifice, ele însele strâns legate între ele (…) în unele cazuri însă, persoane sau minorități, pot avea numai
o identitate lingvistică sau religioasă distinctă; identitatea culturală, de regulă, nu poate fi separată de cea
lingvistică sau de cea religioasă (…) identitatea persoanei – cultura, limba maternă, practicarea religiei – se
construiește în cadrul grupului minoritar, se păstrează și se dezvoltă în ambianța comunității. De altfel,
cultura, limba maternă, religia proprie sunt trăsături care se manifestă nu atât de persoane izolate, cât
mai ales în comunicarea și împreună cu alte persoane care împărtășesc aceeași limbă, religie, cultură
(…) Dreptul internațional, documentele menționate se referă însă la identitatea persoanelor care fac parte
din minorități și a minorităților ca atare deoarece protecția acestei identități face necesară acordarea unor
drepturi specifice și luarea măsurilor corespunzătoare” (ibidem: 179, subl. ns., M.N.C.).
Recomandarea 1201 a Consiliului Europei:
„Un grup de persoane constituie minoritate naţională dacă locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt cetăţenii
lui, menţin legături de durată, trainice şi permanente cu acel stat, manifestă caracteristici etnice, culturale,
religioase sau lingvistice distincte, sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât
restul populaţiei unui stat sau regiuni a unui stat, sunt motivate de preocuparea comună de păstrare a
identităţii, inclusiv cultura, tradiţiile, religia, limba maternă” (apud Călușer, 2008: 32–33).
În loc de încheiere, considerăm că practica eronată a asumării etniei rome de către orice
cetățean etichetat din exterior, sau auto-asumat, ca „țigan” , trebuie să înceteze, pentru că nu este
conformă cu istoria cuvântului „ațigan”. Am văzut că și lingvistul G.W. Leitner a căzut în cursa
identificării cingene turcești cu changarii indieni, dar a înțeles imediat că sunt diferențe sociale și
lingvistice majore între cingene turci și changarii indieni. Într-un mod asemănător ar trebui să
procedeze și cadrele didactice de la catedra de rromani, adică să spună deschis, tuturor, că nu este
clar dacă romii au fost țiganii sclavi în țările române, iar din această necunoaștere a istoriei
„țiganilor”, este nesigur ca un țigan modern să își asume etnia de rrom.

BIBLIOGRAFIE
Arbure, Zamfir C., 1898, Basarabia în sec XIX, Bucuresci: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
Căluşer, Monica, 2008, „Regimul drepturilor minorităţilor în Europa Centrală şi de Est”, în
Levente Salat (ed.), Politici de integrare a minorităţilor naţionale din România. Aspecte
legale şi instituţionale într-o perspectivă comparată, Cluj Napoca: Fundația CRDE, pp.
31–46.
77
Cherata, Lucian, 2010, Filosofie, istorie şi tradiţii indiene în cultura romilor, Craiova: Editura
Aius.
Coteanu, Ion, Luiza Seche și Mircea Seche, 1975, Dicționarul explicativ al limbii române,
București: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
Courthiade, Marcel, 2012, „Limba rromani – o limbă săracă şi goală”, în István Horváth și
Lucian Năstasă (eds.), Rom sau țigan. Dilemele unui etnonim în spaţiul românesc, Cluj:
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, pp. 233–251.
Courthiade, Marcel, 2016, “Knowledge based on sources and historical data versus knowledge
based on clichés and legends in the indian stage of Rromani history”, în Analele
Universităţii „Ovidius” din Constanța. Seria Filologie, XXVII (2), Constanța: Ovidius
University Press, Constanţa, pp. 237–282.
Diaconu, Ion, 2010, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, ediția a
II-a, București: Editura Fundaţiei România de Mâine.
Duminică, Ion, 2016, “10 Moldavian Legends concerning Roma Homelands”,
https://www.academia.edu/25772656/10_Moldavian_Legends_concerning_Roma_Homel
ands (accesat la 26 august 2019).
Duncan, Ian, 2005, Ambedkar, Ambedkarites and the Adivasi: The Dog that Didn’t Bark in the
Night, International Conference on Reinterpreting Adivasi Movements In South Asia,
University of Sussex, March.
Fallon, S.W. (assisted by Lalla Faqir Chand and others), 1883, A New English-Hindustany
Dictionary: With Illustrations from English Literature and Colloquial English, Tr. Into
Hindustani, Banaras: I.J. Lazarus and Co.
Ghafur, Mohammad Abdul, 1879, Complete Dictionary of the Terms Used by Criminal Tribes in
the Punjab Together with a Short History of Each Tribe and the Names and Places of
Residence of Individual Members, Lahore: Central Jail Press.
Grigore, Delia și Gheorghe Sarău, 2006, Istorii și tradiții rrome, București: Salvați Copiii.
Gromo, Giovan-Andrea, 1970, „[Descriere mai amplă a Transilvaniei] 1566–1567”, în Călători
străini despre țările române, vol. II, volum îngrijit de Maria Holban, M.M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru și Paul Cernovodeanu, București: Editura Științifică, pp.
325–371.
Hancock, Ian F., 1995, “On the migration and the affiliation of the Domba: Iranian words in
Rom, Lom and Dom gypsy”, în Yaron Matras (ed.), Romani in Contact. The history,
structure and sociology of a language [Current Issues in Linguistic Theory, 126],
Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, pp. 25–52.
78
Hancock, Ian, 2013, We are the Romani people, Hatfield, College Lane: University of
Hertfordshire.
Ionescu, Vasile, 2017, Pakiv & Solah. Testamentul demnității și libertății rromilor, Iași: Editura
Artes a Universității de Arte „George Enescu” Iași.
Iorga, Nicolae, 1939, „George Potra, Contribuțiuni la Istoria Țiganilor din România” în Revista
istorică, vol. XXV, 7–9, iulie–septembrie, pp. 284–286.
Leitner, G.W., 1880, A sketch of the changars and their dialect, Lahore: Punjab Government
Civil Secretariat Press.
Leitner, Gottlieb Wilhelm, 1880, A detailed Analysis of Abdul Ghafur’s Dictionary of the Terms
Used By Criminal Tribes in the Panjab, Lahore: Punjab Government Civil Secretariat
Press.
Leland, Charles, 1882, The Gypsies, Cambridge: The Riverside Press.
Macrea, Dimitrie, 1958, Dicționarul limbii române moderne, București: Editura Academiei
Republicii Populare Romîne.
Manole, Florin, 2012, „Țigan-rom. Perspective istorice comparative”, în István Horváth și Lucian
Năstasă (eds.), Rom sau țigan. Dilemele unui etnonim în spaţiul românesc, Cluj: Editura
Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, pp. 141–150.
Marin, Maria, și Iulia Mărgărit, 2005, Graiuri româneşti din Ungaria: studiu lingvistic, texte
dialectale, glosar, București: Editura Academiei Române.
Matei, Petre, 2012, „Romi sau ţigani? Etnonimele – istoria unei neînţelegeri”, în István Horváth
și Lucian Năstasă (eds.), Rom sau țigan. Dilemele unui etnonim în spaţiul românesc, Cluj:
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, pp. 13–73.
Matras, Yaron, 1999, „Johann Rüdiger and the study of Romani in 18th century Germany”, în
Journal of the Gypsy Lore Society, fifth series, 9, pp. 89–116.
Matras, Yaron, 2004, Romani: A Lingusitic Introduction, Cambridge: Cambridge University
Press.
Matras, Yaron, 2005, “The Role of the Language in Mistifying and Demistifying Gypsy
Identity”, în Nicholas Saul și Susan Tebbutt (eds.), The Role of the Romanies: Images and
Counter-images of ‘Gypsies’/Romanies in European Cultures, Liverpool: Liverpool
University Press, pp. 53–78.
Neacșu, Mihai, 2007a, „«Românizarea» rromilor”, în Delia Grigore, Mihai Neacșu,
Adrian-Nicolae Furtună, Rromii… în căutarea stimei de sine. Studiu introductiv,
București: Vanemonde, pp. 56–67.
79
Neacșu Mihai, 2007b, „Romii din România”, în Delia Grigore, Mihai Neacșu, Adrian-Nicolae
Furtună, Rromii… în căutarea stimei de sine. Studiu introductiv, București: Vanemonde,
pp. 9–14.
Newbold (Capt.), 1856, “The Gypsies of Egypt”, în Journal of the Royal Asiatic Society of Great
Britain and Ireland, vol. XVI, London, pp. 285–299.
Papo, Adriano, 2017, „La ‘breve’ corografia della Transilvania di Giovanandrea Gromo” în
Crisia, XLVII, Oradea: Muzeul Țării Crișurilor, pp. 61–69.
Sandu, Ion, 2014, „Istoria tragică a rromilor”, în Gheorghe Sarău (coord.), Rromanipen
educațional, București: Vanemonde, pp. 6–29.
Sarău, Gheorghe, 1998, Rromii, India și limba rromani, București: Kriterion.
Sarău, Gheorghe, 2001, „Românii trebuie să plătească 600 de ani de ignoranţă în problema
romilor”, în Asul de treflă, revistă editată de Partida Rromilor, anul IX, no. 9 (102), pp.
2–4.
Sarău, Gheorghe și Elena Radu, 2011, Ghidul mediatorului școlar (pentru comunități cu rromi),
București: Vanemonde.
Şerban, Al. Doru, 2005, Rromii (ţiganii) din Gorj: consideraţii istorice şi etnografice, Târgu-Jiu:
Măiastra, 2005.
„Identitatea romani între victimizare și emancipare. Nicolae Gheorghe în dialog cu Iuliu Rostaș”,
2012, în István Horváth și Lucian Năstasă (eds.), Rom sau țigan. Dilemele unui etnonim în
spaţiul românesc, Cluj: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților
Naționale, pp. 299–336.
„L’origine de mot Rom”, https://balval.pagesperso-orange.fr/Rom/Rom.html (accesat la 19
noiembrie 2019).
„Macedonian Arli Romani”, http://romani.unigraz.at/romlex/lex.cgi?st=artist&rev=y&cl1=rmna&cl2=en&fi=&pm=in&ic=y&im=y&w
c= (accesat la 20 august 2019).
“Roma speak the truth only in Romani”, www.vimeo.com/47223847 (accesat la 26 august 2019).
“Shilpkar”, https://www.peoplegroupindia.com/profiles/shilpkar (accesat la 26 august 2019).
“Untouchability & Casteism. (Castes) Still Exists Even Today in India”,
https://www.youtube.com/watch?v=FKZxAAAiJdg (accesat la 14 octombrie 2019).
80