§ 57. Cu titlu demonstrativ pentru metoda propusă, „consonantistă”, vom aborda în continuare „spaţiul românesc” numit Constantin Brâncuşi. (§ 57 – § 68) Dacă n-am bătut câmpii până acum şi dacă este adevărat tot ce s-a tot spus despre marele sculptor, îndeosebi cum că ar fi, în modernitatea sa, expresia unui adânc strat românesc de sensibilitate, de trăire şi însuşire a lumii, a frumosului, a lui Dumnezeu Însuşi, atunci va fi să identificăm într-un fel sau altul amprenta sau obsesia lui unu şi în sculptura lui Brâncuşi, în maniera de a sculpta, în subiectele alese etc. Aşadar, identificăm oare la Brâncuşi o sensibilitate specială pentru unu? (Sensibilitate, obsesie, preocupare, disponibilitate, rezonanţă şi în orice alt fel am putea numi relaţia subtilă şi specifică dintre limba română şi cuvîntul-conceptul unu.) Cam acesta a fost punctul nostru de plecare, faptul de limbă obiectiv, uşor de demonstrat că este real, iar nu inventat, a cărui contemplare ne-a pus pe gânduri şi pe scris aceste pagini. Nu cumva am ajuns prea departe, imaginându-ne că acest fapt de limbă ar avea o bătaie aşa de lungă încât să-l putem pune în relaţie de cauză-efect cu o …sculptură?

Propunem un exerciţiu pentru cititorii noştri: să se gândească la câteva, cele mai cunoscute sculpturi, ale lui Michelangelo, Rodin şi Brâncuşi, pentru a se întreba care dintre cei trei, prin maniera de a sculpta, prin lucrările rezultate, au ilustrat cumva, cât de cât, o ipotetică „obsesie” pentru unu. Putem avea în vedere şi modelul din natură pe care artistul încearcă să-l copieze sau să-l re-creeze. Bunăoară trupul omenesc şi toate celelalte alcătuiri ale firii, nu sunt echidistante faţă de …unu. Formele din lumea în care trăim sunt unele mai apropiate de unu, capabile să-l sugereze mai bine, altele nici ca cumul cumului! O caracatiţă, de exemplu, în comparaţie cu un peşte, prin complicaţiile arborescente ale trupului ei nu prea trimite la ideea de unu. Peştele, dimpotrivă, prin aero-dinamicitate ilustrează destul de bine această idee, a cărei expresie perfectă pare a fi sfera, sfera ovoidală, eventual. Criteriul plastic pe care l-am propune este impresia creată de acel obiect cum că Dumnezeu, ca Pancr(e)ator, n-a avut de făcut decât o singură mişcare, continuă, la capătul căreia să rezulte forma respectivă, a unui ou sau a unui peşte, să zicem. Şi am zice că aceeaşi impresie ar urma s-o producă şi sculpturile pe care le-am putea aprecia că sunt concepute sub imperiul subtil al obsesiei lui unu.

Aşadar, dacă identificăm în natură „obiecte” ilustrative, unele mai mult decât altele, pentru ideea, pentru sentimentul de unu, va fi să vedem mai înainte de orice în ce măsură cei trei sculptori au fost atraşi de asemenea obiecte …unicoase.

Cât priveşte maniera de a sculpta, adică de a deforma obiectul din natură pentru a-l apropia de forma, de principiul formativ de care este obsedat sculptorul, va fi să verificăm dacă deformarea respectivă tinde să creeze un obiect care să dea impresia (1)că are un contur care a necesitat un număr mic de mişcări ale mâinii desenatoare sau plăsmuitoare de volume şi (2)că este alcătuit dintr-o (singură) bucată, iar nu din mai multe. Că nu este o articulaţie complexă de părţi alcătuitoare, ci că este un singur ceva, fără componente, articulaţii, înnădiri etc., ceva la care nu s-a mai adăugat mare lucru, în ideal nimic. Expresia plastică cea mai potrivită pentru unu fiind, desigur, forma de ou. Oul este obiectul din natură, bine cunoscut tuturor, care ilustrează cel mai bine ideea de unu.

§ 58. Dacă recurgem la aceste criterii – nu văd altele mai bune, devine evident că dintre cei trei mari sculptori Brâncuşi este cel mai „suspect” de a fi sculptat aşa cum a sculptat sub determinarea acestei obsesii a lui unu. Iar aceasta nu în mod întâmplător, periferic sau ocazional, ci în mod specific, definitoriu. Noutatea pe care o aduce Brâncuşi este tocmai această deformare a „obiectelor” naturale prin eliminarea accesoriilor anatomice care tulbură continuitatea, aş numi-o muzicală, a liniei de contur.

Da, dacă introducem şi continuitatea liniei de contur, ca un criteriu al apropierii de unu, vom înţelege şi mai bine legătura specială şi definitorie dintre Brâncuşi şi Unu, dintre Brâncuşi şi idealul alcătuirii „dintr-o bucată”, al lucrului ne-înnădit, nearticulat. Cele mai multe dintre lucrările lui Brâncuşi îndeplinesc aceste două criterii: obiect făcut dintr-o singură bucată şi dintr-o singură mişcare(contur continuu).

Punctul de maximă implicare a sinelui brâncuşian s-ar putea să-l constituie Oul, în diverse variante, inclusiv ca „sculptură pentru orbi”. Ea vorbeşte altei priviri, altor ochi ai fiinţei noastre. Toate celelalte lucrări ale lui Brâncuşi dau impresia că tind, că bâjbâie să se apropie de forma oului, de unu. Pentru aceasta anatomia obiectelor sculptate fie (1)se simplifică, renunţându-se la componentele şi articulaţiile care complică inutil conturul continuu, tulburându-l, fie (2)se decupează din acel „obiect” componenta cea mai apropiată de unu, de ou. În cazul trupului uman, capul. Capul, nu bustul! La care, când este „menţionat”, gâtul apare în continuarea ovoidului …capital, cazul Domnişoarelor Pogany. Brâncuşi are câteva capete care, prin poziţia pe soclu, sunt nişte ouă, nişte sfere ovoide, ştiut fiind că oul, iar nu sfera, este conceput după regula proporţiei, a numărului de aur. Adică, pentru ochiul nostru, ochi de formă mai degrabă ovoidală decât sferică(?), oul, conturul său cu latura cea lungă pe orizontală, „culcat”, dă linişte şi pace, sentimentul împlinirii, al aşezării şi stabilităţii… Nimic mai firesc, mai natural! Lângă un ou – bag seamă acum, nu poţi pune semnul exclamării… (Aflu de la dl Ion Pogorilovschi, cu care m-am sfătuit în redactarea finală a paginilor despre Eminescu şi Brâncuşi, că „a rămas celebră spusa lui Ezra Pound cum că Brâncuşi a sacrificat sculptura pentru o singură formă: oul.”)

Întâmplarea – meşter mare!, face ca taman când osteneam la redactarea acestor rânduri să dau azi, 19 ianuarie 2008, peste un text al lui Eugen Ionescu, din tot ce a scris el desigur cel mai potrivit să fie înserat alături de cele spuse hic et nunc despre Brâncuşi: „Ce formă are Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală”, zice marele Ionescu. Încă şi mai interesant este că acest text a apărut în revista „Echinocţiu”, cu ani în urmă, într-un număr special, în care mai mult de jumătate dintre pagini au fost dedicate lui …unu! Exact aşa! Atâta doar că textul semnat de Eugen Ionescu este publicat în afara grupajului de texte dedicate lui unu. De ce povestesc asemenea întâmplări? Simplu: pentru că ele ne dau, atunci când le trăim, sentimentul că intrăm în consonanţă unii cu alţii, cu fapte şi evenimente cu care, la o primă vedere, judicios raţională, avem convingerea că nu avem nimic comun. Dar e foarte probabil că poate exista o lingvistică consonantistă numai într-o lume ea însăşi consonantă. Iar atributul, faptul de a fi un continuum, acordat deseori şi pe bun temei lumii, este un veritabil principiu epistemologic(?), în sensul că orice descriere a unui domeniu trebuie aprioric orientată spre identificarea caracterului continuu al acelui fragment de realitate. Un continuum şi în spaţiul său de existenţă şi manifestare, dar şi în conexiunile cu celelalte domenii.

În sfârşit, să-l mai cităm în ordinea de idei de mai sus şi pe Albert Einstein: „Universul, acest fenomen ovoid…”

*

§ 59. Opera lui Brâncuşi, aşa de importantă cum este pentru istoria spirituală a lumii noastre, constituie un domeniu în care eu, semnatarul acestor pagini, nu am spus până acum nici o prostie… Nu pentru că am spus numai adevăruri şi deşteptăciuni, ci pentru că nu am spus nimic! Conform dictonului: si tacuisses, philosophos remanisses… Păşind acum pe acest tărâm, sunt conştient de riscurile cu care mă confrunt, inclusiv cu cel mai mare, acela de a deveni ridicul! Dar aşa mi se pare onest: să trecem ipoteza noastră şi prin testul Brâncuşi. Dacă nu se va confirma relaţia unu – Brâncuşi, asemenea concluzie trebuie discutată nu neapărat pentru a respinge ideea până aici dezvoltată, ci, poate, pentru a mai pune puţină surdină ideii, axiomei, că un mare creator este, fără excepţie, „suflet din sufletul neamului său”. Mai ales că această idee, în ultima vreme, supără deja prea multă lume bună care parazitează lumea artelor. O lume din care subsemnatul, din păcate pentru el, nu face parte. Să ofere oare meseria sa, de grămătic, o cheie (sau chiar cheia!) în(prin) care să poată fi deschisă, citită, interpretată – desigur, parţial – opera celui mai de seamă artist român?

Cititorul „simte” că în continuare eu voi prezenta rezultatul unor investigaţii deja efectuate şi simte, bănuieşte că aceste rezultate eu le consider pozitive pentru ipoteza de pornire. Aşa stau lucrurile într-adevăr. Dar vreau să-mi asigur cititorii că, în caz contrar, aş fi consemnat întocmai eşecul încercării de a stabili această consonanţă între limba română şi Brâncuşi. Aşa cum mărturisesc acum că am năzuit să-l pot aduce în discuţie şi pe George Enescu, a cărui muzică abia în ultima vreme încep s-o pricep. Dar fără nici un rezultat demn de a fi consemnat în ordinea de idei dezvoltată în aceste pagini. Cel puţin în acest moment…

Revin la Brâncuşi. E prea mult spus că „am efectuat cercetări”, vezi, Doamne, de specialist! Nici pomeneală! Tot ce am fost în stare să fac a fost să mă gândesc la sculpturile lui Brâncuşi, la ce mai ştiam despre el ca om, despre proiectele sale, totul la nivelul unor cunoştinţe pe care orice om cu carte şi cu bun simţ le are despre, să-i zic şi eu cu un superlativ, marele gorjan, văr cu tatăl distinsului nostru coleg acad. Grigore Brâncuş. Să mă gândesc însă din această perspectivă insolită, căutându-l pe unu în subtile transfigurări plastice. „L-a sculptat Brâncuşi pe U(u)nu?” Pusă aşa, întrebarea îmi aduce aminte de un „alt” sculptor, David Sert, brav conviv tomitan şi autor a vreo cinci-şase lucrări, nu mai multe, şi care mărturisea că nu mai poate lucra la alt subiect până nu va reuşi să sculpteze timpul! Pentru asta trăia, să-i facă timpului un monument! Să pietrifice timpul! Scris mai corect cu majusculă: Timpul… Nu există (încă?) acest monument! Dar avem cumva un monument al lui Unu? Nu cumva un asemena monument ar fi la fel de greu imaginabil, nu mai zic de realizat?!

Am lungit acest preambul cu bună ştiinţă şi cu cele mai bune intenţii: pentru a-i oferi cititorului acestor rânduri răgazul de a se gândi la opera lui Brâncuşi, într-o rapidă trecere în re-vistă (re-vue, pe franţuzeşte, adică re-vedere), accesibilă oricăruia dintre noi, în căutarea, fireşte, a lui unu, dar nu a unei sculpturi cu acest titlu, ci a ideii de unu prezentă mai mult sau mai puţin conştient în mintea artistului, dar vizibilă în formele plăsmuite de acesta: Coloana fără sfârşit (cu mai multe variante), Domnişoara Pogany (cu mai multe variante, unele intitulate Danaide), Pasăre în văzduh (zeci de variante), Măiastra (cu variante), Cap de copil (idem), Sculptură pentru orbi, Oul (sau Începutul lumii), Cuminţenia pământului, Sărutul, Masa tăcerii, Broasca ţestoasă, Peşte (mai multe variante), Focă şi celelalte.

Care dintre aceste sculpturi ar putea fi ataşate la unu fără prea multe comentarii explicative ori justificative? Nu, n-am să mă refer la Coloana nesfârşită, aşa cum ar părea că ne vine cel mai uşor, să facem din ea expresia chiar evidentă a lui unu. Doar şi la şcoală, în clasa întâi, unu este reprezentat cel mai des printr-un beţişor, iar cifra 1 se scrie atât de des sub forma unui băţ… Coloana fiind şi ea un băţ, la urma urmelor! …Lăsând gluma deoparte, mai ales dacă este şi lipsită de haz, vom lua aminte la alte sculpturi. În modul cel mai evident, cum spuneam, se oferă Oul şi Sculptura pentru orbi. Oul mai este numită şi Începutul lumii. Un sculptor preocupat să imagineze plastic Începutul lumii?.. Începe să fie interesant! Deja, din lectura poeziei eminesciene, ne-am ales cu constatarea că începutul lumii face parte şi el din paradigma(!) lui unu. Sau invers…

Evident, tot la unu te duce gândul privind sau pipăind Sculptura pentru orbi. Nu-i lipseşte nimic, nu are nimic în plus. O iei în căuşul palmelor şi te poţi amăgi că mai găseşti ceva din căldura cu care au îmbrăţişat-o ultima oară mâinile Celui care a Creat-o. Dacă miracolul sculpturii este ca prin forme încremenite să sugereze mişcarea, devenirea, sculpturile lui Brâncuşi nu-şi propun să dovedească abilitatea sculptorului de a forţa limitele, de a face piatra să palpite de viaţă, ci porneşte de la datul esenţial al materialului de lucru, al pietrei şi metalului: încremenirea. Atât de puţin potrivită pentru orice formă vie. Numai că pe Brâncuşi nu-l interesează viul, jucăuş şi nestatornic, multiform şi perisabil, ci se ridică de la aceste forme la nemişcarea şi hieratismul prototipurilor, al primordiilor, al ideilor platonice, pe care ochiul, ameţit şi distras de revărsarea năvalnică a celor reale, mai degrabă te împiedică să le vezi. Dieu invisible a créé le monde visible… Iar Dumnezeu include în fiinţa sa ideile, invariantele după care se orientează variantele concrete, expuse perceperii prin simţuri şi mai ales prin văz. Ochiul te înşeală şi te depărtează de esenţe, de etalonul ascuns în fiecare. S-ar putea ca nevăzătorii să fie, în absolut, avantajaţi, să le fie mai uşor drumul la esenţe, mai neîmpiedicat de spectacolul formelor trecătoare, efemere, remanente pe retină. Orbii, dacă li s-ar îngădui să pipăie amintitul obiect, probabil că ar încerca senzaţia de „deja vu”. Orbii au mai mari şanse ca noi „să vadă ideile”. Mai ales nevăzătorii congenitali, din naştere, condamnaţi (sau privilegiaţi!) să gândească numai arhetipal. „Mai” metafizic decât noi, noi cei normali sub aspectul material al senzorialităţii.

Dacă Baudelaire ar fi văzut sculpturile lui Brâncuşi, inclusiv Sculptura pentru orbi, cred că ar fi putut exclama „asta a vrut să spună şi La Beauté a mea când mulţi n-au înţeles-o de ce urăşte mişcarea!” Sculpturile lui Brâncuşi, în măsura în care sunt imagini metafizice (sic!) sunt obligatoriu statice, şi numai aşa ele sunt şi hieratice, emanând spontan o sacralitate neostentativă, naturală, a nemişcătoarelor esenţe. Lumea aceasta a esenţelor le este mai familiară nevăzătorilor. Lumea celor nevăzute ei o pot pipăi, într-atât le este de apropiată, de accesibilă. Brâncuşi le dedică această sculptură cu înţelesul că ea aparţine lumii lor, numai ei o pot „priza” integral, fiindu-le deja cunoscută, e din lumea, din universul lor…

§ 60. Trebuie spus că trupul omenesc – subiect predilect al oricărui sculptor, în principiu, nu este, din punct de vedere morfologic, al formei, o expresie a lui unu, ci este mai degrabă un multiplu, este o alcătuire articulată din mai multe componente: cap, trunchi, picioare, mâini, degete… Dacă comparăm corpul uman cu corpul unui peşte, vom fi cu toţii de acord că în sine forma peştelui, mai degrabă decât a omului, este consonantă cu unu. Măcar în sensul că peştele are un contur uşor de reprodus printr-o singură trăsură de condei, una singură. Peştele a necesitat, pentru a fi creat, o singură mişcare, largă, generoasă, elegantă, nesincopată, liniară şi continuă, de pură inspiraţie, care nu a cerut elaborare, grija de a lega bine între ele componentele, părţile. Nu a necesitat reveniri, adăugiri. Forma peştelui este un tot neanalizabil, care nu se împarte, ci coincide cu el însuşi, cu unu! Este un unu!

Explicăm în acest fel nu numai prezenţa peştilor în „bestiarul” brâncuşian, ci mai ales tendinţa evidentă în sculptura sa de a simplifica, de a renunţa la articulaţiile şi excrescenţele care rezultă din combinarea unor bucăţi. Aşa cum românii preţuiesc, din punct de vedere moral, oamenii (făcuţi) dintr-o bucată, la fel, am putea spune, că Brâncuşi încearcă să-şi imagineze cum ar arăta o focă sau o broască ţestoasă ori o pasăre făcută dintr-o singură bucată, dintr-o singură mişcare zămislitoare. Este bucata esenţială, definitorie, un soi de numitor comun al tuturor formelor reale, naturale, iar celelalte adaosuri şi articulaţii, care există în realitate, sunt componente la care dacă se renunţă, nu este afectată sau pusă în discuţie natura intimă a fiinţei respective. Ci dimpotrivă, se face evidentă. Relevată!

§ 61. Ce-a mai sculptat Brâncuşi? O mulţime de păsări, unele numite de autor sau de critici „păsări în văzduh”, denumire uşor nepotrivită, căci, când zici „în văzduh”, spui de fapt „în zbor”. Or, păsările lui Brâncusi, toate, sunt cu aripile strânse, oferindu-şi vederii noastre numai aero-dinamicitatea…, dacă ni se mai permite o dată acest cuvînt nefericit.

Evident, o pasăre cu aripile desfăcute îşi dezvăluie astfel articulaţiile, complicaţiile anatomiei, …articularitatea! Mai mult decât variantele de la Măiastra, Păsările lui Brâncuşi sunt o întrupare perfectă a lui unu, par lipsite de anatomie, efectiv a-tomice, în sensul cel vechi al vestitului cuvînt elin. Sunt în mod evident „dintr-o bucată”, în sensul cel mai propriu al expresiei româneşti. În sensul sculptural, plastic, al expresiei amintite, aş zice. Dar deşi au aripile strânse, ele îţi par în cele din urmă, aşadar în concluzie, că sunt angajate într-un zbor invers, o cădere în sus… A ciocârliei? (Ion Pogorilovschi, „Paserile lui Brâncuşi nu zboară, dar levitează în sacralitatea văzduhului”.)

Măiastra este mai articulată. Are propriu zis un „mesaj”, mai complex. Însuşi numele, intraductibil, mitologic, îl obliga pe Brâncuşi să depăşească puritatea formei primordiale, sieşi suficientă, adăugându-i aerul de mister, al unor gânduri dificil de rostit, de prins în chinga cuvintelor omeneşti, dar nu mai puţin reale. Numai că sunt din altă realitate, din altă lume. În Măiastra este mai multă literatură ca în Păsări. Consonanţa cu unu este mai …puţină.

De puţine ori a sculptat Brâncuşi corpul omenesc în întregimea sa. A făcut-o în Rugăciune, în Cuminţenia pământului, în mai multe variante ale Sărutului… În ordinea de mai sus, se poate spune că avem o progresie, a expresiei trupului omenesc, de la multiplu (ori complex) la unu, de la articulat la a-tomi(citat)e. Cuminţenia pământului stă ghemuită, în poziţia în care corpul omenesc este cel mai aproape de unu. Căci, deja am spus-o, ideea de unu, ca adevăr, este mai aproape de forma sferică, ovoidală, curbată. „Bine-rotunjitul adevăr”… Nu pătratul sau cubul ori linia dreaptă, ci cercul, sfera, linia curbă decorează cosmosul şi guvernează mişcarea universală. În natură nu există linii drepte şi nici propriu-zis unghiuri… S-a mai spus probabil că Cuminţenia pămîntului, aşa ciucită cum stă, aminteşte poziţia intrauterină, poziţia de la care începe totul… Repet: aceasta este poziţia corpului omenesc cea mai apropiată de unu.

(O paranteză: eu am auzit în copilărie expresia cuminţenia pământului la maică-mea, ţărancă de felul ei, nu prea avea ea habar de cine a fost Brâncuşi. Când spunea cam aşa: „Ia uite la ea, cuminţenia pământului!”, după cât mi-aduc eu aminte era vorba de fete mai măricele, aproape domnişoare, şi mai urîţele, care ţineau să treacă drept cuminţi, şi nu prea erau chiar întocmai, fiind evidente anumite predispoziţii… În această expresie simţeam genitivul ca pe un superlativ, cum că, dacă te-ai lua după persoana în cauză, pe tot pământul n-ar fi cineva mai cuminte… Cum ai spune „deşteptăciunea pământului”, sintagmă pe care, aş zice, am auzit-o des în casa părintească. Era o expresie ironică, metafizic deşartă!… Această paranteză nu contestă semnificaţiile metafizice – care mai de care!, propuse de exegeţii autentici. Altminteri nu e de înţeles ce putea să-l facă pe Brâncuşi să lanseze această expresie pe o orbită universală. Dând acestei expresii o semnificaţie tulburătoare, dar şi enigmatică. Cu totul alta decât cea din limba română vorbită de mama mea. În multe privinţe româna vorbită în Dobrogea este o limbă împuţinată, răsădită, fără rădăcinile ei fireşti… Nu insist. Polisemia, reală sau virtuală, a acestei expresii aştepta mintea unui român capabil s-o descopere sau s-o imagineze. Cf. şi greul pământului, căţelul pământului, ţâncul pământului şi alte expresii asemănător de enigmatice… )

Sărutul lui Brâncuşi, în multiplele sale variante, îl evocă plastic pe unu. Fiecare Sărut este, în mod evident, un monolit, de dimensiuni mai mici sau mai mari, dar un mono-lit. Cele două trupuri, al unuia şi al uneia, sunt unul! Sunt un unu! Sunt unu! Aceste „obiecte”, prin simbolistica lor plastică, par să ne dea un răspuns la întrebarea cu care ne-am ales din poezia lui Eminescu: unu sau una? (Vezi mai sus, § 54.) Sărutul lui Brâncuşi face din unu şi una împreunaţi în sărutare un tot, un unu! Unu plus una = Unu. În felul acesta la primordialitatea lui unu şi una mai trebuind să adăugăm, lămuritoare şi tutelară, chemarea împlinită a iubirii, a lui Eros, Cel a cărui muzică face să se mişte armonios stele, galaxii şi constelaţii, dar şi fiecare atom din acest univers nesfârşit.

Lipseşte un singur Sărut, acela în care monolitul întrunirii să fie de formă ovoidală, sferică… Oricum, această formă este destul de bine sugerată, asimptotic (se poate spune aşa?), şi, probabil, dacă era împlinită ca atare, ne-ar fi deranjat prin caracterul explicit. Aşa cum este Sărutul în anumite variante, putem spune că izbuteşte sau încearcă să realizeze nu cvadratura cercului, ci circularitate pătratului. Transformând cubul monolitic în sferă, în ovoid. Acest proces, Brâncuşi nu-l duce până la capăt, mură-n gură pentru privitor, ci doar ni-l sugerează, ca pe o virtualitate, ca pe o promisiune, ca pe o logodnă. Căci, nu-i aşa?, vinovat e tot făcutul… (Aflu de la acelaşi atotştiutor Ion Pogorilovschi că „la bătrâneţe, Brâncuşi a cerut celor care îl îngrijeau să-i facă un ou de Paşti încondeiat cu motivul sărutului. Oul respectiv a fost păstrat în câteva fotografii.”)

Oricum, Brâncuşi nu a sculptat niciodată un grup de obiecte, două sau mai multe, obiecte distincte puse în relaţie unele cu altele. Probabil că nu este singurul sculptor în această situaţie. Numai că la Brâncuşi ea intră în consonanţă cu restul operei. Semnifică într-un context extrem de vast, al graiului şi al neamului.

 

§ 62. Bine-rotunjitul adevăr… În monografia lui Ion Pogorilovschi este citat Constantin Brâncuşi cu o dodie obscură: „Sculptura mea e apa însăşi.” Respectiva „dodie” – specie nouă în paremiologie, îi prilejuieşte lui Ion Pogorilovschi un amplu şi inspirat comentariu pe seama sculpturilor numite Danaide. Ne-am regăsit în acest comentariu şi am aprofundat astfel impresia noastră primară, anume aceea că mai toate sculpturile lui Brâncuşi sunt (par) şlefuite de curgerea apei, a timpului, peste ele. Nu întâmplător în atelierul său ţinea la loc de mare cinste câteva pietre de rîu. (Mă înşel oare, sau Brâncuşi chiar are şi câteva sculpturi intitulate Pietre de rîu?… Mă înşel, aflu de la acelaşi atoateştiutor Ion Pogorilovschi… Notă: căutând atributul potrivit pentru Jean Pogorilovschi, am ezitat între atotştiutor şi atoateştiutor, ceea ce pentru mine devine o dovadă în plus că pluralul lui tot este toate!) Şi atunci care ar fi înţelesul „dodiei”? Probabil acela pe care ni-l dă lectura cuvîntului polisemantic sculptură, care nu trebuie luat numai cu sensul de obiect, ci şi cu sensul de act, „actul săvârşit de sculptor, faptul şi felul de a sculpta”. Cu alte cuvinte, acţiunea modelatoare a sculptorului asupra pietrei este săvârşită după modelul şi cu rezultatul acţiunii pe care piatra de rîu o suferă din partea timpului şi a apei, mereu curgătoare şi mereu învolburată de valuri. Care este rezultatul? Bine rotunjitul adevăr din pietrele de rîu şi din sculpturile lui Brâncuşi… (Din fraza de ceva mai sus, de va fi luată în seamă, trebuie scos cuvîntul suferă şi pus altul. Căci nu e suferinţă la mijloc, nu este forţare sau violentare, ci dimpotrivă: eliberare, ieşire, scoatere la lumina zilei a esenţelor. Asta ne face Brâncuşi… Ne propune chipul bine rotunjit al adevărului din formele asupra cărora se opreşte pentru a le duce, de unde le-a lăsat Dumnezeu, mai departe, până la capătul tendinţei sădite în forma curentă, cea din natură, care se oferă simţurilor noastre în chip nemijlocit. Ai sentimentul că prin aceste forme brâncuşiene ţi se descoperă ce a vrut de fapt Dumnezeu să facă! Să zică. Forme, probabil, visate de Dumnezeu… Formele de la care El a pornit sau spre care a ţintit, perfect ideale(!), dar care nu puteau să capete existenţă materială deoarece viaţă punând Dumnezeu într-însele a pus şi mişcare, şi a trebuit să le complice, să le adauge cele necesare pentru a face faţă şi mizeriei (solicitărilor atât de complexe) cotidiene, mizeriei circumstanţelor, a contextului, a contingentului, a vieţii. Astfel că formele reale devin impure, se abat de la cele ideale, gândite iniţial de Dumnezeu şi descoperite, citite de Brâncuşi şi rescrise de acesta. De unde sentimentul că ele aparţin unui spaţiu sacru, sunt deasupra firii. Povestea cu femeia care a simţit nevoia să îngenuncheze dinaintea unei sculpturi brâncuşiene – o pasăre, este în acest sens semnificativă.

Orice mare creator, de forme plastice îndeosebi, se simte uneori, în clipele cele mai faste, părtaş la Creaţia divină, se simte Creator, capabil să-L corecteze sau să-L completeze pe Dumnezeu ori să-L ducă mai departe. Modul cel mai obişnuit, accesibil şi imaginaţiei populare, a inspirat forme „noi” de tipul sirenă, centaur, inorog, sfinx etc. Apariţia acestor „forme” suprarealiste este posibilă ca dovadă a faptului că formele din natură, ca punct de plecare, nu sunt alcătuite „dintr-o singură bucată”, ci din mai multe, pe care le poţi permuta, bunăoară înlocuind coada peştelui cu nişte picioare de om sau de alt dobitoc. Formele create de Brâncuşi pe post de Demiurg nu permit asemenea intervenţii din partea omului, a privitorului. Ele nu pot fi des-făcute, căci nu sunt articulate, ci sunt „dintr-o singură bucată”. Brâncuşi, pe post de Demiurg, schimbă principiul Creaţiei, introduce o regulă prin care creaţia este apărată de contrafactele de genul struţo-cămilei…

 

§ 63. Este evidentă consonanţa forme brâncuşiene – idei platonice. Ea se impune de la primul exerciţiu meditativ pe marginea acestor „obiecte”. Biografii marelui gorjan confirmă: Platon făcea parte din textele recitite de Brâncuşi şi deseori comentate cu cei care îi treceau pragul. (Vezi Cristian Robert Velescu, Brâncuşi iniţiatul, Editis, 1993.)

Să încheiem aceste consideraţii dând cuvîntul unui specialist, André Salmon, care, făcând cronica Salonului de arte plastice din 1920, nota: „Brâncuşi e prea dominat şi devastat de pasiunea pentru formele pure. Este condamnat, exaltat de o matematică ce reduce perfecţiunea matematică la puritatea lui zero. Ce tip de perfecţiune… Doamne fereşte!” A lipsit puţin ca acest André Salmon să fie şi el de o precizie matematică, puritatea formelor brâncuşiene fiind însă nu a lui zero, ci a lui unu. Există – sau, mai exact spus, poate exista şi o filosofie a lui zero, a nimicului, a inexistentului, de care te poţi apropia printr-un exerciţiu răvăşitor: să încerci să-ţi imaginezi „cum ar fi dacă nu ar exista nimic?” La aşa ceva gândul te poate duce pentru a fracţiune de secundă, nu mai mult, după care baţi în retragere tulburat ca şi când ai reveni de pe altă lume. Straniul sentiment nu are nici o legătură cu starea de care ai parte privind sau amintindu-ţi formele sculptate de Brâncuşi. Vom face corectura care se impune şi vom obţine unul dintre cele mai adevărate texte despre Brâncuşi: „…exaltat de o matematică ce reduce perfecţiunea la puritatea lui unu…” („Unu – la pitagoricieni – este principiul universal, Părintele oricărui număr, Părintele suprem. Este punctul de plecare, germenul.” Vezi Jean Mallinger, Pitagora şi misteriile Antichităţii, Bucureşti, 2006, p.152-153)

Ce să însemne în textul citat exclamaţia de încheiere: „Doamne, fereşte!” Simplu: sentimentul că Brâncuşi calcă astfel pe un teritoriu sacru, interzis sau măcar inaccesibil muritorilor. Autorul intuieşte că Brâncuşi merge cu îndrăzneala prea departe, mai departe decât toţi ceilalţi, care, cel mult, s-au amăgit că se iau la întrecere cu Dumnezeu. Brâncuşi nu-L concurează pe Dumnezeu, ci, Doamne, fereşte-l de mânia Ta!, Îl corectează pe Dumnezeu… Merge pe urmele lui Dumnezeu şi intervine, ici-colo, rotunjind formele, apropiindu-le astfel mai mult de adevăr! Exclamaţia lui André Salmon exprimă aceeaşi stare care pe femeia aceea atât de simţitoare a făcut-o să îngenuncheze ca dinaintea unui altar…

 

§ 64. Mai pun în discuţie proiectul vast, arhitectonic, făcut de Brâncuşi la solicitarea unui prinţ indian, care i-a cerut să imagineze templul ideal, locul de rugăciune, de întâlnire cu Dumnezeu. Iar Brâncuşi a imaginat un templu, o biserică aşadar, pentru o singură persoană… Putem spune că în felul acesta Brâncuşi a dus până la capăt ceea ce se afla latent ca tendinţă asimptotică în micimea şi intimitatea bisericuţei ţărăneşti?

Mă ajută întâmplarea ca să pricep ceva mai bine „demersul” lui Brâncuşi: lucrând zilele trecute la acest text, pe televizorul uitat deschis auzeam fără voia mea interviul luat de Cristian Tabără unei măicuţe călugăriţe. La un moment dat am auzit-o rostind fraza de care aveam nevoie: „Când vii în mânăstire trebuie să ştii că vei fi singur cu Dumnezeu!” Biserica de mici dimensiuni, în care cel mai des credinciosul se nimereşte să fie singurul de faţă, este mai potrivită întâlnirii cu Dumnezeu. Singur cu Dumnezeu!…

I-am auzit pe mulţi români comentând cu pricepere şi însufleţire pe seama deosebirii evidente dintre biserica românească şi catedrala occidentală, nu neapărat pe urmele lui Blaga, ci limitându-se la comentariul dimensiunilor frapant de mici unele, şi de mari altele. Cum că dimensiunile mai mici ale bisericuţelor noastre ar fi mai potrivite nevoii de intimitate cu Dumnezeu Tatăl nostru. Aceste dimensiuni reflectând, dincolo de orice constrângeri de ordin material şi tehnic, şi mai presus de ele, un mod românesc de a trăi momentul de regăsire întru Domnul pe care ţi-l prilejuieşte Biserica. Cunoscute de noi în anii modernităţii, când fiecare catedrală occidentală este deschisă mai mult pentru turişti decât pentru enoriaşi, suntem cu atât mai îndreptăţiţi să gândim astfel. Oricum, nu forţăm prea tare lucrurile afirmând că ideea de templu pentru o singură persoană se potrivea cel mai bine să-i vină lui Brâncuşi, adică unui român, dovedit bun cunoscător al lumii în care se născuse. Se poate afirma că mici cum sunt, bisericile noastre româneşti tind, tot asimptotic(!!), spre un ideal al lor: biserica pentru un singur credincios!…

§ 65. Acum este locul cel mai potrivit să introducem în ecuaţia consonantismului propus de noi făptura atât de misterioasă, dar şi emblematică a vestitelor biserici „dintr-un lemn”. Odinioară erau presărate prin toată ţara românească. Într-un cântec cules în Dobrogea, la Topolog, găsim „Şi de-oi zice untdelemn, La mânăstirea de-un lemn Să-ngenunchi să te blestem: Să te usuci ca un lemn, Ca un pom neroditor Când nu face vara flori Nici umbră la călători…” (Vezi Marian Munteanu Folclorul detenţiei, p. 77) Azi au mai rămas câteva. Cea mai cunoscută este cea din judeţul Vâlcea. Ce înseamnă că sunt „dintr-un lemn”? Oamenii alegeau un copac („un lemn”) de mari dimensiuni, îl făceau bârne şi scânduri, iar din acest material ridicau o biserică ale cărei dimensiuni le potriveau în aşa fel încât să se folosească tot lemnul copacului, fără rest, dar şi fără să se mai adauge nimic, din lemnul altui copac. În felul acesta integralitatea copacului se regăsea, transfigurată, în integralitatea bisericii. Unu fusese „lemnul” lăsat de Dumnezeu, una devenea şi biserica, făcută aşadar dintr-o bucată, nu lucru înnădit! Este aici o mistică subtilă a lui Unu, a ideii de Întreg, la care au fost sensibili, au avut acces, nişte analfabeţi ai slovelor, dar nu şi ai semnelor cereşti. Un stejar falnic este pentru oricine dintre noi o dovadă de putere şi frumuseţe a Dumnezeirii. A face din acel stejar şi numai din el o biserică, cu toate însemnele locului şi lucrului sfinţit, înseamnă să faci semn din transferul de un-itate de la copac la clădire, la biserică. Care rămâne astfel mai departe lucrarea, aceeaşi, a lui Dumnezeu. La care omul nu se semeţeşte să adauge nimic peste minimul necesar funcţiei de semn.

M-aş bucura să aflu de la cei mult mai învăţaţi decât mine că obiceiul va fi fost, cândva, ca biserica dintr-un lemn să se înalţe chiar pe locul umbrit de coroana stejarului sacrificat, deasupra rădăcinilor acestuia, rămase în pământ ca rădăcini mai departe ale copacului devenit (lemn de) cruce, altar, masă, strană, uşi împărăteşti…

Câţi credincioşi puteau intra într-o asemenea bisericuţă? O mână de oameni, iar cel mai des vreun singuratic călător prin pustietatea codrului unde se ridicau asemenea sihăstrii numite biserici dintr-un lemn. Aceste biserici ne amintesc de proiectul lui Brâncuşi, de viziunea sa asupra locului potrivit pentru om ca să intre în dialog, în com-uniune cu Dumnezeu, cu care să tăinuiască nestingheriţi de …ceilalţi, prezenţi în orice catedrală, unde dialogul credincioşilor cu Dumnezeu se petrece ca-ntr-un simultan şahist, cu alţi o sută sau două de credincioşi, prezenţi şi ei în vasta catedrală boltită până dincolo de nori… Nici nu-ţi vine, omeneşte, a crede că Dumnezeu îi poate auzi şi asculta simultan pe toţi cei prezenţi într-o catedrală, nu puţini, ci, cum spuneam, câteva sute de obicei. Singur într-o biserică eşti aproape sigur că Dumnezeu îşi face timp şi pentru tine. Şi Îi va face şi Domnului mare plăcere.

Biserică dintr-un lemn se ridica de obicei în pustietatea codrului, astfel că, până să devină obiective turistice obligatorii, puţini erau cei ce ajungeau să-i treacă pragul. Ca un paradox, putem fi siguri că acele biserici minuscule, la începuturile lor, nu erau niciodată pline… Cel mai des serveau ca loc de rugăciune unui singur rumân…

Să fim bine înţeleşi: Biserica dintr-un lemn se face dintr-un singur arbore, dar nu pentru că nu dispune constructorul de mai mult material. Lemn de construcţie s-a găsit oricând în România şi pretutindeni. România este ţara unor păduri care până de curând, pe la începutul erei noastre de modernitate, acopereau întreg cuprinsul Ţării. Pariul pe care românul îl face atunci când ctitoreşte o bisericuţă dintr-un lemn are, evident, o semnificaţie mistică subtilă şi profundă. Dar putem privi această frumoasă poveste şi din aceastălaltă perspectivă: semnificaţia mistică poate fi şi un bun pretext pentru a nu construi biserici mai mari, prea mari. Va fi simţit călugărul, poate sihastru, ori haiduc sau cioban, că o biserică, cu cât este mai neîncăpătoare trupeşte, cu atât sunt mai înalt şi mai slobod purtate gândurile şi rugăciunile rostite sub acoperişul scund, în strâmtorarea pereţilor, ca-ntr-un pântece matern simţindu-te. Modelul bisericii dintr-un lemn tinde spre cel brâncuşian: o biserică pentru un singur ins, slujitor în altar şi deopotrivă smerit rugându-se în strană.

Şi parcă pentru a sublinia adevărul că bisericile dintr-un lemn este nerozie curată să le explici prin neputinţa de a construi româneşte în gamă majoră (s-a fost auzită această explicaţie pripită), atunci când şi-au pus mintea să o facă totuşi, românii au construit cel mai mare edificiu din lume, cu cel mai mare volum cuprins vreodată între zidurile unei clădiri: Casa Poporului din Bucureşti. Şi poate că ceva din gândurile constructorilor de odinioară ai bisericuţelor dintr-un lemn s-a strecurat ori s-a păstrat şi în mintea ctitorilor moderni ai magnificei construcţii din dealul Spirii, pe care ctitorii au ţinut, cu program, s-o ridice folosind ca materiale de construcţie şi de finisare numai şi numai produse ale industriei şi priceperii româneşti, din temelii şi până la tricolorul ancorat pe culmea Casei, de la primul cui şi până la ultimul lampadar, totul este Made in Romania… Nu este şi aici un soi de mistică, în acest pariu, oricât ar părea el de lumesc, chiar ateu?! Este evidentă religiozitatea sui generis a celui care a conceput această restricţie, această condiţie, făcând astfel să transfere „românescului” ceva din misterul şi demnitatea celeilalte lumi, a semnificaţiilor pure şi eterne, dintre care unu este una…

Vom numi paradoxul românesc faptul că România este spaţiul în care s-au ridicat cele mai mici bisericuţe, dar şi clădirea cea mare din lume, cu cel mai mare volum cuprins între zidurile sale. Şi-l vom face să consune, să intre-n rezonanţă cu alt paradox românesc: texte scrise de românii autohtoni atât în Nordul Dunării, cât şi în Sud, ne lipsesc pentru un interval de vreo zece secole, vestitul mileniu „de tăcere”. Zece secole (IV – XIII) în care românii nu au scris nimic! Ai zice că nu au avut habar că pe lumea aceasta mai apăruse şi scrisul. În limba acestora s-au păstrat totuşi din vechime, din latină, cuvinte importante legate de scris şi de citit: carte, ghiers(vers), a scrie. (În expresia nu-i în stare să lege două cuvinte se pare că avem amintirea verbului latinesc lego, ere „a citi”.) Aceste cuvinte ar dovedi că strămoşii noştri cunoşteau scrisul, dar nu l-au prea practicat. Îmi place să cred că au refuzat să scrie, la fel ca şi vechii indo-europeni din care se trag şi care, la vremea lor, au intuit bine câteva din neajunsurile scrisului, printre care, principalul, ar fi fost acela că slăbeşte memoria… Ţine de paradoxal faptul că, după unii mari savanţi, (1) scrisul a apărut prin părţile acestea – a se vedea povestea cu plăcuţele de la Tărtăria, precum şi împrejurarea că (2) omul care a scris cel mai mult de când omenirea scrie, este un român, Nicolae Iorga.

Bisericuţele dintr-un lemn, veritabile întrupări materiale ale lumii de dincolo de aparenţe, va fi să le raportăm şi la adevărul că omul, persoana umană, el însuşi este biserica însăşi în forma ei cea mai redusă, este o biserică aşadar, după inspirata zicere a misticului Swedenborg, citat de Dan Botta, Limite, ediţia a II-a, p.205. Trupul omenesc, ca sediu al sufletului, al spiritului, avem motive – spuneau alţi mistici, încă din antichitate, avem motive să-l asemănăm cu universul însuşi, ins şi univers aflându-se astfel într-o subtilă consonanţă, capete ale unei scări, ale unei serii atotcuprinzătoare, de la unu la Unu…

S-ar părea că avem o fericită confirmare şi completare a comentariilor făcute mai sus: existenţa în spaţiul românesc a bisericilor aşa numite „dintr-o zi”. Ce să însemne „dintr-o zi”? Adică construite cumva într-o zi, de la răsăritul soarelui până la asfinţit, pe parcursul aşadar al unei singure zile, purtând astfel o semnificaţie, o simbolistică uşor de înţeles acum, după ce am meditat asupra bisericilor dintr-un lemn?… Putem completa, tot în planul virtualităţii, formulând ideea şi idealul bisericii construite într-o singură zi şi dintr-un singur lemn. Va fi existat? Cu siguranţă, nu!, căci semnificaţia lui „dintr-o zi” este cu totul alta decât cea imaginată de noi mai sus. În fapt – aflăm după ce întrebăm, este vorba de desfăşurarea într-o zi, în aceeaşi zi, a două slujbe legate de pornirea unei biserici. Slujiri care, de obicei, se succed în zile diferite…

 

§ 66. Din ciudata carte a lui Dan Botta se potriveşte tot aici să menţionăm elogiul pe care-l face acesta individualismului tracic, românesc: „această vocaţie pentru libertatea de a fi singur – revers al setei de contemplaţie” (p.264). Nu se poate face contemplaţie şi reverie în grup, „la comun”, în colectiv. Ca şi actul de „disidenţă”, de opoziţie faţă de orice regim, care la români nu poate fi decât gest personal, haiducesc. Haiducia la români merge mână în mână cu sihăstria, de asemenea extrem de preţuită, din cele mai vechi timpuri. În general, românul caută soluţii personale, individuale la solicitările vieţii, la „provocările” istoriei. Postura tipic românească fiind să hălăduieşti singur prin codru, cântând sau fluierând o doină, cântec liric ne-potrivit cu cântatul în cor, atât de frecvent în muzica altor popoare! Doina se cântă mai ales atunci când eşti singur! Iar când doineşti din fluier, fără cuvinte, din fluieratul buzelor, o faci pentru că te simţi grozav de bine singur cu tine însuţi. Românul nu se fereşte să rămână singur cu sine însuşi! Pentru a cânta sau pentru a se ruga, de unul singur şi în singurătate. Puţine sunt desfătările mai mari! Alţii, de alte neamuri, se feresc de singurătate ca dracul de tămâie. Nu se suportă pe ei înşişi decât în grup, „socializaţi” tot timpul, şi caută cu orice chip o proiecţie a propriei existenţe în exterior, în ceilalţi. De aici pleacă apetitul pentru „istorie”, al popoarelor aşa zis cu vocaţie imperială! De la greul cu care se suportă fiecare individ pe sine, ca ins, ca persoană! De la disconfortul însingurării, al meditaţiei şi reflecţiei la care te îndeamnă, te obligă chiar, singurătatea.

Să nu mergem mai departe fără a sublinia „libertatea de a fi singur”, ca nevoie a românului, printre celelalte nevoi ce trebuie apărate de intruziunea celuilalt. De neputinţa celuilalt de a înţelege farmecul singurătăţii, al regăsirii şi îndestulării de tine însuţi. (Poezia lui Bacovia cred că poate fi citită în această cheie, vulgar spus – ca voluptate a singurătăţii…)

În consonanţă cu această idee, de a face biserică dintr-un (singur) copac, de a transfera clădirii ridicate de om integritatea copacului lăsată de la Dumnezeu, în consonanţă aşadar cu obsesia pentru unu, consemnez un obicei, al mamelor tinere de odinioară, care, atunci când împletesc sau cos primul obiect de îmbrăcăminte pentru odorul lor, obişnuiesc să nu lase lucrul din mână până nu-l termină. Să nu facă pauză, să nu întrerupă împletitul sau cusutul pentru alte activităţi casnice, iar cei din casă, cunoscând această poruncă înaltă, o înconjoară pe mamă cu toată grija pentru a se împlini zămislirea „dintr-o bucată”, dintr-o singură bucată de timp, a acelui strai atât de deosebit: primul pe care îl va purta pruncul! (Vezi şi conceptul – românesc? – de „apă neîncepută”.) Nu insist să demonstrez în ce constă consonanţa propusă. Cine o recunoaşte, bine! Cine nu, şi mai bine. Ferice de dînsul! Iată textul etnografic: „Mama când coase la cea dintâi cămeşuţă a fetiţei (a copilului) să nu se scoale până nu o găteşte (o termină).” Timpul necesar pentru a o coase devine un unu dacă nu este fragmentat, iar faptul de a pune astfel acel strai sub semnul lui unu va fi să protejeze şi să menească de bine copilei când va purta acea cămeşuţă şi pentru tot restul vieţii. …Chiar îţi vine să crezi că aşa arată oamenii care se închină la Sfîntul Un…

Să amintim şi detaliul că dintr-o bucată era cusută şi cămaşa lui Iisus…

În mod evident unu este un arheu, unul dintre cei mai importanţi, mai adânc definitorii pentru om, inclusiv şi în mod deosebit în ipostaza sa românească.

 

§ 67. …Din puţina bibliografie la care am apelat, să înregistrăm şi părerea altui oltean, a lui Petre Pandrea: „Viziunea globală asupra lumii vine, la Brâncuşi, prin lecturile amănunţite din Eminescu” (citat de Nae Georgescu). O fi aşa, dar când vorbim de viziune asupra lumii, un loc trebuie lăsat înseşi limbii române, Stăpâna, Doamna noastră, cum o numea Eminescu. Iar în ultimă instanţă felului românesc de a recepta realitatea, şi de a o descrie, ambele operaţiuni mentale efectuându-se îndeosebi prin limbă, prin grai, prin gradul de cultură populară însuşit, prin moştenirea spirituală de la părinţi şi toţi cei care au vreun rol în edificarea sufletească a celuilalt, a fiecăruia. Sigur că Eminescu şi-a pus o pecete a sa pe ceea ce se poate numi viziunea globală asupra lumii a tuturor românilor trăitori de după el, deci şi-a pus pecetea şi pe Brâncuşi, dovadă anumite asemănări între cei doi. Dar alte asemănări, poate că cele mai profunde, nu au trecut de la unul la altul, ci se trag dintr-un substrat comun, dintr-un sîn matern al tuturor celor născuţi „întru limba românească”, de la care au supt acelaşi lapte şi Eminescu, şi Brâncuşi, şi ceata de flăcăi care au imaginat prima variantă a Mioriţei, cu care au colindat mângâietor la casa măicuţei cu brâul de lână…

Mai există, chiar dincolo de limbă, un alt factor modelator, determinant al sufletului şi al simţirii noastre? Noi credem că mai trebuie să fie! Ceva cu care graiul românesc face un tandem, o îmbrăţişare pe veci, unde cele două jumătăţi sunt pe rând cauză şi efect. Pe plan pur teoretic acesta este raportul dintre limbă şi raţiune („ratio et oratio”), minunat prins de geniul elinilor de odinioară prin polisemia lui logos, printr-un singur cuvînt. Ne-ar fi util un cuvînt nou, special născocit, prin care să denumim această un-itate în care se contopesc asemenea perechi, artificial imaginate ca perechi, în realitatea adâncă având de-a face cu un. Cu un un… Ce a fost la început? Cuvîntul sau conceptul? Limbajul sau raţiunea? Eminescu poetul sau Eminescu gânditorul? Găina sau oul? Numai împreună oul şi găina sunt o entitate şi trebuie gândite împreună, ca un un. La fel, graiul şi sufletul etc…

Desigur, ontogenetic vorbind, limbajul precedă gândirea. Limbajul este al familiei în care ţi-a fost dat norocul să te naşti, al tribului, al neamului, şi îţi este antemergător în chipul cel mai firesc, mai organic. Dar filogenetic gândind, la neam, la trib, este legitim să ne întrebăm din ce anume s-a înfiripat forma mentis după care fiecare grai îşi „obligă” practicanţii să gândească, dând astfel neamului solidaritatea spirituală, un-itatea de cuget şi simţire?

Întrebări al căror răspuns mai aşteaptă. Pe cine?

*

Aşadar, dincolo de ceea ce ar putea să fie un transfer spiritual de la Eminescu la Brâncuşi, de la acel Eminescu aşa cum l-a descifrat şi apoi l-a încifrat la loc Brâncuşi în propria sa viziune, mai există între cei doi o com-unitate datorată „graiului şi sufletului” românesc, a cărui pecete este cu atât mai puternică cu cât este mai apăsată individualitatea excepţională a celui ales să se aleagă dintre ai săi ca exponent quintesenţial.

(Nota bene: să nu se înţeleagă cumva din grafierea com-unitate sau, mai sus, com-uniune, că cuvîntul comun, românesc sau latinesc – communis, ar face parte din familia lui unu(s). Com-unitate de mai sus a fost un joc de cuvinte, un artificiu mai mult sau mai puţin inspirat, nu trebuie să inducă pe nimeni în eroare coincidenţa relaţiei semantice dintre cele două cuvinte… Plăcută coincidenţă. Păcat de ea! Mi-ar face mare plăcere să aflu că s-au înşelat filologii care au propus pentru communis cu totul altă rădăcină: nu unus, ci munus, -eris „slujbă, rol, dar”.)

Încheiem comentariile pe seama celor doi români, atât de „exponenţiali”, cu un citat, dintr-o poezie a lui însuşi Brâncuşi. Citatul ne-a fost oferit de Ion Pogorilovschi în a sa magnifică monografie Brâncuşi Geneza, la pag.213, şi sună aşa:

Brad de nuntă,

brad de moarte!

Dându-ţi sama,

toate-s una,

una-s toate!

Quod erat demonstrandum, s-ar putea spune… Formula este memorabilă prin reducerea textului la esenţă: toate-s una, una-s toate! Ne aduce aminte cumva de felul de a sculpta al lui Brâncuşi? Adică intră în consonanţă cu… etc., etc.? Evident!

*

Fireşte, exerciţiul desfăşurat mai sus poate fi extins sau continuat, convocând şi alţi români exponenţiali. Lăsăm cititorilor noştri plăcerea de a confirma sau infirma relaţia propusă de noi, între limbaj, filosofie, poezie, artă plastică, între limba română şi câţiva dintre cei mai de seamă vorbitori ai ei. Ne ajută întâmplarea să venim cu un ultim adaus: Eugen Ionescu, eventual Ionesco, cu accent pe ultima silabă. Din această lucrare a noastră nu poate lipsi referinţa, cât mai amplă, la revista „Echinocţiu”, care, cum spuneam, a dedicat un număr întreg lui unu… Chiar aşa: lui unu. Numărul 4-5-6 din 1994. Din 32 de pagini, 20 sunt despre subiectul „nostru”. Într-una din paginile care nu sunt dedicate lui unu, ultima, apare un text, unul din ultimele sale texte, declarat a fi fragment din chiar Testamentul lui Eugen Ionescu, nici mai mult, nici mai puţin… Un text aşadar extrem de important pentru înţelegerea ciudatului personaj care a fost autorul unor personaje şi ele ciudate, dar nu într-atât! A fost deseori citat din acest testament fraza „Cu toate acestea, cred totuşi în Dumnezeu deoarece cred în existenţa răului. Dacă răul există, există şi Dumnezeu.” Nu consider că-l reprezintă pe Ionescu această frază mai mult decât alta, peste care cititorii săi mai rafinaţi au trecut cu vederea: „Eu cred că Dumnezeu are forma unui ou…” A spus vreodată Eugen Ionescu ceva mai adevărat şi mai profund?… Detaliu biografic – e vorba de biografia poporului român(sic!), Eugen Ionescu şi Constantin Brâncuşi s-au cunoscut bine şi „au comunicat” foarte bine, erau consonanţi…

 

§ 68. …Cititorul mai avizat poate merge mai departe întrebându-se unde este amprenta obsesiei pentru unu la alţi români „exponenţiali”. Primul care ne vine în minte, George Enescu. Din puţinul nostru în această materie aş îndrăzni totuşi să fac, să propun, două menţiuni. Mai întâi, accesibilă oricui, menţiunea acelei partituri enesciene în care orchestra cântă „la unison”, adică – dacă nu mă înşel, asta înseamnă că toate instrumentele cântă simultan aceeaşi notă, contrar principiului simfonic potrivit căruia sunt simultan produse mai multe sunete: grupul de viori sau de coarde produce un sunet, o notă, în timp ce alte instrumente produc alte sunete, altă notă, dar acele sunete produse simultan se armonizează între ele, sună bine împreună, sună sim-fonic. Dacă nu mă înşel, şi în Oedip există lungi pasaje de muzică la unison… Însă în alte partituri, în simfonii mai ales, Enescu face să răsune simfonic un număr mare de sunete distincte. În termeni şi mai profani, cred că sunetele distincte produse simultan de o orchestră simfonică pot fi trei sau patru sau mai multe. Impresia cu care m-am ales din ascultarea muzicii simfonice enesciene, o ascultare nesistematică şi neprofesionistă, de aceea nu am numit-o „audiţie”, este aceea că George Enescu pune să răsune împreună un număr foarte mare de sunete distincte, mult mai multe decât este media în muzica simfonică. Sunetul unic care ajunge la urechea noastră este o combinaţie de sunete diferite produse simfonic, împreună, simultan. Bănuiesc că nu este complicat, cu partitura în mână, să se verifice ipoteza pe care o formulăm astfel: în compoziţiile sale George Enescu face să răsune simultan mai multe sunete diferite decât (mai) toţi compozitorii, mai multe chiar şi decât Igor Stravinski, iar faptul că un număr mare de sunete sunt astfel considerate că sună bine împreună ce este altceva decât descoperirea faptului că, în ciuda diversităţii, acele sunete sunt capabile ca împreună să dea un singur sunet, unic, nemaiauzit până atunci?

E o ipoteză cam trasă de păr, exagerată? Deloc exclus, nu insist, dar nu am cum şi cui s-o supun unei discuţii pentru mine, afonul, lămuritoare… Aş fi făcut-o cu Mihai Şainian, dacă nu ne-ar fi părăsit lăsând atâtea nevorbite… Inclusiv această carte. Cu riscul de a mai bate o dată câmpii, ofer cititorilor ipoteza că şi George Enescu ar fi fost însemnat cu acest acelaşi sublim sigiliu: obsesia lui unu. O ofer acelor cititori, atât de puţini, pentru care mai este valabil străvechiul …adagio: grammatica ac musice summae artiarum sunt.